Despre pietroaie & catedrale, despre talente & talanți

Distribuie:

Nu mai știu exact când și pe unde am dat peste o poveste excelentă.

Se zice că, demult, pe când piatra se spărgea „manual” (neexistând mașini extrem de eficiente care să facă asta în locul oamenilor, să-i scutească de efort și să-i arunce, în numele progresului, în șomaj sau recalificare și/sau depresie) – cineva se plimba printr-o carieră de piatră. Nu mai știu nici măcar dacă acest „cineva” era sculptor, responsabil cu protecția muncii sau pur și simplu un oarecare, dar asta oricum nu are vreo importanță. Și acest cineva vede trei muncitori care lucrau din greu și, neavând nimic mai bun de făcut, îi întreabă ce fac ei acolo mai exact, ca și cum lucrurile nu ar fi fost evidente (și poate că, de fapt, lucrurile nu sunt chiar evidente, nici măcar când e vorba de spart piatră):

Primul muncitor, încruntat și extenuat, îi răspunde: „Nu fac decât să-mi rup spatele, să-mi irosesc tinerețea, să-mi epuizez puterile. În fiecare zi, nu fac decât să mă gândesc la odihnă. Sunt sătul.”

Al doilea muncitor, pe un ton indiferent, îi răspunde: „La mine e simplu, eu sparg piatră pentru bani. Cu banii pe care îi câștig de aici îmi întrețin familia. E greu dar, una peste alta, sunt mulțumit.”

Al treilea muncitor nici nu l-a lăsat să termine întrebarea și, oprindu-se puțin din lucru, i-a răspuns zâmbind: „Eu construiesc o catedrală!”

Propriu-zis, nu avem nimic «al nostru», totul ni s-a dat, «ni s-a încredințat» – adică Dumnezeu merge pe încredere, nu cere factură, chitanță și autentificare la notar, ceea ce face ca singurul nostru răspuns posibil să fie acela de a-i întoarce încrederea.

Bineînțeles că povestea de mai sus poate fi citită într-o mie de feluri. Însă ce-mi place mie cel mai mult la ea e modul în care pune în scenă scopul pentru care lucrăm. Pentru primul muncitor, nu există niciun scop. Picat de nicăieri, muncește în gol. E absent din munca lui și, implicit, e absent și în raport cu el însuși. Dacă l-am întreba, în registru corporate, „unde te vezi peste cinci ani?”, probabil că nu am scoate de la el mai mult decât un oftat – nu s-ar vedea niciunde, pentru că orice loc de muncă îi este, de fapt, indiferent. Nu are planuri, nu are dorințe, nu are satisfacții. Pentru el, munca e un calvar, iar asta face din el o victimă sigură, un omuleț fără formă, lichid, care poate fi turnat în orice recipient, un om care poate face (în sensul de to do) orice, neputând să facă (în sensul de to make), de fapt, nimic.

Al doilea muncitor are un scop, scopul lui e firesc, iar ceea ce face el e bine. Fire pragmatică, s-a adaptat la „piața muncii” pentru a-și întreține familia. Nu îi face o deosebită plăcere, nu trage din răsputeri, nu e în pericol să devină „angajatul anului”. Drama lui nu ține de scop, ci de context – e nevoit să lucreze departe de ai lui. Trebuie să cheltuiască mult timp și efort pentru a câștiga banii cu care să-și mențină familia pe linia de plutire. Aberația (dusă azi la extrem de tehnoglobalizare): trebuie să te desparți ca familia să rămână „împreună”. E nevoie ca tu să lipsești pentru ca lor „să nu le lipsească nimic”. Prețul pentru ca ei să fie aproape unul de altul se plătește în mii de kilometri și în chintale de dor.

Spre deosebire de cel de-al doilea muncitor, care suferă din cauză că munca sa nu este integrată scopului său, al treilea muncitor are un scop intrinsec muncii sale. Sau mai bine zis, e avut de un scop. Umilul spărgător de piatră participă pe deplin, se lasă cotropit și e contopit cu scopul acesta cu mult mai mare decât el, iar satisfacția lui nu va fi mai mică decât a arhitectului catedralei sau decât a episcopului care o va sfinți. Pentru el, efortul nu e povară, ci o formă activă de jovialitate și împlinire. Nu-și câștigă bucuria din altă parte, nu plătește prețul tristeții celui de-al doilea muncitor. Scopul îl bucură, iar bucuria i se face scop. Dintre cei trei, e singurul care adulmecă viitorul – parcă și vede catedrala – iar asta deoarece e singurul care se bucură de prezent. E singurul care are un rost. (1) E singurul care face carieră – în sensul bun al cuvântului, nu în sensul dezumaniza(n)t de care am devenit atât de obsedați în zilele noastre.

Tot despre scop, carieră și bucurie (și, evident, încă ceva în plus) e vorba și în cel mai complex text de „dezvoltare personală” din ultimele două mii de ani, denumit generic „Pilda talanților”:

Aceasta este asemenea unui om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa: unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s’a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s’a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: «Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.» Zisu-i-a stăpânul: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.» Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: «Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei.» Zisu-i-a stăpânul: «Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.» Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: «Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n’ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m’am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.» Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: «Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n’am semănat şi adun de unde n’am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.»” (Matei 25: 14-30)

Premisa de la sine înțeleasă: ce avem, avem în dar. Propriu-zis, nu avem nimic al nostru, totul ni s-a dat, ni s-a încredințat – adică Dumnezeu merge pe încredere, nu cere factură, chitanță și autentificare la notar, ceea ce face ca singurul nostru răspuns posibil să fie acela de a-i întoarce încrederea.

Talentul e un pietroi imens din care trebuie să faci o catedrală. Zâmbind.

Darul e mult, e enorm. „Dumnezeul-boier”, cum îl numește Steinhardt, nu dă cu țârâita. Se știe că, în vremea lui Hristos, talantul era o unitate de măsură care echivala cu cca. 60 de kg (dacă era din aur) sau cca. 30 de kg (dacă era din argint). Și, pentru că „money talks”, poate e de folos conversia pe care o face un autor american, James Wiggins: echivalentul modern al unui singur talant de aur de pe vremea lui Hristos ar fi de… 20,6 miliarde de dolari, iar al unuia din argint de „numai” 159 milioane de dolari. Doar pentru comparație, averea din 2017 a lui Bill Gates echivalează cu vreo 4 talanți de aur (și ceva mărunțiș). Să reținem deocamdată că talantul e o greutate – ne vom mai întoarce aici.

Orice dar aduce cu sine anumite obligații. Un dar de asemenea proporții trebuie să fie însoțit de o obligație pe măsură. Care ar putea fi aceea? Risc un răspuns: e vorba de „obligația” de a servi bine care, by the way, nu este atât o obligație, cât un beneficiu (încă unul!) – un „dar peste dar”.

Stop! O obligație poate fi beneficiu?! Există ceva bun în a fi supus, în a-ți fi restrânse anumite „drepturi”? Sigur, acest lucru este destul de greu de digerat…

  • în lumea în care se repetă obsesiv mantra libertății (înțeleasă ca lipsă a oricărei responsabilități) și drepturilor (înțelese simplist ca „lipsă a obligațiilor”);
  • în lumea fixată pe Self(ie), pe Ego, pe I, pe Me, My și Mine (2);
  • în lumea în care idealul social e de a fi „leader” sau măcar „up to the top”;
  • în lumea în care detestăm supunerea față de oameni, dar ne lăsăm seduși de tehnologie, de consum și de ideologii
  • în lumea în care disprețuim cu sete ierarhia, dar ne plac periculos de mult „influencerii”;

dar buna servire este ea în sine prilej de bucurie și împlinire, precum e la cel de-al treilea spărgător de piatră.

Slugile «bune și credincioase» au un ritm potrivit, ele rezonând fidel cu voința Stăpânului.

Totul devine mai simplu dacă înțelegem că celălalt sens al lui „a fi servitor” (din latinescul serviō, servīre) înseamnă „a fi devotat”. Prin urmare, nimic umilitor, nimic rușinos, nimic servil în a fi servitor. Sau cum strălucit o spune un personaj din filmul La vita è bella (Roberto Benigni, 1997):You’re serving. You’re not a servant. Serving is a supreme art. God is the first servant. God serves men but he’s not a servant to men.”

Ce implică această bună servire pe care o îndeplinesc cu succes cele două slugi „bune și credincioase”? În primul rând, o grabă folositoare. Slugile pleacă „îndată” să-și împlinească misiunea – nu e rost să piardă timpul, să facă analize SWOT, să-și conceapă strategii. Slugile „bune și credincioase” par să știe ce au de făcut dinainte de a fi trimise să înmulțească darul (poate că tocmai de asta Stăpânul le dăruiește mai mult decât celei de a treia!?). Par să fie de mult în poziția de start a atletului, așteptând doar pocnetul pistolului de început de cursă. Slugile „bune și credincioase” au un ritm potrivit, ele rezonând fidel cu voința Stăpânului. Și nu numai că rezonează fidel cu Stăpânul, dar fac în așa fel încât și talantul să rezoneze. Talantul începe să se miște, pentru că el nu își capătă valoarea decât în mișcare, integrat în fluxul de dăruire-primire, tot așa cum sângele trebuie să se miște prin vene și artere.

Cel ce nu înmulțește talantul este omul fără ritm, care nu rezonează nici la ceea ce i se dă, nici la ceea ce i se cere. Nu poate dărui, pentru că nu știe cum să primească.

Cel ce nu înmulțește talantul este omul fără ritm, care nu rezonează nici la ceea ce i se dă, nici la ceea ce i se cere. Nu poate dărui, pentru că nu știe cum să primească. În loc de a fi un bun conducător de energie, el eșuează și devine o piedică stângace în bogata armonie la care e chemat să participe. E semnificativ că îngroapă talantul; ca și cum ar fi îngropat un mort – prin definiție, cineva care nu mai poate avea nici un ritm. (3)

Al treilea servitor pleacă de la premisa unui Stăpân rău, absurd – „te-am ştiut că eşti om aspru”. Replica lui e deconcertantă. De unde știa asta? Și cu ce ar putea fi afectată imensitatea darului de eventuala asprime a stăpânului? Ideea lui complet eronată – a Dumnezeului necruțător, care pedepsește arbitrar – e cauza unui cumul de vicii: frică, pasivitate, viclenie, neasumare și pasare a responsabilității. Cu alte cuvinte, toate aceste neajunsuri îl împiedică să ajungă să vadă darul ca dar, nu ca pe o povară de câteva zeci de kilograme.

Stăpânul nu pedepsește fapta, ci ceea ce stă la baza faptei – adică percepția deviată a slugii.

Problema lui acută ține așadar de percepție, de citirea greșită a regulilor jocului prin lentila prost calibrată a propriilor patimi. Nu știe să primească pentru că nu știe să privească. Nu există nicăieri acest detaliu, dar îmi închipui că acest nefericit, atunci când e întrebat ce a făcut cu talantul, se uită doar în jos, absent, înspre pământul în care a îngropat prostește darul, nu înspre chipul Dăruitorului.

Mi se pare extrem de important că Stăpânul nu pedepsește fapta, ci spusele lui: „Din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19,22); până la urmă, Stăpânul e putred de bogat și, din afacerea aceasta, nu a pierdut de fapt nimic – sluga nu a fugit cu talantul și nici nu l-a risipit, ci l-a adus, de bine-de rău, înapoi. Pierderile Stăpânului sunt zero. Și atunci cum se justifică pedeapsa aceasta atât de dură? Risc un răspuns: Stăpânul nu pedepsește fapta, ci ceea ce stă la baza faptei – adică percepția deviată a slugii. Dacă fapta ar fi fost problema, deznodământul ar fi fost altul. Până la urmă, fapta poate fi reparată, slugii i s-ar putea acorda a doua șansă, poate ar putea pleca din nou „pe teren” pentru a-și lua revanșa. Probabil (de fapt sigur!) că un simplu și sincer „iartă-mă” ar fi fost de ajuns. Dar acel „iartă-mă” nu apare niciodată, nici măcar după mustrare; percepția slugii necredincioase cu privire la Stăpân rămâne neschimbată până la final! Servitorul necredincios e la fel de greoi și inert ca pământul în care și-a îngropat darul.

Să nu trecem cu vedere acest detaliu: talantul / talentul nu e opțiune, ci o greutate, iar greutatea se îndură.

Prin urmare, pedeapsa Stăpânului e în rezonanță (încă una!) cu percepția slugii. „Din cuvintele tale te voi judeca” – ceea ce ai spus este de fapt ceea ce ai perceput, cât ai înțeles și reținut. Mi-ai pus eticheta de om aspru și ți-ai făcut din ea lentila prin care Mă vezi – deci nu mă pot arăta ție decât ca fiind aspru. Lentila ta e întunecată, așa că tu nu poți avea altă destinație decât bezna (4). Noaptea minții tale nu rezonează cu mine, ci cu întunericul „cel mai din afară”. Dacă mi-ai fi greșit în faptă, te-aș fi iertat, pentru că fapta poate fi reparată. Dar mi-ai greșit în duh și nu te pot ierta, pentru că tu însuți nu vrei să primești iertare, neînțelegând nici măcar pentru ce ar trebui să fii iertat. Astfel, pedeapsa ta nu este pedeapsă, ci doar o consecință a vederii tale deviate, urmarea ei logică. Nu talantul s-a pierdut, ci tu te-ai pierdut.

Concluzia nu e deloc comodă: contrar a ce tot ni se spune în (post)modernitate, talantul / talentul nu e opțional, nu e ceva căruia să i te dedici doar în timpul liber, sub forma diluat-dulceagă a hobby-ului sau în cea sclipicioasă a „talent show-urilor” TV. Cel mai rău lucru posibil e să îl îngropi. Dacă îl ai înseamnă că ți s-a dat, iar dacă ți s-a dat, ești deja obligat să-l pui în mișcare, și nu oricum, ci în ritmul potrivit.

Să nu trecem cu vedere acest detaliu: talantul / talentul nu e opțiune, ci o greutate, iar greutatea se îndură. (5)

Talentul e un pietroi imens din care trebuie să faci o catedrală. Zâmbind.

*

Așadar, adunând povestea celor trei spărgători de piatră cu parabola celor trei servitori, cum am putea cuprinde: înțelegerea corectă a scopului + ritmul potrivit + bucuria de a servi și de a împlini + darul de a înmulți darul + percepția bine ajustată a rostului tău?

«Vocație» e un neo-arhaism. E unul dintre cuvintele pe cale de dispariție; precum zimbrul și tigrul bengalez, nu poate supraviețui într-un loc marcat de paradigma turbo-modernității, a defrișării semnificațiilor, a vitezei entropice și a confortului.

Avem un cuvânt pentru asta: vocație. „Vocație” e un neo-arhaism. E unul dintre cuvintele pe cale de dispariție; precum zimbrul și tigrul bengalez, nu poate supraviețui într-un loc marcat de paradigma turbo-modernității, a defrișării semnificațiilor, a vitezei entropice și a confortului. De dragul diversității, poate se vor păstra câteva „exemplare” autentice, dar versiunile care vor circula vor fi cele mai ieftine și mai accesibile versiuni (acestea sunt cerințele pieței globale libere): întotdeauna ne agățăm de niște cuvinte pe care le-am deshidratat bine în prealabil, eliminând din ele tot sucul și sensul. Farmecul retro al vocației îl va egala în curând pe cel al radiourilor vechi și patefoanelor, pentru că mai nimeni nu va mai fi interesat de vocație, așa cum mai nimeni nu mai folosește radiouri vechi și patefoane.

Până atunci, e de ajuns să ne uităm în jur. Aproape fără excepție, vedem: muncitori fără vocație, pentru care casa pe care o construiesc e doar o „lucrare”, nu locul unde va trăi, va râde, va plânge și va muri o familie. (6) Medici fără compasiune care văd în pacienți ceea ce văd mecanicii auto în mașinile pe care le repară: subansamble impersonale care, în esență, au nevoie de revizii și de piese de schimb. Funcționari fără inimă pentru care „contribuabilul” e doar un X – unde X poate fi orice, de la antreprenor la pensionar, de la tânăr absolvent la veteran de război care trebuie să alimenteze un Sistem pe care nu l-a cerut și nu-l înțelege, până când ajunge, eventual, la pragul-limită al subzistenței. Profesori-nulități, prizonieri ai propriilor metode, incapabili de a realiza că trebuie să facă din niște oameni mici, oameni mari, iar oamenii mari nu se pot obține prin furajare intensivă cu „materii”. Sales manageri și publicitari pentru care celălalt este doar obiectul pe care trebuie să-l manipulezi, să-l minți frumos, să-i inunzi viața cu produse și servicii de care tot tu trebuie să-l convingi (eventual cu studii științifice) că are nevoie. IT-ști rupți de realitate, pentru care nu mai există oameni, ci doar cifre de integrat în algoritmi obscuri generatori de profit.

Farmecul retro al vocației îl va egala în curând pe cel al radiourilor vechi și patefoanelor, pentru că mai nimeni nu va mai fi interesat de vocație, așa cum mai nimeni nu mai folosește radiouri vechi și patefoane.

Idealul societății globale eficiente către care galopăm încântați e negativul perfect al vocației: zero implicare în afara funcției și zero discernământ. Îți faci treaba și atât. Dacă ți se cere să faci altă treabă, faci altă treabă și atât. Job-urile se schimbă ușor, așa că orice e în afara sarcinilor tale is not your job. Totul e volatil – în condițiile date, e extrem de stresant să fii rigid, așa că ai nevoie doar de adaptabilitate și de concentrare pe task-ul tău; lumea a devenit mult prea complexă – nu o poți înțelege de unul singur și probabil că nu se va dezvolta nicio aplicație pe Android/iOS care să te ajute în acest sens.

Dar mai e ceva. Vocația – înainte de a dobândi sensul „profesional” (acest sens fiind atestat prima oară târziu de tot, prin 1550) – însemna pur și simplu chemare, adică vocea cuiva (sau Cuiva) care se adresează altcuiva. Vocația era vocea a Ceva mult mai mare și mai cuprinzător decât tine. (Sună hollywoodian, știu, dar nu e vina Vocii și nici a mea, e vina Hollywood-ului care a ieftinit și acest adevăr până dincolo de clișeu).

Dacă scopul acestui text ar fi acela de „dezvoltare personală”, ar trebui să urmeze vreo două sute de pagini lucioase cu tehnici prin care să-ți descoperi vocația (aceea deshidratată, raw, eco-friendly, de care am povestit mai sus), Sinele, „the real you” sau ceea ce stă ascuns atât de bine în tine încât nici măcar tu nu știi dacă există sau nu (dar eu știu mai bine, eu sunt guru al self-help-ului și contra unei sume simbolice cu minim trei zero-uri – completează aici datele cardului – îți pot dezvălui câteva tehnici unice, eficiente, cu efect garantat în cel mai scurt timp).

În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, e de presupus că dacă există o Voce care ne cheamă, cu siguranță ni se cere un răspuns.

Dar cum acest text nu este despre „dezvoltarea personală, scriu ceva mai puțin vandabil și mai puțin glamoros: pe locul din noi lăsat gol de Vocea evanescentă care ne chema pe nume: Tu, au rămas să se audă vocile învălmășite din You-tube. E previzibil: noi nu mai vedem talentul ca talant, ca greutate, ca obligație – prin urmare oricine are dreptul de a fi talentat și, pe cale de consecință, dreptul de a-și expune talentul și de a-și câștiga cele 15 minute de celebritate (profeție din 1968 a lui Andy Warhol, depășită de mult în epoca vlogging-ului). Și nu e deloc ironic că într-o lume care vocația ca reper cultural se lichefiază, proliferează nebunește talent-show-urile…

Ce-ar fi de făcut? Eu nu sunt omul soluțiilor și, de altfel, nici nu cred că există de fapt vreo soluție globală. Dar, în ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, e de presupus că dacă există o Voce care ne cheamă, cu siguranță ni se cere un răspuns. „Omul nu trebuie să se întrebe care e sensul vieții sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că el este cel întrebat”, scrie Viktor Frankl. Omul care răspunde Vocii e omul care a devenit responsabil pentru propria viață și pentru a celor din jur, omul căruia i s-a încredințat talantul și care încearcă să-și facă din întreaga viață un „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată”.

A înțelege ce avem de făcut în și cu viața noastră ține, până la urmă, de cât de disponibili suntem să dăm răspunsuri bune Celui care întreabă, să-i întoarcem darul Celui care dă, să-L servim bine pe Cel care ne-a servit.

You are not a servant. Și-acum, înapoi la spart piatră.

***

(1) Cum strălucitor povestește Noica în Cuvânt împreună despre rostirea românească, sensul material al cuvântului original latinesc rostrum este acela de deschidere. Spărgătorul nostru de piatră are un rost pentru că spiritul său este deschis rostului, sensului mai mare al lucrării lui. Iar acest sens mai mare este, după cum încerc să ilustrez către final, o Rostire, adică o vorbire care pune în ordine.

(2) Nu e ironic faptul că modernitatea începe, simbolic, cu eliminarea poziției antropocentrice – a omului din centrul Universului, pentru ca, după câteva secole, să-l pună pe furiș la loc, în versiunea lui tehnologică – augmentată digital, înarmat cu un selfie-stick și cu o aplicație care-i asigură instant poziția de centru al Universului media: (…) am întâlnit [selfismul] pretutindeni, în instanțe dintre cele mai diverse: oameni obișnuiți simțeau nevoia să se pună în centrul universului și atunci când aveau în spate o statuie a lui Gautama Buddha, dar și atunci când așteptau la coadă la KFC.” (Brad Florescu în eseul „Călătorie spre buricul pământului )

(3) O frumoasă interpretare teologică deja consacrată ar fi că cea de-a treia slugă, îngropând talantul, rămâne blocată în cele pământești, fără a mai fi capabilă, fără a mai fi deschisă de a privi dincolo de ele, către rostul lor.

(4) σκότος (skόtos)=întuneric – termenul original grecesc are și sensul figurat de întunecare morală.

(5) τάλαντον (talanton) derivă din τλαω (tlao) – care înseamnă literalmente „a îndura, a suferi”. Iar englezii traduc „a îndura” prin „to bear”, adică același verb folosit pentru „a rodi” (to bear fruits)! Nu poți rodi dacă nu înduri, iar ceea ce ți s-a dat să înduri este și ceea ce va da rod. Jules Renard intuiește excelent asta în Jurnalul său: „Talentul e o chestiune de cantitate. Talent nu înseamnă să scrii o pagină bună, ci 300. […] În literatură, contează doar «bivolii». Geniile sunt cei mai solizi, cei care ostenesc optsprezece ore pe zi fără să obosească. Gloria înseamnă un neîntrerupt efort.

(6) De ce ar conta până la urmă locatarii pentru cei care a căror treabă e să mânuiască bine bormașina, rindeaua și polizorul unghiular? Pentru că, după cum o spune Emmanuel Mounier: „Când oamenii nu mai visează la catedrale, ei nu mai ştiu să construiască nici frumoase mansarde. Adică nu putem excela în mic, fără a ținti către ceva mai măreț. Citatul e valabil și în sens figurat, și în sensul propriu al celui mai modest șantier.

(Photo by JORGE LOPEZ on Unsplash)
Distribuie:
Silviu Man

Lasa un comentariu