Despre bunătatea crizei ce ni s-a dat

Distribuie:

Situația în care ne aflăm – generată de Coronavirus – este una de criză, truism evident, dar așa o percepem, așa o trăim. Și această criză îngrijorează, sperie, îngrozește chiar. Reacții normale, inevitabile, deloc condamnabile la urma urmei. Natura noastră umană ia act de noutatea înfricoșătoare a unei realități. Suntem siliți să ne gândim la lucruri de care ne-am feri pe cât posibil: că suntem extrem de vulnerabili, că nu avem controlul propriului destin, că plasele de siguranță sunt cu ochiuri mari și statisticile nu ne salvează, că, în ultimă instanță, suntem muritori, iar acest fapt se poate adeveri oricând pentru oricine, fără deosebire de rasă, religie, moralitate, inteligență, grad de civilizație sau grupă de vârstă.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui om sau unei comunități este să nu reacționeze deloc la nimic.

Dinamica acestei crize a atins și mediile religioase, stârnind diverse dezbateri, pe tot felul de teme, generând poziționări, comunicate, recomandări, reacții și reacții la reacții, într-o înlănțuire interminabilă. Și de această dimensiune a crizei vreau să mă leg și să o elogiez ca fiind bună.

E bună pentru că cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui om sau unei comunități este să nu reacționeze deloc la nimic. Aceasta e, de fapt, însăși definiția morții sau a unei stări de imobilitate vegetativă. Astfel că reacțiile, oricât de zăpăcite, arată mai întâi că există potențial, că există o dinamică, că avem niște anticorpi, că există viață. Evident, rămâne de văzut dacă nu cumva acești anticorpi determină o reacție autoimună (adică să lupte tocmai împotriva a ceea ce ar trebui să apere), dar deocamdată nu se poate stabili și nu are rost să insistăm.

Criza care s-a creat – indiferent dacă ne referim la administrarea Cinei/Euharistiei sau la adunările publice – este bună și pentru că scoate la iveală pluralitatea de convingeri existente în diversele confesiuni și relevă faptul că, în realitate, nu avem teologii monolitice unanim acceptate și definitiv bătute în cuie. Ceea ce sugerează că există resurse pentru adaptarea la noi contexte și pentru interpretarea unor realități mai complexe.

Există resurse pentru adaptarea la noi contexte și pentru interpretarea unor realități mai complexe

Avem ocazia să înțelegem diferența dintre diversitate și diviziune (în termenii lui Denis de Rougemont). Și să dăm glas diversității tocmai pentru a evita diviziunile care vin din reprimarea diversității și impunerea uniformității paralizante. E un moment bun să privim în istorie și să observăm că Biserica a adăpostit tot timpul o mare varietate de opinii, manifestări și expresii ale credinței (chiar și atunci când era nedespărțită). Nimeni un spune că e simplu sau ușor. De ce ar trebui să fie?

Criza asta e bună și pentru că reflectă modul în care problemele societății se răsfrâng asupra comunităților creștine și subliniază nevoia de a stabili strategii de raportare mai complexă și permanentă la nevoile lumii de azi – nu doar o raportare ocazională, preferențială, strict pe anumite teme alese nu se știe exact pe ce criterii. Ca să dau un singur exemplu: nu avem doar problema educației sexuale în școli, ci avem și problema eticii/integrității profesionale în societate.

Un alt element pozitiv al crizei este că aduce la lumină diverse aspecte care necesită atenție și reflecție aprofundată. Cel mai simplu e să fie tranșate instituțional și birocratic. Dar asta nu înseamnă că sunt și rezolvate câtă vreme ele vor rămâne frământări sau preocupări în sânul confesiunii. A le băga sub preș e iarăși o opțiune. Însă rămâne în picioare faptul că odată aduse în prim-plan, nu mai pot fi tratate ca și când nu ar fi existat.

E un moment bun să privim în istorie și să observăm că Biserica a adăpostit tot timpul o mare varietate de opinii, manifestări și expresii ale credinței.

Criza mai este benefică și pentru că oferă bisericii ocazia să participe la dialogul din spațiul public. Atenția mass-media este atât de puternic fixată pe diversele reacții și gesturi ale Bisericii, încât niște poziții articulate, solide, bine cumpănite pot fi mult mai repede popularizate în situația actuală. Ca să nu mai spunem că există și o predispoziție sufletească a omului de a se raporta la repere transcendente când toate ancorele par șubrezite. Este o ocazie ca teologia să iasă în cetate și să aducă lumină, mângâiere, speranță, compasiune, dragoste creștinească și adevăr. Să nu (mai) reducem totul doar la evanghelizare/misiune – și asta înțeleasă într-un singur fel „canonic”.

Tot aici, dar într-un orizont mai practic, criza permite bisericilor să manifeste solidaritate foarte concretă cu semenii: donații pentru spitale, inițiative de sprijinire a unor acțiuni. Asta presupune atenție la nevoi și deschidere spre cooperare cu alte biserici, cu alte confesiuni și cu autoritățile. Putem manifesta acum un creștinism fără mască instituțională și fără obligația delimitării confesionale vocale.

O altă față bună a acestei crize este că dă posibilitatea liderilor ecleziali să vadă cum gândesc enoriașii sau alți lideri din aceeași confesiune și din alte confesiuni. E mult mai de preț decât un sondaj e opinie, fiindcă furnizează o imagine mai vie, mai nuanțată, mai contextualizată. În plus, unele opinii capătă și purtători de cuvânt care pot fi identificați. Ce se întâmplă ulterior, e altă discuție. Dar e un context foarte educativ pentru cine vrea să ia seama.

Putem manifesta acum un creștinism fără mască instituțională și fără obligația delimitării confesionale vocale.

Iar dacă tot s-au apucat enoriașii sau comunicatorii fără funcții ierarhice decizionale să glăsuiască, iată un foarte bun prilej de a recupera sau de a stimula comunitățile hermeneutice și de a le asigura un rol pe viitor în dezbaterile care ne privesc pe toți. Mai ales în sistemele în care controlul se exercită ierarhic și instituțional, s-ar putea dovedi foarte benefic – din perspectivă ecleziologică, dar și socială – să poți integra preocupări, frământări, soluții și perspective venite de jos în sus.

Această criză este și un test pentru liderii bisericești și pentru structurile de conducere/coordonare/reprezentare. Reacția lor este relevantă pentru comunități și trebuie urmărită cu atenție. E important nu doar ce se comunică, ci și felul în care se comunică, ce tip de argumente invocă, ce substanță au aceste argumente, pe ce se fundamentează. E important de văzut spiritul comunicărilor oficiale, canalele prin care vin ele. Acum se pot vedea diversele curente de opinie care se confruntă și eventualele lupte pentru putere între reprezentații lor.

Criza e bună și pentru că permite cultivarea unor discipline spirituale individuale sau de grup care pot fi păstrate și valorificate și ulterior, spre binele persoanelor și comunităților deopotrivă. Exersarea credinței, a rugăciunii, a meditației, a ajutorării, a curajului etc. reprezintă un câștig ce poate fi mai bine valorificat ulterior.

Putem afla dacă simțim lipsa bisericii din viața noastră și de ce da sau de ce nu. Unde da, și unde nu.

Criza ne permite și să constatăm care sunt lucrurile care ne lipsesc și care… nu. Mi se pare deosebit de valoros ca enoriașii de rând, pe de o parte, și comunitățile ecleziale, pe de alta, să conștientizeze dacă și în ce măsură nevoile spirituale profunde sunt împlinite (și în ce fel) de către biserică în formele ei actuale. Cu alte cuvinte, putem afla dacă simțim lipsa bisericii din viața noastră și de ce da sau de ce nu. Unde da, și unde nu. Ce-i esențial și ce-i opțional sau facultativ. Și să mergem apoi pe firul descoperirilor. Comunități și indivizi deopotrivă. Nimeni nu zice că o astfel de radiografie ar putea fi confortabilă, dar adevărul e mai important decât confortul nostru.

Multe voci din interiorul creștinismului au prevestit o criză iminentă sau au reclamat necesitatea ei pentru a opri societatea din direcția în care se îndreaptă (spre o autodistrugere iminentă). Acum o avem. Întrebarea este dacă biserica – în formele ei confesionale românești, ca să fie mai clar că la asta mă refer – ne poate arăta ce să facem cu criza. Dacă știe. Sau dacă știe că (mai) știe. În alte situații de criză majoră, s-a întâmplat ca, prin atitudinile și acțiunile lor, creștinii să arate o direcție societății. Ocazia e numai bună.

Ca instituție și la nivel de imagine, e foarte posibil ca biserica să iasă destul de prost din această criză, dar ca organism eclezial, există premise importante ca ea să iasă întărită, mai puțin dependentă și interesată de imagine și cu niște teme făcute temeinic sau măcar cu niște șantiere serioase deschise. Evident premisele nu garantează că acesta va fi cursul. Se poate întâmpla și exact opusul.

Ca instituție și la nivel de imagine, e foarte posibil ca biserica să iasă destul de prost din această criză, dar ca organism eclezial, există premise importante ca ea să iasă întărită.

Rămâne astfel să vedem ce față a creștinismului vom arăta și ce reflecție are acest chip în oglinda societății. Rămâne să decidem ce concluzii vom trage despre noi înșine și despre spațiul public în care aproape inevitabil apărem și aducem credința care ne animă. Și, de asemenea, să hotărâm dacă biserica se va enclaviza suplimentar sub presiunea societății sau va găsi resurse să integreze și să gestioneze înțelept criticile care i se aduc, să-și reconsidere anumite lucruri și să vină cu un mesaj vital surprinzător, după modelul instituit de crucea devenită tron mesianic și simbol al speranței răscumpărătoare pentru întreaga lume.

Indiferent ce atitudine vor lua liderii ecleziali însă, partea aceasta vie, dinamică a biserici(lor) este cea care va duce mai departe mărturia și prezența creștină în lume. Aici e viu și prezent Cristos în manifestările trupului Său prin medierea Duhului Sfânt. Restul va fi doar istorie.

(Image by Lolame from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Datele tale

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Distribuie:
Teofil Stanciu

Lasa un comentariu