Despre note și melci sau cum să îți pui motivația în cui

Distribuie:

Ați văzut vreodată melci mici, mici cât boabele de piper? Sub lupă, te lămurești repede că aceste miniaturi străvezii au tot ceea ce le trebuie. Astfel de melci codobelci am văzut, pentru prima oară, în căușul mâinii fetiței noastre mai mari. Ea e în stare să petreacă ore întregi studiind astfel de minunății vii și descoperă cu bucurie, până și azi, prin observație, o mulțime de detalii. Nu obosește, nu se plictisește, revine de fiecare dată, în fața noastră, cu noutăți <melcești pe care ni le descrie cu un entuziasm copilăresc contagios. Starea revelatorie a copilului nu face decât să potențeze zestrea cerească – înnăscuta dorință de cunoaștere.

De câțiva ani încoace îi urmăresc pe adolescenții pe care-i am sub priviri aproape zilnic. Spun voit temperat că nu majoritatea, dar mulți dintre ei sunt complet derutați în chiar momentul cel mai important din șirul alegerilor pe care le fac în privința școlii. E vorba de momentul când termină cei 12 ani de școală.

Să iau acum, printr-un exercițiu de imaginație, interesul neobosit al copilei noastre pentru micii melci și să îl compar cu interesele similare ale celorlalți copii, poate organizez un concurs de cunoștințe cu privire la melci, pun la punct un sistem de notare care să evalueze și să ierarhizeze pentru podium copiii specializați în studiul melcilor, stabilesc o programă generoasă care să includă chestiuni complexe despre melci, dezvolt un program de teme pentru acasă cu melci. Apoi nu ar fi rău dacă s-ar impune ca studiu la nivel național, chiar și pentru copiii care nu manifestă un astfel de interes. Examenul național despre melci ar putea fi criteriu de selecție pentru admiterea la formele de învățământ superior, indiferent de aptitudini. O distopie! Mă întreb ce s-ar întâmpla cu zestrea cerească a fiicei noastre dacă i-aș înregimenta atât de mult căutările.

De câțiva ani încoace îi urmăresc pe adolescenții pe care-i am sub priviri aproape zilnic. Spun voit temperat că nu majoritatea, dar mulți dintre ei sunt complet derutați în chiar momentul cel mai important din șirul alegerilor pe care le fac în privința școlii. E vorba de momentul când termină cei 12 ani de școală. Unii vor să facă o alegere, alții o amână, iar alții au renunțat demult să își mai facă planuri, lăsându-se să plutească în derivă până la orice port le iese în cale.

Școala pare să fie doar un accesoriu obligatoriu la CV, împovărător, care, bine răbdat, aduce o diplomă. Îi trebuie doar media 5 la toate materiile și atât. Ținta e un gol, insuportabil, rudimentar 5.

De exemplu, Marius, cu părinții plecați în străinătate, se gândește să emigreze și el să lucreze în construcții, chiar dacă ar putea deveni un mecanic bun. Andreea, cu un tată agresiv și o mamă complet neputincioasă, n-a mai dat pe la școală de ceva vreme, colindând cluburile de noapte. Cristian trebuie să lucreze pentru a întreține familia care abia se descurcă de când cu tatăl în închisoare, iar școala nu este decât o povară. Ionuț are un tată influent și nu se prea sinchisește de nimic, crezând că dacă ar avea bani, ar avea orice. Cristina învață pentru 5, ei îi merg toate bine, doar că habar nu are la ce ar fi bună sau ce i-ar plăcea să facă în viață. Deocamdată învață să își ia permisul de conducere, nu e interesată să învețe că doar bacul e abia peste câteva luni. Colega ei de bancă și-ar dori să fie profesoară de engleză, a învățat engleza din melodiile pe care le fredonează, dar din a IX-a nu a mai muncit la nimic. Acum își pune toată speranța în meditații. George e foarte bun la electronică, dar trebuie să dea bacalaureatul din biologie-chimie și aici e cu totul pe dinafară. Aș putea să exemplific la nesfârșit.

Școala pare să fie doar un accesoriu obligatoriu la CV, împovărător, care, bine răbdat, aduce o diplomă. Îi trebuie doar media 5 la toate materiile și atât. Ținta e un gol, insuportabil, rudimentar 5. E țintă și motivație deopotrivă, așa cum este și nota 10 printre elevii care muncesc pe brânci; zecele pe linie e măsura elevului care confirmă că el știe totul, îi asigură succesul social, e linia de sosire. Tot pentru acest elev (și pentru părinții lui) un 7 e dezastruos. Dar unde mai este aspirația înnăscută pentru cunoaștere, motorul căutărilor fiecărui om? Unde este motivația intrinsecă a elevului român? Mă tem că le-o înzidim noi, profesorii și părinții, sistematic, cărămidă peste cărămidă. Altfel nu înțeleg cum mulți elevi intră în clasa a IX-a obosiți și sătui.

Ana vine spre Manole prin furtună și vânt și este de neoprit după cum este și curiozitatea ingenuă a copiilor noștri. Copilul învață, în mod natural, de când este în pântecul mamei. Mai întâi părintele, apoi dascălul îi facilitează călătoria cunoașterii, îi dirijează curiozitatea, nu i-o calculează, nu i-o abstractizează într-un condensat FB, nu i-o cimentează până la încremenire.

Notele îi angrenează pe copii în competiții și meschinării, în ierarhizări de formă și șablonizări; ele înlocuiesc comuniunea cu invidia și empatia cu individualismul, creează disfuncționalități relaționale între profesor și elev, produc mutații axiologice, căci (nu e așa?) o notă mare e mai de preț decât ajutorul oferit unui coleg mai slab.

Personal, nu văd rostul calificativelor și al notelor la copii și preadolescenți. Ele comută, ab initio, accentul de pe motivația intrinsecă și nevoia de cunoaștere a copiilor spre o motivație externă, de tip recompensă: Nu citesc pentru că mă interesează, ci pentru că risc să iau un calificativ apocaliptic sau un 4. / Citesc doar puțin, cât să iau un 5./ Nu citesc că oricum iau 4./ Citesc că poate voi avea media cea mai mare. Nota dirijează exercițiul cunoașterii și-l falsifică iremediabil.

Mă gândesc la vechile școli ale Greciei antice și la ce fel de motivație aveau discipolii marilor filozofi. În primele secole ale creștinismului, ce forță nevăzută îi împingea pe Părinții Bisericii să cerceteze și să scrie? Îmi pare că notarea sistematică pentru fiecare pas pe traseul cunoașterii n-ar fi fost pentru ei decât o piatră de poticnire. Autoevaluarea elevului și evaluarea, în expresie analitică, din partea maestrului pot fi mai mult decât revelatorii. Nu e nevoie să îi țintuim cu note, deseori utilizate inoportun ca bici disciplinar. Un calificativ discret la finalul unui semestru, însoțit de o descriere obiectivă și autentică a progresului în cunoaștere ar trebui să fie suficient.

Cât de mult înzidim noi motivația interioară a elevului așa, într-un perete gros, greu de spart peste ani! Notele îi angrenează pe copii în competiții și meschinării, în ierarhizări de formă și șablonizări; ele înlocuiesc comuniunea cu invidia și empatia cu individualismul, creează disfuncționalități relaționale între profesor și elev, produc mutații axiologice, căci (nu e așa?) o notă mare e mai de preț decât ajutorul oferit unui coleg mai slab. Prin a IX-a, trecuți prin sita unică a examenului național de evaluare (când posibililor artiști, biologi, fizicieni, ingineri li se transmite că înclinațiile lor distincte nu contează), elevii se prind repede de pavloviana metodă de a le motiva curiozitatea și înțeleg bine că notele nu mai spun nimic despre nimeni, doar despre următoarea diplomă.

Renunță la note, dar ce pun în loc? Cum să mai recupereze ceva din curiozitate de odinioară acum asfixiată, dirijată demult spre alte registre de existență, interferate doar întâmplător cu registrul școlii? Această inflație a notelor și interesul exagerat pentru ele în învățământul românesc înalță ziduri imense în jurul copiilor noștri, între ei și chiar în ei.

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

(Imagine de Maria Godfrida de la Pixabay)

Distribuie:
Anca Tomoioaga

Lasa un comentariu