Despre ecumenismul catolic

659
2
Distribuie:

La data de 25 mai 1995, Papa Ioan Paul II promulga scrisoarea enciclică Ut unum sint prin care arăta implicarea Bisericii contemporane în mișcarea ecumenică, pornind de la cuvintele Mântuitorului, „pentru ca toți să fie una” (Ioan 17, 20). Departe de a fi o încercare de a construi o mișcare sincretică sau de o reunire a tuturor Bisericilor creștine într-o singură entitate instituțională cu o nouă religie „mondială” ca un consens omenesc, ecumenismul este la ora actuală un mijloc prin care creștinii, indiferent de apartenența la o tradiție și o confesiune anume, se pot exprima „împreună” prin ceea ce au în comun, de fapt prin ceea ce este esențial: Isus Hristos, Sfânta Scriptură, rugăciunea, caritatea.

De-a lungul istoriei au apărut discuții și controverse privind interpretarea Revelației creștine, curente de gândire ancorate în speculații filosofice sau au existat «oameni ai puterii» care au luat decizii ce aveau să dezintegreze unitatea Bisericii.

De-a lungul istoriei au apărut discuții și controverse privind interpretarea Revelației creștine, curente de gândire ancorate în speculații filosofice sau au existat „oameni ai puterii” care au luat decizii ce aveau să dezintegreze unitatea Bisericii, fragmentând-o treptat: arianismul, monofizismul, schisma din 1054, protestul lui Luther din 1517… Uneori, interpretări eronate, alteori discuții privind privilegii de putere, alteori grave derapaje de la morala creștină dacă ne gândim numai la „vânzarea de indulgențe în scop mercantil” sub Leon al X-lea, o regretabilă denaturare a teologiei indulgenței bazată pe iertarea acordată de Isus tâlharului care se căiește pe lemnul crucii (Luca 23, 43). Chiar dacă azi unele dispute par puerile sau moștenitorii acestor tradiții s-au îndreptat și și-au cerut iertare pentru greșelile trecutului, consecințele dezbinării, odată săvârșită, au lăsat urme adânci și persistente în Trupul mistic al lui Hristos, în Biserică.

În anul 1977, Jean Delumeau dădea exemplul trăirii credinței și a evoluției noțiunilor care stau la baza formulărilor doctrinale supuse inerției în fața schimbării :

Transubstanțierea catolică și consubstanțierea luterană se referă și una, și cealaltă la fizica lui Aristotel folosită de teologia scolastică pentru a exprima dogma euharistică. Mai înainte, timp de aproape o mie de ani, creștinii s-au împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos fără să se preocupe de transubstanțiere sau consubstanțiere. În epoca nucleară, această fizică aristotelică care distinge substanța de accidență este cu totul perimată. Este evident că strămoșii noștri din timpul Reformei s-au despărțit pentru doctrine traduse într-un limbaj devenit pentru noi fără semnificație.[1]

Similar, avem diferențele interpretative referitoare la justificare între teologia protestantă și catolică, sau ekporeuzia Spiritului Sfânt între catolici și ortodocși, probleme strict teologice, definiții „importante” pentru tradiția dogmatică a fiecărei Biserici în parte, însă ignorate de marea masă de credincioși care, la ora actuală, se confruntă cu alte probleme existențiale.

Mișcarea ecumenică modernă a apărut în ambientul reformat, reunind comunitățile din întreaga lume la Conferința din Edinburgh în anul 1910, cu scopuri misionare, pentru ca în anul 1948 să se înființeze Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Biserica Catolică, Universală, (καθολικός, cf. kath´olon – „conform unui întreg” sau slav. Сοборную Церковь – reunită, adunată) a rămas în continuitatea Tradiției apostolice și a patrimoniului spiritual al bisericilor locale răspândite în întreaga lume, într-o unitate care se manifestă ca o Biserică a bisericilor. În istoria Bisericii, printr-un proces instituțional-canonic evolutiv, Conciliile/Sinoadele Ecumenice au asigurat depășirea principalelor divergențe, dar au stabilit prin Crez sau Mărturisirea de credință niceo-constantipolitană criteriile unității doctrinare și ale comuniunii prin cele două atribute: credința este ortodoxă, Biserica este catolică/sobornicească. După schisma din 1054 prin care Răsăritul se rupe de Occident și după Conciliul Tridentin din 1545-1563, desfășurat după Reformă într-un context de „confesionalizare” a credinței epocii moderne, există tendința de a se confunda „catolicismul” cu „romano-catolicismul”, dorindu-se restaurarea unei unități în spiritul modelului ecleziologic al primului Mileniu creștin. Astfel, avem încercări de refacere a unității prin „uniri” dintre cei ce au rămas în comuniune și cei de aparțin Bisericilor despărțite de schismele din trecut, dintre care cele mai importante sunt „Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596 cu o serie de alte Soboare locale de unire desfășurate în teritoriile Ucrainei și Ungariei și, pentru români, „Unirea de la Alba Iulia”, din 1700 prin care o parte a Bisericilor ortodoxe din teritoriile ucrainene, bieloruse, poloneze, lituaniene, slovace și românești de azi intră prin episcopii lor în comuniune cu Biserica Romei, fiind uneori numiți în istorie și cunoscuți azi ca „greco-catolici”.

Însă acest model de refacere a unității ancorat în canonicitatea Tradiției Bisericii, stabilit la Conciliul de la Ferrara-Florența din 1431-1449, nu mai era adaptat situației epocii moderne post-Reformă, în siajul Reformei manifestându-se un proces de dezintegrare a unității conform unor tradiții locale care au generat Biserici prezbiteriene sau non-prezbiteriene, mișcări anabaptiste sau penticostale, până la evanghelismul contemporan. De aceea, mișcarea ecumenică modernă a apărut în ambientul reformat, reunind comunitățile din întreaga lume la Conferința din Edinburgh în anul 1910, cu scopuri misionare, pentru ca în anul 1948 să se înființeze Consiliul Ecumenic al Bisericilor – World Council of Churches.

Poporul lui Dumnezeu subzistă în mai multe confesiuni, chiar dacă comuniunea și gradul de manifestare a lui Dumnezeu prin Sacramente este diferit, existând mai multe grade de comuniune, exprimate în funcție de tripla ei exercitare: credință, Sacramente și coeziune în caritate.

Biserica Catolică, inițial reticentă față de ecumenismul inițiat în mediu protestant, va porni pe calea deschisă de dialogul ecumenic după ce la Conciliul Ecumenic Vatican II s-a promulgat Decretul despre ecumenism – Unitatis redintegratio (din 21 noiembrie 1964). Potrivit planului lui Dumnezeu, refacerea unității între creștini rămâne și una din direcțiile de acțiune ale Bisericii Catolice, conform principiilor ecumenismului definite de teologia catolică, deschizători de drum fiind Henri de Lubac, Yves Congar, Karl Adam sau Romano Guardini. Fundamentul luptei pentru refacerea unității constă în rugăciunea Mântuitorului „pentru ca toți să fie una” (Ioan 17, 21). Poporul lui Dumnezeu subzistă în mai multe confesiuni, chiar dacă comuniunea și gradul de manifestare a lui Dumnezeu prin Sacramente este diferit, existând mai multe grade de comuniune, exprimate în funcție de tripla ei exercitare: credință, Sacramente și coeziune în caritate. „Mișcarea ecumenică” constă în toate inițiativele care vin în sprijinul refacerii unității. Mai întâi trebuiesc îndepărtate „cuvintele, judecățile şi actele care nu se potrivesc și care îngreunează dialogul”( Unitatis redintegratio cap. I, n. 4).

Fundamentul refacerii legăturilor este „dialogul”, care conduce la cunoaștere reciprocă, pentru a se ajunge la conlucrare și colaborare în sfere de interes comun. Trebuie să privim cu realism mișcările ecumenice, o serie de resentimente create pe parcursul a sute de ani de ideologizări, păreri preconcepute, apoi chiar acțiuni ostile și războinice venite din partea politicii și a umanului care se amestecă în Biserica lui Hristos, fiind greu de șters prin simplul dialog, fie el oricât de cordial. Însă atunci când va prima sinceritatea, Dumnezeu va lucra prin Spiritul Sfânt – Spiritul Unității, refacerea unității fiind un proces istoric, în mâinile Providenței divine, care înaintează în virtutea tensiunii eshatologice care conduce toate evenimentele.

Fundamentul refacerii legăturilor este „dialogul”, care conduce la cunoaștere reciprocă, pentru a se ajunge la conlucrare și colaborare în sfere de interes comun.

Ecumenismul este reînnoirea Bisericii în spiritul menirii ei eshatologice, continuă prin convertirea inimii, unitatea în rugăciune, cunoașterea reciprocă, modul de exprimare a învățăturii de credință și pe colaborarea cu frații despărțiți. Principiile ecumenismului catolic definesc „grade de comuniune” în funcție de patrimoniul comun : „Ne îndreptăm privirea către cele două categorii principale de dezbinări care sfâșie haina fără cusătură a lui Hristos. Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice ale Conciliilor din Efes și Chalcedon, fie, mai târziu, prin ruperea comuniunii bisericești dintre Patriarhatele orientale și Scaunul roman. Celelalte au apărut după mai bine de patru secole în Occident, de pe urma evenimentelor numite de obicei Reformă. De atunci s-au despărțit de Scaunul roman mai multe comunități naționale sau confesionale. Printre acelea în care subzistă parțial tradițiile și structurile catolice, un loc special îl ocupă Comunitatea anglicană. Totuși aceste diverse comunități despărțite diferă mult între ele, nu numai datorită originii, locului și timpului, ci mai ales prin natura și gravitatea problemelor privitoare la credință și la structura bisericească.”

Ecumenismul nu va conduce spre o unitate instituțională a unei „Biserici mondiale” și nici nu va produce o uniformizare a expresiilor teologice sau a disciplinelor administrative, canonice, liturgice, a spiritualității.

Urmează Bisericile despărțite din Occident, care coexistă în același teritoriu cu romano-catolicismul, însă au introdus modificări în interpretarea credinței și în disciplina sacramentală, fapt care face mai dificilă refacerea deplină a comuniunii catolice. Totuși rămâne Sfânta Scriptură, credința în Hristos, viața sacramentală și rudimente sacramentale (în general Botezul fiind prezent la marea majoritate), dar mai ales viața în Hristos, trăirea credinței care permite tuturor apropierea de Dumnezeu și dobândirea sfințeniei, fiind posibilă intrarea în comuniunea sfinților.

Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine – Nostra aetate (din 21 noiembrie 1964), continuă din necesitate învățătura despre Biserică și mai ales despre ecumenism, arătând practic cât de departe trebuie să ne ducem cu dialogul în virtutea misionarismului creștin. Practic, întreaga umanitate este supusă voinței universale, mântuitoare a lui Dumnezeu, în consecință nici Biserica lui Hristos nu poate să nu își exercite prezența în dialogul cu oamenii aparținând altor culturi și altor credințe religioase. Există forme diferite de manifestare a credinței, toate având în comun faptul că încearcă să ofere un răspuns întrebărilor existențiale, în fiecare religie existând „o rază a Adevărului care luminează pe toți oamenii”. Un loc deosebit revine islamului și iudaismului, religii monoteiste în care se regăsesc elemente comune, recunoscându-L pe unicul Dumnezeu Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. În încheiere se recunoaște faptul că toți oamenii sunt frați și îi îndeamnă pe toți să trăiască în pace, deoarece toți sunt fiii Tatălui ceresc și sunt chemați la mântuire prin și în Hristos.

 

În loc de concluzii – limitele ecumenismului

 Unitatea tuturor se va realiza după Judecata universală în unica Împărăție a lui Dumnezeu în care vom fi întrebați, nu despre dogme și definiții omenești… ci vom fi judecați după intensitatea trăirii noastre, după cât am iubit și după cum am făcut iubirea lui Dumnezeu vizibilă în lumea în care am trăit!

Există o unitate în diversitate. Unitatea nu este uniformizare. Credința comună se exprimă conform spiritualității fiecăruia în parte și se împărtășește ca o experiență care îmbogățește patrimoniul comun. Identitatea eclezială se construiește prin conștientizarea unității și a diversității care generează trăirea alterității. Însă la ora actuală e nevoie de o reevaluare a impactului pe care limbajul teologic îl are asupra propriilor credincioși. O preocupare importantă trebuie să fie propovăduirea esenței mesajului divin și nu a învelișului categorial, istoric, a semnificațiilor și codificărilor normative făcute într-un context cultural în disjuncție cu omul concret trăitor în istorie – în fond beneficiarul mesajului încredințat tezaurului credinței pe care îl deține Magisteriul Bisericii, adică misiunea de a învăța pe care Isus a lăsat-o Apostolilor săi. În același timp, nu pot fi depășite limitele care garantează rămânerea în „esența” mesajului garantat de „ortodoxia doctrinară” a Bisericii, sincretismele și declarațiile care se îndepărtează de la Sfânta Scriptură – singura normă de credință comună întregului creștinism – fiind cel mai mare pericol în calea refacerii unității dintre creștini și apoi a unității omenirii în Împărăția lui Dumnezeu.

Ioan Paul II spunea că mărturisirea de credință, este „mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru, aparținând și altor Biserici și comunități bisericești ce nu se află în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dă o nouă forță apelului făcut de Conciliu...[2]

Cauzele dezbinării sunt diferite: „pe lângă divergențele doctrinale ce trebuie rezolvate, creștinii nu pot minimaliza povara neînțelegerilor atavice pe care le-au moștenit din trecut, a înțelegerilor greșite și a prejudecăților unora față de alții. Adesea, apoi, inerția, indiferența și o insuficientă cunoaștere reciprocă agravează această situație. De aceea, angajarea ecumenică trebuie să se întemeieze pe convertirea inimilor și pe rugăciune, care vor duce și la purificarea necesară a memoriei istorice. Prin harul Spiritului Sfânt, ucenicii Domnului, însuflețiți de iubire, de curajul adevărului și de voința sinceră de a se ierta reciproc și de a se reconcilia, sunt chemați să-și reconsidere împreună trecutul dureros precum și rănile pe care acesta continuă să le mai provoace și astăzi”[3].

Întreaga umanitate este supusă voinței universale, mântuitoare a lui Dumnezeu, în consecință nici Biserica lui Hristos nu poate să nu își exercite prezența în dialogul cu oamenii aparținând altor culturi și altor credințe religioase.

Ecumenismul nu va conduce spre o unitate instituțională a unei „Biserici mondiale” și nici nu va produce o uniformizare a expresiilor teologice sau a disciplinelor administrative, canonice, liturgice, a spiritualității… Biserica Catolică este un model al unității în diversitate, reprezintă modul în care o singură Revelație în Isus Hristos a fost transpusă în patru Evanghelii, a fost propovăduită de Apostoli și a prins rădăcini în toate neamurile, se exprimă conform limbilor lumii după ambientul cultural în care Bisericii locale își trăiesc viața de credință. Chiar dacă în trecutul istoric au fost momente de neînțelegere și chiar de războaie purtate în numele „purității” interpretării credinței, este nevoie la ora actuală de o „purificare a memoriei” în spiritul reconcilierii.

Ecumenismul promovat de oameni are limitele sale… Păstrându-și fiecare credința conform convingerilor și tradițiilor istorice proprii, într-o lume care a devenit un vast teritoriu de misiune, ecumenismul contemporan permite depășirea disputelor inutile dintre creștini, reunindu-le eforturile comune în scopul propovăduirii Evangheliei. Însă, limitele acțiunii noastre sunt depășite de puterea lui Dumnezeu. Unitatea tuturor se va realiza după Judecata universală în unica Împărăție a lui Dumnezeu în care vom fi întrebați, nu despre dogme și definiții omenești, evident necesare timpurilor istorice și imperfecțiunii cunoașterii noastre „în parte” (cf. 1 Corinteni 13, 12), ci vom fi judecați după intensitatea trăirii noastre, după cât am iubit și după cum am făcut iubirea lui Dumnezeu vizibilă în lumea în care am trăit ! Și, cu umilință, să recunoaștem că unitatea Bisericii este un mister, iar singurul care va săvârși – la timpul cuvenit – această unitate după planul său este Dumnezeu, după planul său universal de mântuire a întregului neam omenesc, când „toți vom fi una”!

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Imagine: Te Deum Ecumenic în Catedrala Metropolitană din Chile,  © Eduardo Frei Ruiz Tagle)

[1] Jean Delumeau, Le Christianisme va-t-il mourir?, Hachette, Paris 1977, p. 124.

[2] Ut unum sint, n. 1.

[3] Ut unum sint, n. 2.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Alexandru Buzalic

2 comments

  1. Avatar
    barthimeu 25 aprilie, 2021 at 14:26 Răspuns

    Conclusiv: ecumenism catolico-centric!
    Deci e limpede…
    E impede și afirmația „în siajul Reformei manifestându-se un proces de dezintegrare a unității …”
    Pe fundalul articolului , hit-ul lui Cristi Pațurcă din Piața Revoluției, are o relevanță aparte: rămîn golan!

Lasa un comentariu