Din țara și vremurile zânelor

Distribuie:

Povestea câtorva cuvinte maghiare

Povestesc bătrânii că, pe vremuri, cu secole în urmă, în munții Ardealului era un lac locuit de zâne deosebit de frumoase. Odată, trei frați s-au hotărât să meargă acolo, ca să își ia fiecare de nevastă câte o zână. Ce nu știau însă era faptul că ele erau rele ca sirenele de care s-a ferit și Ulise. Așa că primii doi frați au fost trași în apă de alesele lor și înecați, iar cel de-al treilea a înțeles că, fără un șiretlic, nu va reuși să plece de acolo cu o soție. Ca și Ulise, s-a legat și el de ceva, anume de un taur, dar puterea Zânei a fost mult mai mare, și ar fi putut să îl tragă ușor în apă. Scăparea lui a fost că zâna, pentru prima dată, a simțit fiorul dragostei, și a refuzat să urmeze exemplul surorilor ei, plecând cu cel de care s-a îndrăgostit, ca să îi fie soție, pe veci. De dragul lui a părăsit la lumea perfectă, în care „Nu cunosc ce-i jalea, însă fericirea le/ înlăcrimează zânelor privirea. Și acele/ Lacrimi, sub pământ prelinse, se prefac/ Acolo-n diamante aprinse” (Petőfi Sándor).

Considerați cele ce urmează o invitație la a lepăda atitudinea centaurului, a celui care judecă influențat mai mult de partea sălbatică a sa decât de cea nobilă, sau o invitație la descremenirea din proiectul repulsiei și a urii.

Decizia de a rămâne împreună până la adânci bătrâneți este exprimată în limba maghiară plastic, prin utilizarea celor trei elemente care ne duc cu gândul la moarte: ásó, kapa, nagyharang: hârlețul, sapa și clopotul mare. În mod curios, limba maghiară pare să se fi format sub o puternică influență creștină, așa cum se poate observa și la varianta medievală a limbii engleze.

Și despre frumusețea limbii maghiare vreau să vorbesc, în continuare, celor care au puterea să își calmeze prejudecățile, să observe în ea perspectiva Creatorului ei, și să descopere o față pragmatică a acestei limbi. Considerați cele ce urmează o invitație la a lepăda atitudinea centaurului, a celui care judecă influențat mai mult de partea sălbatică a sa decât de cea nobilă, sau o invitație la descremenirea din proiectul repulsiei și a urii. „Learning is possible only in a community”, ar spune rectorul actual al Universității din Leuven, și putem învăța lucruri bune doar de la cei ca locatarii Câmpiilor Elisee. Aheronul, experimentat de Ulise sau Virgil (ca să nu vorbim de Vlăstar), a fost o haltă pentru ei, dar niciodată o destinație.

Îmi imaginez Câmpiile Elisee, acolo unde, aleșii zeilor și eroii, se zice, își petrec binemeritata odihnă, ca locul în care cuvintele au sensul bine definit; în care, de exemplu, eroism înseamnă exact ceea ce au făcut ei, și descriu termenul în cunoștință de cauză. Atitudinea lor etică naște/descrie termenul, și nu au nevoie de abstracțiuni ca să se înțeleagă despre ce se vorbește. Atitudinea aceasta definește reflecția lor filosofică, și doar atunci când, ca efect al slăbirii fibrei morale, eroii nu mai sunt precum cei de care vorbeam mai sus, ci un Captain America sau Batman, cuvintele se metamorfozează, și își pierd orientarea, precum o săgeată care nu își mai atinge ținta.

În mod curios, limba maghiară pare să se fi format sub o puternică influență creștină, așa cum se poate observa și la varianta medievală a limbii engleze.

În limba română poate fi exemplificat acest fapt în mediul ortodox, prin migrarea de la „cununie” la “căsătorie”: cei care, în perspectiva nobilă, purtau cununile împărătești, însemne ale nobleței și a statutului împărătesc, ajung doar să se căsătorească – să coboare cu picioarele pe pământ și să își facă o casă împreună. În aceeași idee, probabil, Creatorul nu inventează, ci derivă numele soției lui Adam, Eva, din em kol hai, mama tuturor ființelor vii.

Dar, ca să revenim la limba maghiară, apropo de viața de căsnicie, este interesant de notat faptul că, în concepția veche (învechită), termenul utilizat era acela de egybekelés, adică cei doi devin una prin căsătorie (cununie?). Această uniune avea loc ca urmare a unui ritual religios denumit esküvő sau esketés, în care cei doi jură să fie și să rămână una, indiferent de ce le rezervă providența. În lumea veche jurământul avea valoare, și impunea limite celui care jura. Grecii, de exemplu, foloseau pentru aceasta un termen înrudit cu cel care desemna gardul, pentru a întări ideea de restricționare a libertății de mișcare sau de acțiune. Cel care jură „se leagă” (elkötelezés) să respecte ceea ce a jurat, iar această legătură nu se face într-un mod ușuratic, cu o sforicică, ci cu o frânghie. Căsătoria, ca orice alt aspect al vieții, funcționează cel mai bine în cadrul unei libertăți restricționate, adică prin adoptarea unei căi de mijloc.

Și ca și cum nu ar fi fost suficienți acești termeni, limba maghiară mai vine cu un cuvânt, de această dată identic cu raiul: menyegző. Deși etimologia cuvântului trimite înspre alte conotații, vorbitorul de rând poate să îl perceapă ca fiind un fenomen care își are originea în rai. Și poate deschide ușa speculațiilor: uniunea/unirea este ca un act de care se ia seama în cer sau este făcută după modelul sau planul ceresc, sau este un cadru în care cei care se unesc se vor simți ca în cer? Sau toate la un loc? Biserica – egyház – este casa comună, unică, una. Și tot una sunt și cei care se înțeleg, egyezés, ca în spiritul limbii ebraice. Apropo de biserică, cel care se duce la slujba de la biserică (istentisztelet = respectarea lui Dumnezeu) merge să își aducă respectele lui Dumnezeu.

Și dacă cei doi devin una, atunci soția în mod curent, și niciodată în sens metaforic sau ca figură de stil, deci fără să mai sară în ochi, este denumită feleség – un cuvânt înrudit cu termenul „jumătate”. Este mult mai mult decât atunci când se spune în limba română „jumătatea mea”, pentru că nu este o metaforă, ci un termen comun, de fiecare zi. Și, ca să întregim tabloul soției, venim cu termenul hitves – înrudit cu termenul hit, credință, și cu , fidelă. Credința și fidelitatea (ca pistis și fidelia) erau conectate în viața curentă în același mod în care ele apar și în viața religioasă, și în cea a Bisericii: Mireasa este atât credincioasă, cât și fidelă lui Hristos. Iar când cele două se separă, imaginea Bisericii, și implicit a jumătății, este alterată, ca o statuie antică, de marmură, cu nasul zdrobit. Grupul de femei este numit fehérnép, poporul sau populația albă, ceea ce ne poate duce cu gândul la puritate și curăție – imaginea pe care Creatorul pur și curat al lexicului a avut-o atunci când a trebuit să numească sexul slab.

Destrăbălarea de orice fel intră în categoria istentelenség (ne-implicarea lui Dumnezeu).

Un alt termen din acest domeniu este házasság, ceea ce este echivalent (uitat și el) în limba română cu căsnicie – cei care fac casă împreună. Fiind asemănarea atât de mare, nu mai are sens să mă opresc asupra sa, ci să atrag atenția asupra unui termen din aceeași arie semantică, și anume házasság törés, adică adulter. Dacă etimologia cuvântului adulter pentru cei mai mulți români nu este clară (Adulterium quasi ad alterius torum), în limba maghiară înseamnă o ruptură a căsniciei, o fragmentare a ceea ce mai sus aminteam că se definea ca uniune, legătură solidă, la fel de clar ca termenul corespunzător din limba engleză, și anume out of wedlock.

Și pentru că – se știe – soții se mai și ceartă, a fost creat cuvântul corespunzător, și anume veszekedés, înrudit cu vész, care poate însemna distrugere. Pentru cei care au aplecări înspre istorie, același cuvânt s-a folosit pentru a descrie înfrângerea de la Mohács, cu toate relele care i-au urmat. Acea înfrângere a reprezentat mai mult decât acceptarea victoriei turcilor, a marcat începutul unei schimbări ireversibile, din care poporul nu și-a mai revenit niciodată. Același cuvânt vész mai este înrudit și cu veszély, pericol. Concluziile sunt ușor de tras: pericolul și distrugerea sunt efecte naturale ale certei, ale confruntării pasionale necerebrale. Pentru evitarea situațiilor tensionate dintre soți ar fi recomandabil să explice fiecare ce nemulțumiri are, iar explicația nu poate fi decât o vorbire clară în limba soților, deci în maghiară (magyarázat). Destrăbălarea de orice fel intră în categoria istentelenség (ne-implicarea lui Dumnezeu). Vinovat de producerea conflictului nu există, ci doar păcătos – bűnös, pentru că atât vinovăția în fața legii, cât și înaintea lui Dumnezeu e exprimată prin aceiași termeni, vétek și bűn. Nici „vină”, în sensul românesc, nu există, ci se folosește același termen religios, care, odată cu secularizarea societății și a limbii, și-a pierdut semnificația originală.

Relația intimă este numită közösülés, termen înrudit cu vocabula közösség, care înseamnă comuniune sau societate. Pot concluziona, atunci, că relația intimă din această perspectivă înseamnă comuniune, o uniune în care ambii contribuie cu ceva. Iar ceea ce nu este permis în această comuniune poartă numele de fajtalanság, adică ceea ce nu este propriu rasei umane, o decădere din dreptul de a face parte dintre cei care poartă chipul lui Dumnezeu în ei. Rezultatul acestei comuniuni, sarcina, este o stare binecuvântată, áldott állapot, spre deosebire de termenul contemporan care denotă exact aceeași idee ca și corespondentul lui din limba română. Perspectiva asupra nașterii de copii s-a modificat dinspre starea binecuvântată spre cea a purtării unei sarcini, care are în mod clar o conotație negativă.

Părinți (szülők) sunt cei care dau naștere (szül) la copii, și au și ei un statut special. Până de curând nu erau priviți doar ca mamă și tată, ci, édes-anya și édes-apa/atya, mamă-dulce și tată-dulce. Această perspectivă este cu atât mai interesantă, cu cât aflăm că nici măcar Dumnezeu nu este apelat în acest mod. El poate fi numit Jó-atya, Tată bun, dar niciodată dulce. Dulce mai poate fi doar pământul strămoșesc. Iar mama, câteodată, din prea multă familiaritate, este doar édes, dulce.

Trecerea vremii poate avea două forme: pentru unii ea trece (múlik), iar pentru alții se împlinește (telik), cu sensul că se încarcă, așa cum se încarcă o căruță, sau cum se umple un pahar.

Trecerea vremii poate avea două forme: pentru unii ea trece (múlik), iar pentru alții se împlinește (telik), cu sensul că se încarcă, așa cum se încarcă o căruță, sau cum se umple un pahar. Traducerea literală a întrebării „Cu se îți ocupi timpul” ar fi „Cu ce îți umpli timpul?”, ca și cum am avea înaintea noastră o masă sau o tăblie goală, iar datoria și provocarea noastră ar fi să găsim elemente cu care să le umplem. Cu trecerea/împlinirea vremii părinții, ajunși la vârsta a treia, sunt bătrâni, adică öregek, înrudit cu vocabula öregbít, adică cel care se amplifică sau se îmbogățește. De exemplu, cel care își mărește cunoașterea exact acest lucru face, și atunci bătrânețea este privită ca o amplificare, o îmbogățire a fiecărei dimensiuni a persoanei umane. În cartea Proverbele lui Solomon, în versetul 1:5, în care este vorba despre felul în care își mărește înțeleptul știința, este folosit acest termen. Evident, și acest termen, öregbítés, s-a arhaicizat, și nimeni nu mai face corelații între vârsta maturității și creșterea în înțelepciune, în înțelegere, în dragoste. Bătrânul nu mai este privit prin acest filtru, și, de vreme ce nu mai e considerat îmbogățit, îl privăm de cununile care i-ar da autoritate sau satisfacție.

Omul satisfăcut este considerat elégedett, cel care are suficient, destul, într-o oarecare dimensiune importantă a vieții sale. Și, apropo de bani și îmbogățire, cei care fac o plată primesc o dovadă în scris, nyugta, adică să stea liniștiți, și să nu își facă griji că vor trebui să facă plata din nou.

Iar locul în care se așteaptă „repatrierea”, întoarcerea in patria, mormântul, se numește sír, termen identic cu verbul a plânge, pentru că acolo cei rămași în viață își exprimă sentimentul de durere față de cel care a plecat, și care nu se mai poate bucura de frumusețile cu care Dumnezeu a înzestrat viața de zi cu zi. Este locul în care este plâns cel care pare să fie privat de aceste bucurii.

Jókai Mór, unul dintre cei mai mari scriitori maghiari, vorbea despre vremurile vechi ca fiind „bogate în virtuți și înțelepciune”, iar aceste două au fost elemente care au reușit să impună un limbaj/lexic care să demonstreze aprecierea Binelui. Dar între timp s-a adoptat o limbă de lemn, seacă, fără semnificații, preluată în parte din mediul corporatist sau anglo-saxon, și în parte din mediul academic, iar lexicul de mai sus a devenit arhaic și penibil. Valorile acestui tărâm au fost uitate de cei mai mulți, așa cum a fost uitată și denumirea sa (identică cu a Insulelor „Feroe”) din vechime: Țara Zânelor.

Și e țara mândră a zânelor acele,
Doar o
Umbră a lumii ce visează ele
Omul gustă visu-acela doar o dată,
Când
Îmbrățișează, prima dată, o fată.”
(Petőfi Sándor)

…unde totul este frumos și plin de magie. Așa cum numele Zânei ne sugerează (tündér, tünékeny, care apare și dispare), acele vremuri și acele locuri au apărut și apoi au trecut, lăsându-ne văduviți de valorile și farmecul lor.

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu