Despre avort în termeni teologico-politici

Distribuie:

Am participat de curând la o discuție despre avort în urma deciziei din SUA prin care curtea constituțională (Supreme Court) a anulat un precedent judiciar potrivit căruia statele federale nu puteau să decidă în ceea ce privește chestiunea avortului. Am adunat, în cele ce urmează, câteva gânduri pe acest subiect.

Perspectiva modernă susține că libertatea omului e nețărmurită și prin urmare poate decide în orice chestiune care îl afectează. Sloganul „corpul meu, decizia mea” ilustrează această idee.

Aș începe prin a precizarea că discuția este despre dreptul statului de a decide dacă este permis sau nu și până la ce limite să faci avort, prin urmare discuția nu este în primul rând una de teologie, ci una de teologie politică, în sensul dat acestui termen de juristul Carl Schmitt, fondatorul disciplinei. Potrivit lui Schmitt, întrebarea esențială a unui sistem juridic este cine decide, mai precis, cine decide excepțiile de la o lege. În situația din SUA, până pe 24 iunie, statul federal decidea că nici unul dintre statele din compoziția sa nu poate hotărî să suprime ceea ce era numit „dreptul la avort”. În terminologie juridică, un drept față de o libertate presupune obligația statului de a interveni în mod pozitiv pentru a sprijini punerea în practică a dreptului, de exemplu, dreptul la educație presupune că statul trebuie să ofere școli unde cetățeanul își exercită dreptul la educație. În schimb, religia cade sub tema libertății religioase, cetățeanul își alege liber religia și-o poate schimba sau renunța la ea, dar statul nu este obligat să ofere instituții în care cetățeanul să își practice religia. Folosind deci expresia „drept la avort” și nu „libertate avortului” se creează obligația ca spitale să ofere această intervenție.

Același Carl Schmitt sublinează că problema deciziei este o reflexie a unei probleme teologice, Dumnezeu decide, decide crearea lumii, decide în chestiunea miracolelor, adică suprimarea ordinii naturale în situații excepeționale. Alfel spus, suveranul din statele moderne este imaginat în termenii Dumnezeului biblic. Analogia asta între religios și politic iese în evidență și mai mult atunci când vorbim despre chestiunea avortului, iar discuția este atât de spinoasă pentru că ne întrebăm cine este suveranul care decide în chestiunea întreruperii unei sarcini, întreruperea unui proces care, în condiții adecvate, va duce la nașterea unui om. Perspectiva religioasă este clară, chit că confesiunile creștine pot dezbate asupra întrebării când începe viața: doar Dumnezeu poate decide în chestiuni de viață și de moarte, ființa umană nu poate crea viață și nu o poate întrerupe. Perspectiva modernă susține că libertatea omului e nețărmurită și prin urmare poate decide în orice chestiune care îl afectează. Sloganul „corpul meu, decizia mea” ilustrează această idee.

Creștinii nu se pot identifica nici cu decizia statului de a permite avortul, și nici cu decizia statului de a-l interzice, deoarece nu pot oferi autoritate instituției statele pentru a decide în chestiuni de viață și de moarte care îi aparțin doar lui Dumnezeu.

Totuși, recenta situație din pandemie a arătat limitele unei astfel de abordări. Corpurile au fost carantinate împotriva voinței lor, corpurile au fost izolate și libertatea lor de mișcare direct afectate, pentru că deciziile asupra corpului meu pot fi periculoase pentru alții și pentru că există o responsabilitate socială. În pandemia Covid, statul a decis suveran legat de corpurile noastre, or, în discuția despre avort, statul decide din nou, decide arbitrar când începe viața și când se poate face avort. Pandemia Covid a fost un moment în care fiecare stat în parte a dezvoltat o teologie a corpului (chiar dacă numai implicit), a dezvoltat ceea ce M. Foucault numește o biopolitică, o artă de a guverna corpurile cetățenilor. Iar decizia statului pozitivă sau negativă în ceea ce privește corpurile femeilor intră în aceeași categorie biopolitică. Cred că discuția despre pandemie, cea despre avort și eutanasie trebuie legate, iar creștinii au cuvânt important de spus pentru că teologia creștină a corpului este diferită decât cea propusă de stat. În România comunistă, statul a decis că nu se poate face avort și că este interzisă contracepția pentru că româncele trebuiau să producă mici noi cetățeni. Statul, ca orice instituție, propune o logică a reproducerii proprii, or statele totalitare nu ezită în a folosi corpurile cetățenilor pentru a-și manifesta puterea, și puterea în ceea ce privește sexualitatea care ține de intimitatea este culmea puterii. Discuția nu este nouă, apare în Republica lui Platon, statul ideal decide care este partenerul potrivit pentru a produce cei mai sănătoși copii. Teologul american William Cavanaugh a arătat în două cărți care ar merită traduse The Myth of Religious Violence și Torture and Eucharist că statul modern a ajuns să joace rolul pe care altădată îl juca biserica. Pentru Cavanugh, Modernitatea a fost un proces prin care sacrul a migrat din spațiul bisericii spre adorarea statului-națiune.

Legiferând toate aspectele vieții și propunând un cadru conceptual despre ce înseamnă să fii o ființă umană, libertățile și limitele libertății, statul preia prerogativele bisericii. Statul modern se prezintă pe sine ca o instituție metafizică neutră, dar în realitate ia decizii în baza unui imaginar despre binele comun.  Când chestiuni ca avortul sau eutanasia ajung pe agenda publică, statul nu mai este o instituție neutră, ci o instituție care împarte viață și moarte și care preia atribuții religioase. Prin sistemul de educație publică, statul deține instrumentul prin care poate promova cultura dominantă într-o societate. Acest lucru a fost evident în experiența statelor totalitare, dar el există în practică în toate statele inclusiv în cele democratice, de aceea un teolog ca W. Cavanaugh militează pentru regândirea statului modern. În The Myth of Religious Violence, Cavanaugh arată cum statul modern a fost imaginat ca o instanță neutră care poate face pace între catolici și protestanți. În fața violenței din războaiele religioase, statul a fost prezentat ca singura instanță care are autoritatea de a pune capăt conflictului. Argumentul lui Cavanugh este că această imagine a statului neutru și pacificator este falsă și că violența statală este la fel de periculoasă ca orice alt tip de violență. Sigur, Cavanaugh este catolic, dar concepția lui despre stat nu este concepția standard despre rolul statului pe care Biserica Catolică, prin doctrina sa socială, o propune; totuși mai mulți teologi contemporani ca Stanley Hauerwas (protestant) sau Cyrill Hovorun (ortodox) încercă să regândească relația cu statul în termeni critici. Această discuție despre ce este statul este esențială în dezbaterea despre avort, pentru că ea pune în lumină conflictul latent între viziunea statului și viziunea creștină. Altfel spus, când statul propune o narațiune despre mântuire ca proiect al bunăstării și dezvoltării individuale fie prin valorile republicii eliberatoare, fie printr-o narațiune despre o națiune aleasă superioară altora, statul propune mitologii alternative celor religioase care nici măcar nu sunt recunoscute ca fiind narațiuni religioase.

Creștinul care iese în spațiul public știe că statul nu este împărăția lui Dumnezeu și că încercările de a implementa împărăția lui Dumnezeu pe pământ sunt dezastruoase și politic, și religios.

Creștinul care iese în spațiul public știe că statul nu este împărăția lui Dumnezeu și că încercările de a implementa împărăția lui Dumnezeu pe pământ sunt dezastruoase și politic, și religios, de acea chiar dacă preferă să trăiască într-un stat care propune valori în acord cu viziunea creștină, nu are nevoie de binecuvântarea statului sau de ajutorul său pentru a-și trăi viziunea religioasă. Un creștinism care are nevoie de cârja statului pentru a deveni viziune privilegiată în societate este un creștinism slab care nu își trăiește vocația mărturisirii. Totuși, chiar dacă nu se identifică cu statul, viziunea creștină trebuie să țină cont și să nu rămână o viziune ghetoizată, căci statul are ceea ce autorul marxist Gramsci numea „hegemonie culturală”, instituțiile și metodele pentru a impune o cultură dominantă. Iar aici dezbaterea trebuie să aibă în vedere realități locale care sunt foarte diferite în SUA și în diversele țări din Europa. Revenind la întrebarea inițială întrebarea la care trebuie să reflectăm, aceasta se referă la este cine decide cultura dominantă într-o societate, cultură care dă elementele de discernământ.

De altfel, a lăsa chestiunea avortului să fie decisă în funcție de voturi presupune instrumentalizarea religiei și adeseori este ipocrit, întrucât permite alegătorului să exprime o identitate creștină electorală fără nicio responsabilitate care decurge din această alegere. Mai mult, problema incriminării avortului înseamnă a utiliza statul pentru a pedepsi un păcat, or acest lucru seamănă cu o întoarcere la timpul în care biserica utiliza mâna seculară pentru a sancționa. Pentru mine, violența din discuția despre avort ridică serioase semne de întrebare despre cum trăim iubirea creștină. Nu poți fi pro-life ignorând viața femeilor însărcinate, vulnerabilitatea acestora și fizică, și psihologică în timpul sarcinii. Creștinii care cred într-un Dumnezeu întrupat, născut în trupul unei femei, nu au cum să susțină avortul. O Europă plină de icoane ale Maicii Domnului nu este compatibilă cu o cultură care respinge viața. Totuși, a fi pro-life începe cu a proteja viața mamei și, de aceea, pentru mine, discuția nu poate rămâne la întrebarea metafizică „când începe viața?” sau la întrebarea politico-medicală „până când e permis avortul?”, ci trebuie să continue cu întrebarea „ce facem pentru femeile care decid să păstreze sarcina nedorită?”, mai ales pentru mamele singure, care sunt singure în timpul sarcinii și singure în fața responsabilității creșterii copilului. În termeni strict biologici, femela însărcinată este radical vulnerabilă pentru că nu poate fugi la fel de repede ca restul grupului de pericol și de aceea comunitatea are o obligație morală să o ajute.

A decide interzicerea avortului, fără a oferi condiții minime pentru a practica maternitatea, cum ar fi asigurare de sănătate și concediu de maternitate este cu siguranță o decizie cinică menită să arunce praf în ochii alegătorilor.

Când discutăm despre societate, trebuie să ținem cont de câteva aspecte: pe de o parte că, dacă avortul este ilegal, femeile vor continua să îl facă, și pe de altă parte, că, dacă avortul este legal, bărbați vor împinge femei să facă avort, căci pare o opțiune posibilă și un drept. Apoi, statisticele arată că avortul este alegerea femeilor sărace, și că afroamerincancele ajung să facă de cinci ori mai multe avorturi decât albele, iar hispanicele de două ori mai multe. Asta înseamnă că a lăsa deschisă poarta avortului poate avea consecințe extrem de cinic capitaliste prin care cei care au succes economic se pot reproduce, și cei care nu au succes sunt condamnați să nu aibă descendență. În fine, a decide interzicerea avortului, fără a oferi condiții minime pentru a practica maternitatea, cum ar fi asigurare de sănătate și concediu de maternitate este cu siguranță o decizie cinică menită să arunce praf în ochii alegătorilor.

În concluzie, cred că raportare echilibrată cu privire la stat poate fi găsită în textul antic cunoscut sub numele Scrisoare către Diognetus, a unui autor necunoscut din secolul al II-lea, care spune, referindu-se la creștini, că ei: „Locuiesc în țările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină”[1]. Acest text, scris înainte de recunoașterea creștinismului ca religie în Imperiul Roman este actual, întrucât propune o tensiune între apartenența la comunitatea cetățenilor și apartenența la Împărăția lui Dumnezeu, ca două comunități diferite care potrivit lui Augustin coexistă ca grâul și neghina până la finalul istoriei. În termeni practici, asta înseamnă că creștinii nu se pot identifica nici cu decizia statului de a permite avortul, și nici cu decizia statului de a-l interzice, deoarece nu pot oferi autoritate instituției statele pentru a decide în chestiuni de viață și de moarte care îi aparțin doar lui Dumnezeu.

(Photo by Lara Jameson, Pexels)

[1] From a letter to Diognetus, text antic de secolul II cu autor necunoscut, consultata online https://www.vatican.va/spirit/documents/spirit_20010522_diogneto_en.html, inspirându-se din acest pasaj  teologul American S. Hauerwas,  a publicat împreună cu episcopul William H. Willimon o carte care va deveni bestseller teologic Stanley Hauerwas, and Bishop William H. Willimon. Resident Aliens: Life in the Christian Colony (Expanded 25th Anniversary Edition,  Abingdon Press, 2014)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

1 comentariu

Lasa un comentariu