Despre rolul femeii în biserică (și în afara ei)…

11 March 2020

Încă din zorii creștinismului, femeile au deținut un rol privilegiat în raport cu evenimentul central al întrupării: pătimirea-moartea-și-învierea lui Isus. Au asistat îndeaproape la răstignire, au participat la punerea în mormânt și au fost primele care au discutat cu îngerii care anunțau vestea învierii, Isus Cristos lăsând astfel în seama unor martori prea puțin credibili – în acele vremuri – cea mai timpurie atestare a revenirii sale din morți. Ochiul obosit al cititorului modern al Bibliei poate aluneca în grabă peste acest „amănunt”, dar este aici un mesaj extrem de… „progresist”: este răsturnată complet paradigma relațiilor dintre sexe, spun interpreții, și femeile capătă un statut nevisat (nu existau mișcări de emancipare pe atunci).

Este cert, de pildă, că oficiul diaconiei a fost deținut încă de la început în biserica Noului Testament și de către femei, fapt rarisim în comitetele bisericilor evanghelice românești, care au ca model declarat Biserica primară.

De altfel, alături de discipolii lui Isus, sunt menționate în mai multe rânduri și câteva femei care însoțeau grupul și, se pare, unele dintre ele chiar susțineau financiar activitatea lui Isus, datorită statutului lor socio-economic privilegiat. În genealogia lui Isus, Matei include 4 femei dintre care 3 sigur nu erau evreice și niciuna dintre ele nu e soția vreunui patriarh. Isus stă de vorbă cu o samariteancă cu moravuri îndoielnice. Vechiul Testament se prezintă cu câteva personaje feminine care ies pozitiv în evidență: Debora, Hulda, Miriam, Rut, Estera, fetele lui Țelofhad, Abigail etc.

Cărțile Noului Testament consemnează numele mai multor femei în leadership-ul Bisericii primare: Iunia cea dintre apostoli (și care dă multe bătăi de cap interpreților – unii au preferat să creadă că e vorba de un bărbat căruia i s-a greșit numele), Prisc(il)a (care îi dă învățătură lui Apollo), Fivi, Evodia, Sintichia, Lidia, Dorca și altele. Câteva dintre ele au deținut poziții mai importante și cu mai multă autoritate decât sunt astăzi dispuse să accepte cele mai multe biserici din România. Este cert, de pildă, că oficiul diaconiei a fost deținut încă de la început în biserica Noului Testament și de către femei, fapt rarisim în comitetele bisericilor evanghelice românești, care au ca model declarat Biserica primară. Nu sugerez nimic, doar consemnez.

Interesant e faptul că, de-a lungul istoriei Bisericii, chiar dacă au fost reținute mai cu seamă contribuțiile bărbaților în diverse domenii, nici femeile n-au lipsit. Nume precum Perpetua, Melania cea Tânără și cea Bătrână, Olimpiada, Macrina cea Tânără, Clara de Assisi, Tereza de Avila, Julian de Norwich, Hildegard von Bingen, Ecaterina de Siena, Ioana d’Arc, Susana Wesley, Aimee Semple McPherson, Florence Crawfort etc. nu pot fi ignorate. Multe dintre ele au fost practic autorități în materie de credință, la un moment dat, pentru oameni precum Vasile cel Mare și Grigore de Nyssa, Ioan al Crucii, armatele franceze, frații Wesley sau mișcarea penticostală aflată la începuturile ei.

Într-o contradicție ironică se află, de pildă, diverse organizații internaționale (și naționale) penticostale care nu permit femeilor accederea în funcții de conducere și autoritate (asupra bărbaților), dar au în istoric importante prezențe feminine cu autoritate…

Protestantul francez, Jacques Ellul, cu discursul său tăios și incisiv, vorbește despre misoginia Bisericii care, spune el, a ridicat-o oarecum compensatoriu pe Maria, mama Domnului, pe un piedestal intangibil, dar atenuând rolurile, statutul și însemnătatea prezenței concrete a femeilor în viața Bisericii. Teza lui e că odată cu dobândirea puterii și bogăției, Biserica a decis să diminueze statutul și rolul femeilor care se mișcau cu destulă lejeritate în mediul social intra-bisericesc, într-o societate nu neapărat favorabilă lor. Chiar dacă formulează această critică din perspectivă protestantă la adresa creștinismului catolic, nici evanghelicii protestanți nu par prea doritori să se despartă de tradiția post-constantiniană.

Bisericile tradiționale au găsit însă cel puțin în ordinele călugărești o formulă prin care și femeilor li se îngăduie să-și urmărească anumite vocații ce presupun învățătură, autoritate și conducere, lăsând totuși exclusiv în seama bărbaților funcțiile sacerdotale. Nu e deloc lipsit de însemnătate nici gestul includerii în sinaxare a unor femei meritoase ridicate astfel la „rangul altarelor”, adică cel de sfinte ale Bisericii. Și nu trebuie uitat că, potrivit cultului marian din Biserica Catolică, Maria mama lui Isus ajunge aproape să facă parte din Sfânta Treime fapt ce, indiferent ce ar zice Ellul, nu poate fi redus la un simplu gest compensator.

Astăzi, chestiunea prezenței și statutului femeilor în biserici este dezbătută aprins, în diverse tradiții creștine. Unele confesiuni hirotonesc deja femei, altele discută oportunitatea unui astfel de demers, în vreme ce alții caută justificări pentru a evita să ajungă să discute asemenea subiecte. Cărturarii exegezei și hermeneuticii își spun părerea (Gordon Fee sau Craig Keener sunt pentru ordinarea femeilor), iar în ramurile evanghelice, susținerea candidaturilor femeilor pentru oficii pastorale sau pentru legitimitatea prezenței la amvon, stârnește rumoare.

Dacă pentru frații Wesley, prezența Susanei s-a dovedit hotărâtoare… inclusiv pentru formele specifice pe care le-a îmbrăcat creștinismul în tradiția metodistă, atunci rolul femeilor în educația religioasă a copiilor n-ar trebui deloc privit superficial.

Într-o contradicție ironică se află, de pildă, diverse organizații internaționale (și naționale) penticostale care nu permit femeilor accederea în funcții de conducere și autoritate (asupra bărbaților), dar au în istoric importante prezențe feminine cu autoritate în cel puțin unul dintre epicentrele trezirii spirituale – în Azusa. Dar nici cazul mișcării penticostale din Coreea de Sud nu este de neglijat, unde femeile au deținut un rol important în perioada imediat ulterioară războiului coreean. Iar revărsarea Duhului Sfânt de la Cincizecime era făgăduită tuturor, indiferent de rasă, statut social sau gen.

Și totuși, există școli de teologie – chiar și ortodoxe, precum cele din Grecia – care au femei cadre didactice specializate în teologie. Deci ele ajung să îi învețe pe studenți, pe viitori clerici, dețin autoritate magisterială asupra lor vreme de câțiva ani buni. Pe vremea studenției mele, una dintre lecturile obligatorii, la teologie, pentru orice eseu despre cum îl vedem pe Dumnezeu era cartea scrisă de Catherine LaCugna, o doamnă teolog catolic. În România, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu traduc și coordonează traduceri ale Bibliei. Monique Alexander este o frațuzoaică, celebră specialistă în patrologie, care a format generații întregi de specialiști. Iar mistica nu prea poate fi înțeleasă fără,Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Julian de Norwich sau cartea de referință scrisă de Evelyn Underhill.

La originea mișcărilor pentru drepturile femeilor s-au aflat și militante creștine, chiar dacă feminismul contemporan stârnește frisoane de cum i se face auzit glasul. Și nu putem neglija totuși faptul că femeile au câștigat cu greu multe dintre lucrurile pentru care bărbații nu au fost nevoiți să lupte. Iar mișcarea evanghelică a trebuit să ia act de toate aceste transformări, motiv pentru care a formulat diverse poziții și opinii, precum complementarismul și egalitarismul.

Există și un incontestabil filon misogin în tradiția bimilenară a creștinismului, iar printre promotorii acestui curent se numără și personalități altminteri admirabile

Interesant și semnificativ (chiar dacă nu beneficiază de atenția cuvenită) e faptul că de multe ori, la grupele de copii, femeile/fetele predomină în rândul învățătorilor, pregătind prin lecțiile lor structura gândirii teologice a generației viitoare. Această funcție n-ar trebui subestimată, chiar dacă uneori grupele de copii sunt tratate de către părinți ca niște „parcări” pentru copii, care le permit să-și ia o grijă de pe cap câtă vreme se îndeletnicesc cu o activitate duhovnicească. Dacă pentru frații Wesley, prezența Susanei s-a dovedit hotărâtoare (dat fiind faptul că tatăl lor era depresiv și oarecum absent) inclusiv pentru formele specifice pe care le-a îmbrăcat creștinismul în tradiția metodistă, atunci rolul femeilor în educația religioasă a copiilor n-ar trebui deloc privit superficial.

Există și un incontestabil filon misogin în tradiția bimilenară a creștinismului, iar printre promotorii acestui curent se numără și personalități altminteri admirabile, precum, Tertullian, Grigore de Nyssa, Augustin și alții. Evident, multe dintre declarațiile acestora sunt tributare mediului lor cultural sau unor predispoziții și condiționări personale. Însă, chiar dacă nu le judecăm și imputăm anacronic standarde contemporane, rămâne un fapt că au influențat percepția creștină de-a lungul secolelor. Reflexe misogine se găsesc în continuare în biserică, vizibile, de pildă, în interpretarea foarte literalistă a căderii în păcat de care, mai în glumă mai în serios, este învinovățită prin excelență Eva, iar Adam pare cumva o victimă colaterală. Deși răspunderea lor comună este suficient de clară, iar Noul Testament vorbește despre căderea lui Adam – în antiteză cu Cristos.

Toate acestea au, neîndoios, la bază niște texte biblice. Dar toate textele care discută condiția și rolul femeii conțin accente diferite și adesea sunt interpretate unele în detrimentul celorlalte pentru ca să îi susțină interpretului argumentul. Rămâne încă greu de anticipat în ce direcție se vor duce lucrurile în bisericile românești, dar discuția despre rolul femeilor în biserici (și, inevitabil, și în societate, din perspectivă religioasă) trebuie purtată. Este de asemenea o certitudine că vremurile au modificat deja mult percepția culturală în interiorul bisericii. Rolurile tradiționale au fost erodate sub presiunea dinamicii economice, tehnologice, sociale, familiale – iar asta fără să punem deloc la socoteală chestiunile de ordin ideologic sau filosofic – iar asta se răsfrânge conștient sau nu și asupra comunităților creștine.

Chiar dacă ar fi să repetăm aceleași răspunsuri vechi și cunoscute, ele trebuie reformulate pe limba celor de azi.

Mișcarea #metoo – considerată de unii un simplu moft, iar de alții o salutară dovadă de trezire și emancipare – nu poate fi tratată cu superficialitate. De asemenea, violența domestică, de care nici familiile creștine nu sunt deloc străine, nu ar trebui trecută prea repede cu vederea mai ales când este acceptată tacit de către comunitate și chiar de către lideri ecleziali. Tot aici mai pot fi invocate și perspectivele culturale care culpabilizează victimele violurilor sau care plasează aproape toată responsabilitatea unui avort în spinarea mamei (ca și cum tatăl biologic nici n-ar fi existat). Toate aceste lucruri spun ceva despre reperele mentalului social, respectiv religios.

Fără să fie cel mai stringent subiect al creștinătății, el trebuie totuși luat în discuție fiindcă presiunile exterioare, dacă nu altceva, reclamă răspunsuri și clarificări. Articolele care urmează în acest grupaj, vor încerca măcar să schițeze problematica și să pună în discuție lucruri evitate sau incomode. Și asta nu e de lepădat. Că avem oareșice probleme e clar. Că acestea nu se vor rezolva nici bătând cu pumnul în masă, nici făcând revoluții, iarăși sperăm că e clar. Dar că nici nu pot fi băgate sub preș, iar este o realitate care ne izbește mereu, în diverse situații. Așadar, măcar să începem o discuție, un exercițiu al comunității/comunităților hermeneutice. Chiar dacă ar fi să repetăm aceleași răspunsuri vechi și cunoscute, ele trebuie reformulate pe limba celor de azi.

(Photo by Achim Pock on Unsplash)