Discernământ

Distribuie:

Dă-mi, Doamne, puterea să schimb ce nu pot accepta, să accept ce
nu pot schimba și discernământul să disting între cele două!i

Dacă am privi din exterior Pământul și istoria popoarelor, ne-ar uimi luptele dintre ele, luptele din interiorul lor, am vedea o frământare căreia nu i-am găsi sensul. Cum să integrezi rafinamentul artistic și rigoarea morală alături de tortură, sacrificiul alături de trădare, cum să înțelegi revoluții însuflețite de idealuri care azi nici nu ne-ar ridica din fața ecranului? Învățăm istoria ca pe o serie de mari evenimente ce au hotărât pentru viața și moartea oamenilor, iar printre acestea se desfășoară viața propriu-zisă a oamenilor, cu zâmbete, supărări, speranțe și sfâșieri, zi după zi. Despre aceasta este politica, despre legătura dintre viața cotidiană a oamenilor și marile și micile decizii care o influențează.

Cum să integrezi rafinamentul artistic și rigoarea morală alături de tortură, sacrificiul alături de trădare, cum să înțelegi revoluții însuflețite de idealuri care azi nici nu ne-ar ridica din fața ecranului?

Dacă cineva ar spune că marile decizii ale vieții (căsătoria, nașterea unor copii, profesia, orașul în care locuim, prieteniile, acțiunile meritorii sau cele rușinoase) nu au legătură cu regimurile politice și că spiritualul este deasupra oricăror condiționări ale temporalului, i-aș aminti că după 1990 din România au plecat milioane de oameni din cauza sărăciei, oameni pe care șomajul i-a lăsat fără posibilitatea de a-și plăti chiria sau căldura sau chiar pâinea zilnică, oameni care nu-și permiteau să le cumpere copiilor haine pe măsură ce aceștia creșteau, oameni care s-au trezit inutili în haosul molcom al unei nesfârșite tranzițiiii. S-au rupt de familii și au plecat în țări în care politica organizase societatea în așa fel încât oamenii să trăiască decent din munca lor, la standardul de decență al timpului respectiv.

I-aș aminti că în țările în care implicarea politică era înăbușită de totalitarism, oamenii își vindeau prietenii pentru o libertate amară și întunecată și nici nu-și dădeau seama cum strâmba alcătuire a societății le pervertea sufletul, i-aș aminti că sunt țări în care, din cauza sărăciei și a lipsei de libertăți politice, oamenii își vând organele sau copiii pentru un bol de orez mai gustos sau pentru un metru pătrat de locuință în plus sau pentru o haină mai strălucitoare ori aleg dezrădăcinarea și își riscă viața pentru a ajunge în țări în care servitorii sunt mai liberi decât stăpânii din țara în care au crescut. Asumarea unor valori umaniste și implicarea politică pentru aplicarea lor a făcut ca aceste țări să fie așa.iii

Oricât de aspră era viața celor de la baza piramidei, ei [medievalii] aveau conștiința că fac parte din planul lui Dumnezeu.

Creștinismul era atotprezent în viața politică a Evului Mediu, ordinea socială reflecta ierarhia cerurilor, autoritatea divină legitima relațiile sociale în care fiecare avea rolul său. Oricât de aspră era viața celor de la baza piramidei, ei aveau conștiința că fac parte din planul lui Dumnezeu. Un fragment din romanul Insula zilei de ieri al lui Umberto Eco redă această situație, e vorba despre discursul unui mic nobil către oamenii de pe domeniul său înainte de o luptă între trupele unui senior italian și cele ale împăratului: „aflați că dacă imperialii intră în Casale, ăia sunt oameni pe care nu-i poți lua cu binișorul, de viile voastre o să se aleagă praful, iar de femeile voastre mai bine să nu vorbim. De-aia ne ducem să apărăm Casale. Eu nu oblig pe nimeni. Dacă e vreun tăntălău de trântor care nu e de părerea asta, să spună acuma și-l spânzur de stejarul de colo.” Apoi, când se adresa fiului său: „Nevres ăla nu face nici cât una din fuduliile mele, dar […] noi, alde Pozzo, suntem vasalii seniorilor legitimi din Monteferrato încă de pe când era bunica fată. Așa că ne ducem la Casale și, dacă trebuie, ne lăsăm omorâți pentru că […] nu poți fi cu cineva numai când lucrurile merg bine și pe urmă să-l lași baltă când e cu gâtul în laț. Însă dacă nu ne omoară e mai bine, așa că fii cu ochii-n patru.Existența țăranilor depindea de cea a nobilului lor care depindea de cea a seniorului care depindea de cea a marelui senior care depindea de cea a unui suveran, cam aceasta era politica medievală.

Una dintre cele mai redutabile [probleme] a fost și a rămas tocmai identificarea voinței poporului, fiindcă poporul este alcătuit din mulți indivizi, fiecare la fel de cetățean.

La un moment dat, perspectiva s-a schimbat, oamenii au început să creadă că ordinea socială nu o copiază pe cea celestă, ci dimpotrivă, o inventează după chipul ei pentru a se justifica pe sine. Treptat, voința individului sau voința poporului a devenit singura autoritate acceptată pentru conducerea comunității. Începe o perioadă frământată de progres și de avânt, cu alte probleme decât cele de dinainte. Una dintre cele mai redutabile a fost și a rămas tocmai identificarea voinței poporului, fiindcă poporul este alcătuit din mulți indivizi, fiecare la fel de cetățean. În cele din urmă, în Europa s-a impus așa numita democrație reprezentativă, în care conducerea și legiferarea revin unor reprezentanți aleși de popor. Politica cu partide și vot universal este mai recentă decât se crede îndeobște, în majoritatea țărilor europene votul „universal” s-a generalizat după Primul Război Mondial, dar era de fapt doar pentru bărbați, votul pentru femei va fi introdus după cel de-al Doilea Război Mondial.iv

Parlamente și guverne alese democratic (inițial) au provocat al Doilea Război Mondial, au legiferat tortura și inumanul. Când ești liber, ai responsabilitatea alegerii și poți alege greșit, de aceea libertatea este dificilă. Este cu atât mai dificilă azi, când între alegerile sau acțiunile noastre și consecințele lor este un mecanism tot mai complex și mai impersonal, dar aceasta nu ne eliberează de povara libertății. Nu putem să ne trimitem copiii la război cu seninătatea și hotărârea lui Pozzo și aceasta nu pentru că am ține mai mult la ei decât Pozzo la al lui, ci fiindcă nu mai suntem supușii sau vasalii vreunui senior pământesc a cărui voință să joace rolul destinului. Fiecare suntem suverani și atunci avem de ales. Ne vom gândi dacă este corect să susținem un conducător care nu valorează nici cât o ceapă degerată, ne vom gândi dacă un eventual război în Ucraina este și războiul nostru, avem de ales între un buget mai mare la educație sau la sănătate, între investiții sau ajutoare sociale, trebuie să decidem dacă acordăm încrederea unora care vorbesc frumos și după mintea noastră, dar care nu au rezolvat nimic și așa mai departe. Putem, la fel de bine, să spunem că de fapt toți mint și își văd doar de interesul lor, așa că nu mai are rost să ne implicăm politic, că oricum toți sunt la fel.

Când ești liber, ai responsabilitatea alegerii și poți alege greșit, de aceea libertatea este dificilă.

Dacă votul nostru ar conta, nu ne-ar mai lăsa să votăm – acest raționament atribuit lui Mark Twain este folosit de cei care cred că oricum jocurile sunt făcute și își justifică așa neimplicarea politică, mi se pare însă că tocmai acest raționament arată că în România cel puțin, votul contează, fiindcă vor să ne împiedice: în țară încurajează lehamitea față de politică și dezinteresul față de vot, în diaspora au închis ușa în fața alegătorilor. Sunt de înțeles cei care întorc spatele politicii și se ocupă doar de cele la care se pricep sau de cele care le sunt dragi, sunt ca acei suverani care abandonează obligațiile și se preocupă de interesele lor personale. Poziția lor socială le permitea asta suveranilor medievali, le permite și cetățenilor suverani de azi, dar cu fiecare abandon, regatul se destramă puțin, legăturile sociale devin mai rigide, oamenii mai neajutorați, mai izolați și mai încrâncenați.

Politica este despre Cetatea omului și, de când aceasta nu se mai consideră reflecția pe pământ a Cetății lui Dumnezeu, pentru creștini a fost o problemă să-și articuleze prezența în cele două lumi, cea temporală și cea spirituală, ca și cum am fi uitat că împărăția lui Dumnezeu este (de instituit) în inima omului, nu în afara lui. Deplângem deseori modernitatea și blamăm secularizarea adusă de ea pentru separarea instituțională a Bisericii și Statului, dar lunga lor suprapunere ne-a făcut să nu le mai distingem și să judecăm cetatea după criteriile spiritualului, în timp de inima urma regulile lumii. Să ne imaginăm că islamul ar fi religia pe care Statul ar impune-o tuturor, atunci ne dăm seama ce binecuvântare sunt secularizarea și politica și care este miza sustragerii de la responsabilitățile de (cetățean) suveran.

Libertatea este ca oxigenul: prea puțină ne sufocă, prea multă ne provoacă amețeli.

Dar nu este nevoie de un inamic pentru a argumenta în favoarea asumării de către creștin a responsabilităților de suveran în regatul politicii. Libertatea este ca oxigenul: prea puțină ne sufocă, prea multă ne provoacă amețeli. Cu libertatea sugrumată cinci decenii, când a scăpat, România nu voia decât libertate, a inspirat lung și des și a crezut că amețeala provocată de hiperventilație este de la aerul proaspăt al libertății, de aceea unii au văzut în ea un fel de boală. Ca și oxigenul, libertatea este un scop atunci când îți lipsește, când o ai, devine un mijloc sau un mediu pentru a realiza alte lucruri, pentru a te realiza pe tine însuți. Ca și în cazul oxigenului, de existența libertății nici nu ne dăm seama atunci când este din belșug. Ca și oxigenul, libertatea se consumă, se degradează prin folosirea ei în organismul social. Oxigenul se regenerează prin fotosinteză, libertatea se întreține prin chiar fructele sale: alegerile pe care le facem. Acestea însă mor înainte de a se naște atunci când voința este anesteziată de confortul pseudo-alegerilor, alegeri precedate de o judecată pripită care se mulțumește să împartă totul în alb și negru după dispoziția sau interesul de moment (această dihotomie a început să aibă o nouă etichetă, gri-deschis și gri-închis, pentru a fi acceptată într-un discurs în care toleranța și atenția la nuanțe s-au transformat deja în concepte de lemn ale unei noi ideologii, mai periculoasă decât cele vechi pentru că pretinde că dezideologizează).

Crima devine posibilă atunci când nu ne mai considerăm păzitorii semenilor noștri.


De prea multe ori alergăm după satisfacția de a realiza ceea ce vrem și neglijăm partea cea mai importantă a alegerii și libertății: ceea ce vrem, scopurile pe care ni le propunem, adică orizontul alegerii. Așa ar fi dacă un tânăr și-ar dori succes în societate, nu să fie fericit, cum s-a întâmplat mai demult când un bărbat își dorea nu să-și petreacă viața bine, ci să obțină aprecierea superiorului, iar când nu a obținut-o, și-a omorât colegul. Atunci când Dumnezeu l-a întrebat pe Cain de Abel, acesta i-a răspuns că nu știe, că doar nu este el păzitorul fratelui său. Crima devine posibilă atunci când nu ne mai considerăm păzitorii semenilor noștri. Nimeni însă nu poate fi păzitorul tuturor oamenilor, nici măcar ai celor pe care-i cunoaște, suntem prea mulți și consecințele acțiunilor noastre nu mai depind de noi. De aceea apare legea societății, legea oamenilor, ea îi aduce laolaltă pe toți membrii, chiar dacă nu se cunosc, în ea se poate manifesta grija pentru fratele nostru. Pentru o viață bună, libertatea, ca și oxigenul, trebuie să fie proporționată, iar pentru aceasta trebuie discernământ. Cunoaștem proporția de oxigen pentru o viață bună, dar pentru lege și libertate nu avem tabele, doar de exersat discernământul fiindcă numai prin el vom putea spune ce înseamnă
viață bună pentru oameni concreți, într-un loc și într-un timp determinate.

Vezi toate articolele cu tema „Creștinii și politica”

i Reformulare a așa numitei Rugăciuni a seninătății: „Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe ele pe care le pot schimba şi înţelepciunea să le deosebesc între ele”.

ii Un film care redă această dramă este Niki Ardelean, colonel în rezervă (regizor Lucian Pintilie, cu Victor Rebengiuc și Răzvan Vasilescu în rolurile principale)

iii Aceste valori umaniste derivă desigur din valori creștine, dar aceasta temă merită tratată de sine stătător.

iv Votul cetățenilor a fost introdus după Revoluția Franceză, se chema sufragiu universal, dar se referea doar la bărbați și era numit așa pentru a-l deosebi de votul cenzitar (drept de vot doar pentru bărbații al căror impozit depășea un anumit prag – cens).

(Photo by Ryan Plomp on Unsplash)

Distribuie:
Ionuț Mihai Popescu

Lasa un comentariu