Despre (in)actualitatea lui Thomas Jefferson

Distribuie:

Dată fiind situația mondială fragilă, zguduită de evenimentele lunilor precedente din Statele Unite ale Americii, și dezbinarea pe care au adâncit-o, atât pe teritoriul țării, cât și pe plan internațional, ar fi utilă (nu doar pentru americani) o „revizitare” a vieții și principiilor unuia dintre fondatorii țării.

Cea mai cunoscută și importantă contribuție a sa a fost redactarea schiței originale a faimoasei «Declarații de Independență» care, ulterior, a fost revizuită de întreg Congresul și apoi promulgată pe 4 Iulie, 1776.

Istoricii Jan Lewis și Peter Onuf afirmă că Jefferson „este identificat cu națiunea. Studierea lui deschide calea spre studiul existenței națiunii americane – și poate ține locul studiului istoriei națiunii” (126). Legătura incontestabilă între Jefferson și națiunea americană explică de ce acest articol se axează – dintre toate figurile americane – tocmai pe el. Explorarea unora dintre principiile sale fundamentale poate oferi o mai bună înțelegere a fondării Statelor Unite, ca și a situației contemporane din această țară.

Thomas Jefferson s-a născut pe 13 aprilie 1743, într-o familie de pionieri de vază din Virginia – pe atunci colonie britanică. La nici 17 ani, este admis la Colegiul „William and Mary” din Williamsburg, capitala Virginiei. A absolvit doi ani mai târziu, în 1762, iar următorii cinci ani i-a petrecut ca ucenic al avocatului George Wythe. În această perioadă, Jefferson devine interesat de mișcarea de disidență a coloniștilor care se opuneau taxelor impuse de Parlamentul britanic. În 1767, Jefferson este primit în baroul coloniei Virginia, unde va profesa doar doi ani, în 1769 fiind ales ca deputat al districtului natal, Albemarle, în camera inferioară a legislativului coloniei, funcție pe care o va deține până în 1775.

Pe plan personal, în 1772, se căsătorește cu Martha Wayles Skelton, cu care va avea șase copii. În 1774, Jefferson scrie pamfletul întitulat A Summary View of the Rights of British America [O privire succintă asupra drepturilor Americii Britanice], prin care se afirmă ca unul dintre principalii oponenți ai măsurilor adoptate de Parlamentul britanic.

Încă de la început, două viziuni opuse – privind modul în care guvernul federal trebuia să evolueze – au dat naștere la două partide politice: republicanii lui Jefferson și federaliștii lui Alexander Hamilton (secretarul Trezoreriei).

În mai 1775, Jefferson este trimis la Philadelphia ca reprezentant al Virginiei la cel de-al doilea Congres Continental (o adunare alcătuită din reprezentanții tuturor coloniilor, prin care acestea își coordonau răspunsul la acțiunile Parlamentului și regelui britanic). Ca delegat, Jefferson avea să-și pună în slujba reuniunii talentul scriitoricesc. Cea mai cunoscută și importantă contribuție a sa a fost redactarea schiței originale a faimoasei Declarații de Independență care, ulterior, a fost revizuită de întreg Congresul și apoi promulgată pe 4 Iulie, 1776.

În septembrie 1776, Jefferson părăsește Congresul Continental pentru a-și lua locul în corpul legislativ al noului stat Virginia. Aici avea să introducă și să susțină numeroase reforme, menite să realizeze tranziția de la guvernul regal la noul sistem republican-constituțional. De asemenea, în perioada 1779-1781 va fi guvernator al Virginiei.

În anii 1781-82, Jefferson va suferi atât pierderea soției, cât și a fiicei Lucy Elisabeth – era deja cel de-al treilea copil decedat. După luni de suferință, se întoarce în serviciul public ca delegat la Congresul Continental (care acum acționa ca guvern central al nou-întemeiatelor State Unite). În 1784, Jefferson este numit ministru plenipotențiar al Statelor Unite în Franța. Sosește pe Continentul European în august 1784 și va rămâne până în septembrie 1789. În timpul mandatului său în Franța, Jefferson publică Notes on the State of Virginia [Observații asupra statului Virginia], singurul său volum antum.

Optimiști, republicanii credeau în bunătatea inerentă a oamenilor, susținând că acțiunile celor mai mulți sunt mânate de dorința de a-și îmbunătăți traiul propriu și pe al aproapelui.

Întors în Statele Unite, Jefferson este numit secretar de stat de către noul președinte, George Washington. Trebuie amintit că în timpul șederii lui Jefferson în Europa, înlocuirea Articolelor Confederației cu Constituția de la 1789 marcase instalarea unui nou tip de guvern: republican, federal și constituțional.

Încă de la început, două viziuni opuse – privind modul în care guvernul federal trebuia să evolueze – au dat naștere la două partide politice: republicanii lui Jefferson și federaliștii lui Alexander Hamilton (secretarul Trezoreriei). Federaliștii își propuneau să construiască un guvern federal puternic și centralizat, pe când republicanii doreau să mențină suveranitatea statelor componente, păstrând rolurile guvernului federal la minimum necesar, recunoscându-i competența doar pentru rolul de reprezentare în relațiile internaționale. Jefferson și partidul său susțineau că fiecare stat era cel mai în măsură să-și rezolve propriile probleme; optimiști, republicanii credeau în bunătatea inerentă a oamenilor, susținând că acțiunile celor mai mulți sunt mânate de dorința de a-și îmbunătăți traiul propriu și pe al aproapelui. Republicanii considerau că un guvern prea „băgăcios” ar face mai mult rău decât bine, sufocând libertatea și inițiativa cetățenilor. Federaliștii, în schimb, considerau că oamenii au o înclinație naturală egoistă și vicioasă și erau de părere că populația trebuie ținută în frâu de un guvern puternic. În primul său discurs inaugural, Jefferson subliniază contradicția de la baza abordării federaliștilor: „Uneori se spune că nu poți avea încredere în capacitatea omului de a se autoguverna. Poți, atunci, să încredințezi guvernarea altora? Sau am dat oare peste îngeri, sub formă de regi, care-l pot guverna? Istoria să răspundă la această întrebare” (493). Astfel, cum demonstrează logica lui Jefferson, încrederea în bunătatea inerentă a caracterului uman este necesară validării încrederii în funcționalitatea unei republici reprezentative.

Federaliștii, în schimb, considerau că oamenii au o înclinație naturală egoistă și vicioasă și erau de părere că populația trebuie ținută în frâu de un guvern puternic.

Din pricina războiului politic învrăjbit care s-a iscat, pe 31 decembrie 1783, Jefferson demisionează din poziția sa de secretar de stat și se retrage definitiv – credea el – de pe scena politică, izolându-se la plantația sa, Monticello. Evenimente naționale însă l-au tras înapoi în viața politică. După ce Washington a declarat că nu va mai candida pentru un al treilea mandat, la alegerile din 1796, deși nu-și făcuse deloc campanie, Jefferson a ieșit al doilea la numărul de voturi electorale, devenind vicepreședintele lui John Adams. Atmosfera tensionată dintre cele două partide n-a făcut decât să se intensifice pe durata mandatului federalistului Adams. Următoarele alegeri, în 1800, au fost câștigate de Jefferson, care a numit această victorie decisivă asupra federaliștilor, „revoluția de la 1800” (1425).

După ce a obținut două mandate, Jefferson s-a retras complet din politică. Primul său mandat a fost caracterizat de prosperitate: prin cumpărarea teritoriului Louisiana de la francezi, suprafața Statelor Unite de atunci aproape că s-a dublat; taxele au fost reduse la minim, iar datoria națională a scăzut considerabil. Al doilea mandat însă nu a fost marcat de tot atâta succes, cu precădere din cauza politicilor pe care le-a adoptat Jefferson pentru a apăra economia americană de efectele războaielor napoleoniene care, din păcate, au dăunat și mai mult economiei.

În cei 12 ani de viață rămași după retragerea din viața politică, Jefferson s-a ocupat de plantația sa, petrecând momente prețioase cu familia, scriind și, mai ales, proiectând și fondând Universitatea Virginia. Aceasta a fost una dintre cele trei realizări importante ale vieții sale pe care le-a dorit menționate pe piatra sa de mormânt, celelalte două fiind scrierea Declarației de Independență și Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă (Virginia Statute for Religious Freedom). S-a stins din viață pe 4 iulie 1826, la exact 50 de ani de la promulgarea Declarației de Independență.

Jefferson a fost fondatorul neoficial al Partidului Republican – care nu e același cu Partidul Republican de astăzi –, astfel filosofia politică a lui Jefferson a stat la bazele acestui partid, tot ea definind și politica americană de la începutul secolului al XIX-lea, sub conducerea consecutivă a trei președinți republicani. Unele dintre aspectele cu cea mai puternică influență asupra tinerei națiuni sunt viziunea jeffersoniană asupra libertății și egalității, și asupra raportului pe care guvernul federal ar trebui să-l aibă cu guvernele statelor componente, conform Constituției.

Asemenea multora dintre contemporanii lui, Jefferson era adeptul teoriei drepturilor naturale, conform căreia un om în «stare naturală» se bucură automat de dreptul la viață, la libertate, la egalitate în fața oricărei autorități, și la proprietate.

Asemenea multora dintre contemporanii lui, Jefferson era adeptul teoriei drepturilor naturale, conform căreia un om în „stare naturală” (Locke Treatise Gutenberg.org) se bucură automat de dreptul la viață, la libertate, la egalitate în fața oricărei autorități, și la proprietate (în tratatul lui Locke, proprietatea reprezenta rezultatul eforturilor omului). Credința lui Jefferson și a contemporanilor săi în caracterul înnăscut al acestor drepturi este clar evidențiată în al doilea paragraf al Declarației de Independență: „Noi susținem că aceste adevăruri sunt evidente: că toți oamenii sunt creați egali; că sunt înzestrați de către Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără Viața, Libertatea și căutarea Fericirii” (Jefferson 19).

Deoarece Jefferson credea că oamenii se nasc cu un „instinct moral” (1337) – o cunoaștere intrinsecă a ceea ce este bine și a ceea ce este rău, și cu o înclinație spre a săvârși binele –, el era convins că fiecare om, indiferent de proveniență, era capabil și, mai important, cel mai bine poziționat, pentru a rezolva problemele societății sale: el ar căuta soluția optimă  pentru sine, dar ar ține cont și de efectul ei asupra aproapelui. Din aceste motive, Jefferson a luptat pentru stabilirea unui guvern bazat pe reprezentanți aleși de un popor liber. Oamenii erau astfel învestiți și implicați în propria conducere și în făurirea propriului viitor. Cu astfel de premise, în viziunea lui Jefferson, oportunitățile de a prospera și a atinge fericirea erau nenumărate. Pentru Jefferson, libertatea în toate formele ei (de adunare, de conștiință, de religie, de exprimare etc.) era esența vieții. În A Summary View, el scrie: „Dumnezeul care ne-a dat viața ne-a dat totodată și libertatea; acțiunea puterii poate să le distrugă, dar nu să le dezbine.” (122)

Următoarea anecdotă demonstrează devotamentul lui Jefferson pentru libertate, nu doar în teorie, ci și în fapte. Odată cu declanșarea războiului politic între federaliști și republicani, ambele părți au început să folosească presa pe post de armă, ajungând să se calomnieze unii pe alții. Jefferson nu a fost nici el scutit. Dar, odată ales președinte, Jefferson a decis să facă un experiment. Ar fi avut dreptul să dea ziarele în judecată pentru defăimare, dar a hotărât ca pe durata mandatului său să nu facă nimic în acest sens, dorind să observe ce rezultate va avea respectarea libertății presei dusă la extrem: se vor lăsa cetățenii manipulați de știri exagerate și chiar false sau va triumfa adevărul? În cel de-al doilea discurs inaugural, Jefferson anunță succesul experimentului său: „libertatea dezbaterii, neinfluențată de putere”, a fost suficientă pentru „propagarea și protejarea adevărului” (521). Confirmarea acestei observații a constat tocmai în realegerea lui ca președinte. Jefferson nu recomandă ignorarea defăimării sau a calomniei, ci încheie spunând: „având în vedere că adevărul și rațiunea au rămas neclintite în fața părerilor false aliate cu informații false, presa, dacă se mărginește la adevăr, nu necesită alte îngrădiri legale” (522).

Pentru Jefferson, câștigarea dreptului la egalitate politică era doar încă un pas în lupta împotriva puterii și influenței monopolizante a aristocrației și clerului, și un pas necesar în vederea respectării libertății inerente a oamenilor.

În strânsă legătură cu libertatea este și viziunea lui Jefferson despre egalitate, pe care o considera un drept cu conotație strict politică:

[„Egalitate”] [î]nsemna că oamenii se nășteau cu dreptul – dreptul natural – de a se putea bucura de aceleași privilegii politice […] de care se bucura și aproapele. Însemna o afirmare a drepturilor egale în cadrul sferei politice ale fiecărui cetățean, indiferent de talentele sau veniturile sale. Însemna dreptul egal la vot, dreptul de a participa la activitățile de guvernare, de a obține și a deține proprietate, și de a-și revendica dreptate egală în fața legii. Însemna o respingere a pretențiilor celor bogați și privilegiați prin naștere la avantaje sau tratamente speciale. Însemna o totală repudiere a principiilor și practicilor […] guvernării ereditare. (Padover 55)

Ideea lui Jefferson de egalitate are nuanțe diferite de atitudinea societății noastre contemporane față de acest drept, pe care azi îl găsim adesea amintit sub forma sintagmei „egalitate socială”. Pentru Jefferson, câștigarea dreptului la egalitate politică era doar încă un pas în lupta împotriva puterii și influenței monopolizante a aristocrației și clerului, și un pas necesar în vederea respectării libertății inerente a oamenilor.

Ultimul aspect semnificativ al principiilor politice ale lui Jefferson deosebit de relevant pentru zilele noastre, vizează relația dintre guvernul federal și guvernele statale, relație stabilită prin Constituție. În această privință, viziunea lui Jefferson reiese clar din The Kentucky Resolution, un document scris de Jefferson și adoptat de legislativul statului Kentucky ca răspuns la anumite legi extrem de controversate promulgate în vara anului 1798 și cunoscute sub denumirea colectivă de The Alien and Sedition Acts.

Jefferson, repetă cu emfază de-a lungul întregului document că ori de câte ori guvernul federal «își asumă puteri care nu i-au fost delegate, acțiunile sale sunt lipsite de autoritate, nule, și fără putere».

Aici, Jefferson subliniază în primul rând faptul că guvernul federal a luat ființă prin acordul dat de către state și, prin urmare, autoritatea guvernului central izvorăște doar din acest pact al statelor (i.e. Constituția). În consecință, statul federal răspunde în fața statelor componente, și nu invers, statele fiind astfel cele în măsură să declare dacă o lege este sau nu constituțională. Prin The Kentucky Resolution, legislativul statului Kentucky deja declară că legile emise de Congres sunt neconstituționale și îndeamnă și pe celelalte state să ia atitudine. Dacă statelor li s-ar lua dreptul de revizuire a constituționalității legilor – spune Jefferson –, acestea ar intra sub „dominația, absolută și nelimitată, a celui care va exercita dreptul de judecată în locul lor” (453). Intuiția lui Jefferson s-a dovedit a fi profetică: în 1803, prin decizia Marbury v. Madison, Curtea Supremă a stabilit precedentul prin care ea este judecătorul final a ce este și ce nu este constituțional, iar statelor nu le-a rămas decât să se supună de-atunci încolo.

În The Kentucky Resolution, Jefferson stabilește și un alt principiu foarte interesant, anume gradul de putere pe care Constituția îl oferă Congresului. Clauzele 1 și 18 din Secțiunea 8 a primului articol al Constituției – unde se conferă Congresului puterea de a stabili taxele și impozitele necesare pentru a asigura „protecția populației și bunăstarea generală” (prima clauză), precum și legile necesare pentru buna exercitare a puterilor acordate Congresului de către Constituție (clauza 18) – au fost formulate vag, stârnind controverse încă de la început. Atât în 1789, cât și de-atunci încoace, aceste două clauze „slabe” au fost interpretate de o altă manieră decât se intenționase. Poziția lui Jefferson cu privire la metoda de interpretare este că „niște cuvinte menite de către instrument [Constituție] să fie doar unelte în exercitarea unor puteri limitate, nu trebuie interpretate în așa fel încât ele singure să poată oferi puteri nelimitate” (152); cu alte cuvinte „un pasaj să [nu] fie interpretat de o asemenea manieră încât să distrugă întreaga esență a instrumentului” (Jefferson 152) – esență care constă indubitabil în limitarea puterii guvernului și în protejarea libertății individuale.

Jefferson, repetă cu emfază de-a lungul întregului document că ori de câte ori guvernul federal „își asumă puteri care nu i-au fost delegate, acțiunile sale sunt lipsite de autoritate, nule, și fără putere” (152). Aceasta este atitudinea specifică lui Jefferson față de asumarea puterii în detrimentul drepturilor și al libertăților, care se observă încă din tinerețea lui și căreia i-a rămas fidel toată viața.

În cartea sa, American Sphynx: The Character of Thomas Jefferson, biograful Joseph J. Ellis îl descrie pe Jefferson ca fiind „mai mult un profet decât un politician” (79). Într-adevăr, geniul lui Jefferson nu se hrănea neapărat din abilitățile sale politice și diplomatice, ci din acuitatea cu care analiza și judeca situații și idei, care a dus la întocmirea unui compendiu original de principii, de o rară perspicacitate. Demne de reținut dintre ideile sale poitice sunt: optimismul, credința că majoritatea oamenilor (fiind înzestrați cu acel „instinct moral”), dacă sunt lăsați liberi, vor lucra spre beneficiul lor și al întregii societăți; și, convingerea lui – deoarece credea că „evoluția firească a lucrurilor este ca libertatea să cedeze, iar statul să câștige teren.” (Jefferson, „To Edward Carrington”) – că majoritatea puterii politice trebuia repartizată la nivel local – statal –, concentrarea acesteia la nivelul statului centralizat ducând cu siguranță la pierderea treptată a libertății (oprimare) și corupție.

 

(Imagine: Portretul lui Thomas Jefferson, de Rembrandt Peale. Domeniu public)

Surse folosite:

Ellis, Joseph J. American Sphinx: The Character of Thomas Jefferson. Vintage Books, 1998.

Jefferson, Thomas. Thomas Jefferson: Writings: Autobiography / Notes on the State of Virginia / Public and Private Papers / Addresses / Letters. Edited by Merrill D. Peterson, Library of America, 1984.

Jefferson, Thomas. “To Edward Carrington, 27 May 1788.” Founders.archives, https://founders.archives.gov/documents/Jefferson/01-13-02-0120, Accessed 22 May 2020.

Lewis, Jan, and Peter S. Onuf. “American Synecdoche: Thomas Jefferson as Image, Icon, Character, and Self.” The American Historical Review, vol. 103, no. 1, 1998, pp. 125–136. JSTOR, www.jstor.org/stable/2650780. Accessed 6 May 2020.

Locke, John. Treatise Concerning Government. gutenberg.org, https://www.gutenberg.org/files/7370/7370-h/7370-h.htm, Accessed 22 May 2020.

Padover, Saul K. Thomas Jefferson and the Foundations of American Freedom. Edited by Louis L. Snyder, D. Van Nostrand Company, 1965.

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu