Din nou despre evanghelismul românesc – răspuns domnului Dan Tomuleț

700
2
Distribuie:

Pe scurt:

  • Termenul „neo-protestant”, promovat în secolul trecut, în scop polemic și depreciativ, mai întâi de apologeți ortodocși, și preluat de la aceștia de regimul comunist, îi include nu numai pe adventiști, ci și pe iehoviști și pe mormoni, care cu greu ar putea fi caracterizați drept creștini, conform datelor Crezului niceo-constantinopolitan.
  • Evanghelicii români ignoră în mare măsură teologia Reformei, iar atunci când se referă la ea, o fac cu o teribilă imprecizie, dacă nu cu totală confuzie – referințele lor majore vin mai degrabă din spațiul anacronic al fundamentalismului american.
  • Distincția pe care o face autorul nostru între „religie” și „credință”, deși este una la modă, este greu de susținut conceptual, dincolo de nivelul preferințelor subiective.
  • Prezența emoționalismului, alături de subiectivism, nu este de dată recentă, ci este unul dintre efectele influenței pietiste în spiritualitatea evanghelică, la care se adaugă accentul emoționalist al Marilor Treziri și, mai cu seamă, accentul pe experiența preponderent emoțională în penticostalism și charismatism – vechi deja de cel puțin un secol.
  • Prețuirea evanghelicilor pentru scrierile sfinte s-a manifestat nu doar în forma pozitivă a respectului pentru autoritatea Scripturii, ci și în acea, îndoielnică, a biblicismului literalist, de sorginte fundamentalistă.
  • Absența unei triadologii articulate coerent sub raport teologic și o abordare mai degrabă fragmentară a diverselor doctrine în teologia evanghelică, in manieră tipic iluministă a condus la dominanța cristomonismului.

 

Recent, Dan Tomuleț, contributor constant al platformei Convergențe, a publicat în cadrul acesteia articolul „Neo-protestantismul românesc între derută și reformă”.

Deși nu mi-am făcut mari iluzii, cunoscând lipsa de reactivitate a mediului evanghelic la lucrurile cu care se confruntă, nu numai în ansamblul societății, ci și în interior, am sperat că cineva va ridica totuși mănușa aruncată metaforic de autor. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, o voi face eu. Mai ales că am încercat să incit la aceasta pe unul dintre prietenii mei care au mai scris pe această temă și am fost refuzat, el informându-mă că și-a încheiat deja conturile cu evanghelismul românesc.

O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate.

Vreau să-mi exprim dintru început aprecierea pentru modul serios în care se apleacă autorul asupra problematicii abordate.

Sunt nevoit totuși să abordez și aici, așa cum am făcut-o în alte ocazii similare, chestiunea extrem de importantă a terminologiei, cu care domnul Tomuleț își începe argumentarea.

Discuțiile legate de „neo-protestant” vs. „evanghelic” nu datează nicidecum din „„ultima vreme”, cum consideră autorul, ci sunt prezente în spațiul evanghelic românesc de cel puțin trei decenii. Iar preferința pentru al doilea termen nu are nimic de-a face cu existența vreunui soi de orgoliu, și cu atât mai puțin a unuia „confesional”, evanghelicii nefiind o confesiune/denominație, ci cu o orientare teologică în care se includ și se recunosc persoane din mai toate confesiunile creștine, inclusiv cele istorice, pe lângă confesiunile care se definesc în ansamblul lor ca fiind evanghelice.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități.

Nu voi relua aici argumentele pe care le-am formulat în favoarea opțiunii mele pentru termenul „evanghelic” în Introducerea la volumul Omul evanghelic, apărut acum aproape doi ani la Polirom și asupra cărora autorul articolului nu pare să se fi aplecat. A scrie despre evanghelismul românesc fără a lua în considerare acest volum mi se pare riscant pentru un academic serios. O spun fără niciun fel de orgolii auctoriale. Repet aici doar faptul, esențial din punct de vedere teologic, că termenul „neo-protestant”, promovat în secolul trecut, în scop polemic și depreciativ, mai întâi de apologeți ortodocși, și preluat de la aceștia de regimul comunist, îi include nu numai pe adventiști, care nu corespund decât foarte aproximativ celor patru general acceptate caracteristici evanghelice bebbingtoniene (biblicism, crucicentrism, conversionism și activism), ci și pe iehoviști și pe mormoni, care cu greu ar putea fi caracterizați drept creștini, conform datelor Crezului niceo-constantinopolitan. O asemenea gonflare de sensuri ar putea părea inocentă unor outsideri, dar ea este extrem de ofensatoare pentru orice evanghelic informat teologic.

La fel de inadecvată îmi pare ideea autorului cum că „a fi neo-protestant înseamnă a introduce o reformă în sânul Reformei”, ceea ce ar presupune, între altele, că Reforma (magisterială) ar fi elementul central de referință pentru evanghelici. Așa cum au dovedit însă cu prisosință evenimentele teologice de acum trei ani, legate de împlinirea a 500 de ani de la Reforma protestantă, evanghelicii români ignoră în mare măsură teologia Reformei, iar atunci când se referă la ea, o fac cu o teribilă imprecizie, dacă nu cu totală confuzie. Referințele lor majore vin mai degrabă din spațiul anacronic al fundamentalismului american, cu accentele lui pe liberalism biblic, izolaționism cultural și anti-intelectualism, între altele.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist.

Distincția pe care o face autorul nostru între „religie” și „credință”, deși este una la modă, este greu de susținut conceptual, dincolo de nivelul preferințelor subiective. O religie care nu implică credință este impotentă și impersonală. În egală măsură, o credință care nu se exprimă în forme religioase exterioare aperceptibile este pură subiectivitate. Un alt exemplu de asemenea confuzie terminologică la modă este aceea de a fi „religios” vs. a fi „spiritual”. Deși pot înțelege opțiunea din urmă ca pe un refuz al religiei organizate, care s-a discreditat din diverse pricini în ochii căutătorilor de adevăr și spiritualitate, ea rămâne esențialmente o opțiune irațională și de puțin folos în orientarea cuiva pe căile Spiritului.

Domnul Tomuleț acordă un spațiu larg în analiza sa chestiunii emoționalismului care domină mediul evanghelic, și care, așa cum pe bună dreptate spune autorul, conduce, între altele, la marginalizarea intelectualilor și a academicilor în cadrul acestei comunități. Dar, dacă acest lucru se întâmplă și în lumea ortodoxă, în care ierarhia este, cel puțin teoretic, mult mai deschisă cultural, de ce să ne mirăm de așa ceva la evanghelici?

„Chitarismul” la care face referire autorul în acest context este o găselniță de limbaj colocvial în stilul inimitabil al lui Marius Cruceru. Mărturisesc că nu sunt mare fan al acestui stil, decât pe post de captatio, în discursuri adresate adolescenților. Apropo de asta, nu înțeleg prea bine alergia autorului la acest nobil instrument, chiar dacă felul în care este el folosit în închinarea evanghelică nu este neapărat „nobil”.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți.

Revenind la emoționalism, trebuie să subliniez faptul că prezența lui, alături de subiectivism, nu este de dată recentă, ci este unul dintre efectele influenței pietiste în spiritualitatea evanghelică (vezi, din nou, textul meu din Omul evanghelic, paginile 244-296). La aceasta s-a adăugat accentul emoționalist al Marilor Treziri (sec. 18 și 19) – o altă rădăcină teologică a evanghelismului, pe care însă nu am discutat-o în textul citat mai sus) și, mai cu seamă, accentul pe experiența preponderent emoțională în penticostalism și charismatism, acestea din urmă fiind vechi de cel puțin un secol, deci, nicidecum fenomene recente.

Deși, în principiu, rezonez cu critica autorului cu privire la accentul exagerat pe dimensiunea emoțională a trăirii creștine în evanghelism, la fel de toxică îmi pare a fi dominanța intelectualistă prezentă uneori mai ales în spațiul confesional baptist. Ținta noastră, cred eu, ar trebui să fie aceea a unui echilibru dinamic între cultivarea intelectului, implicarea emoției și angajarea voinței. Impresia mea este că autorul textului ar putea rezona cu o asemenea concluzie.

Sunt de acord în mare măsură și apreciez voința domnului Tomuleț de a valoriza rezistența comunităților evanghelice în perioada comunistă. Ca unul care a trăit el însuși această experiență timp de 35 de ani, nu pot fi decât recunoscător pentru această apreciere, în ciuda unei anume tendințe de idealizare a acestuia de către autorul nostru. La o analiză mai amănunțită, percepția este mult mai nuanțată și mai ambiguă, mai ales acum, când am putut examina și datele aflate în dosarele noastre de urmărire de la Securitate, realizând că dimensiunea eroică se amestecă adesea cu cea a trădării, uneori în cadrul aceleiași biografii.

Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

Trebuie să subliniez, de asemenea, că prețuirea evanghelicilor pentru scrierile sfinte s-a manifestat nu doar în forma pozitivă a respectului pentru autoritatea Scripturii, ci și în acea, îndoielnică, a biblicismului literalist, de sorginte fundamentalistă. Din nefericire, aceasta din urmă pare să domine astăzi, mai ales când este asociată, în mod toxic, cu fenomenul analfabetismului biblic, cu deosebire în sânul tinerei generații evanghelice.

Apreciez, de asemenea, accentul pe care îl pune autorul asupra necesității ca evanghelicii să se aplece cu mai mare atenție asupra chestiunilor antropologice (după unii, tema teologică dominantă a acestui secol) sau a datelor științei, inclusiv în lumina învățăturii Sfinților Părinți. La acestea aș dori să adaug necesitatea de a lua în considerare impactul artelor și al culturii în general. Convingerea mea, exprimată în diverse contexte, este că Dumnezeu ne vorbește astăzi în chip profetic mai puțin prin teologi și clerici, și mai mult prin artiști și oameni de știință.

Acuzația de aderare a evanghelicilor la „isusologie” (un alt termen în stil adolescentin crucerian) este și ea, cred eu, legitimă. Absența unei triadologii articulate coerent sub raport teologic și o abordare mai degrabă fragmentară a diverselor doctrine în teologia evanghelică, in manieră tipic iluministă (să nu uităm că evanghelismul, ca și fundamentalismul, este un copil al modernității) a condus la dominanța cristomonismului – o înțelegere și o practică a credinței creștine în care rolul lui Cristos este supra accentuat, iar cel al Tatălui și uneori al Duhului este trecut cu vederea, chiar dacă nu negat. (Desigur, între penticostali și carismatici avem de-a face cu fenomenul paralel al pneumomonismului – în care rolul predominant al Fiului este înlocuit cu preponderența Duhului). Răspunsul la aceste dezechilibre nu poate fi decât unul de natură teologică, dar activarea unei asemenea soluții este greu de anticipat în contextul aridității și a lipsei de imaginație care caracterizează în prezent gândirea teologică evanghelică mai peste tot în lume.

În final, apreciez aducerea în discuție a spiritualității (numită de autor, în stil ortodox, „duhovnicie”). Mi-aș fi dorit să văd în text o analiză mai serioasă a spiritualității evanghelice, mai ales în lumina influenței pe are o are asupra acesteia dualismul neoplatonic, cu toate implicațiile sale catastrofale. Dar asta este, probabil, o temă pentru o altă discuție.

În final, mulțumesc domnului Tomuleț pentru că ne-a oferit șansa de a privi, încă odată, introspectiv și autocritic, asupra propriei noastre comunități. Să sperăm că aceasta ne va aduce și un oarecare folos duhovnicesc. Doamne-ajuta!

(Photo by Andrew Seaman on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dănuţ Mănăstireanu

2 comments

Lasa un comentariu