Doar fac câțiva pași

Șchiopătez până lângă patul Vivianei. Mă așez la picioarele ei și îi caut, pe sub plapumă, cu amândouă mâinile, tălpile lungi și rigide. I le mângâi încet. Cu pleoapele închise, fetița mea schițează un zâmbet. I-am promis că, în fiecare dimineață, o voi trezi în felul acesta. Când îmi retrag degetele, își deschide dintr-o dată ochii, dă plapuma la o parte și coboară din pat cu surprinzătoare hotărâre. Își aranjează cele două păpuși în pătuțul de plastic, le învelește, și, cu veșnica ei pisică de pluș presată pe unul dintre obraji, înaintează parcă bâjbâind către hol. Cele două păpuși sunt, de fapt, doi bebeluși gemeni, primiți de Crăciun, împreună cu un cărucior metalic acoperit cu pânză roz, ce dispune și de roți cauciucate, landou și mâner flexibil.
Cristos se identifică cu adevărul, în sensul că, în ceea ce spune și face, verb și act, se manifestă cu puterea adevărului, opunându-se violent minciunii.
Viviana are aproape 10 ani. Piele smeadă, păr aproape negru, ochi mari, picioare lungi și subțiri. Copia mea transgenică. Fire încăpățânată, se irosește în propriile-i gânduri și ifose. Are camera ei, care îi asigură intimitatea. Are dulapul ei uriaș, îndesat cu haine, și rafturi speciale pentru cărți și păpuși. Se bucură de fiecare obiect pe care îl deține. Nu este mulțumitoare pentru el, așa cum s-ar cuveni, ci, frântă de orgoliu, se bucură atât pentru că îl are, cât și pentru că nimeni nu are acces la el. Viviana este chipul și asemănarea tendinței de a aduna spre a risipi iresponsabil. Dincolo de acest neajuns, fetița mea este extrem de matură, cu un eu foarte bine configurat și, surprinzător, deja receptiv la emisiile spirituale. O fâșneață guralivă, jucătoare, leneșă sau harnică, după cum o poartă interesul, în mod cert sclipitoare, matură prin autonomie, copil prin complezență.
Andrin doarme într-un pat din lemn de pal situat deasupra patului lui Dominic. Băieții își împart camera cu rafturi și dulapuri albastre și cu mochetă colorată aprins, cumpărată special pentru ei de la Diego. Băieții sunt nevoiți să-și administreze camera împreună. Își împart, cu strident dezinteres, singura sarcină: aceea de a păstra o minimă ordine între haine, caiete, cărți, jocuri și multele alte obiecte care zac la vedere sau nu.
Andrin este un fel de păpușă verticală, firavă și moale, cu ochi aproape psihotici, mereu vizionari, mereu căutând ceva-ul amenințător care se ascunde în lucruri și situații ca-ntr-o cutie de carton ușor de deschis pe dinăuntru. Se descoperă pe sine, mereu cu surpriză, într-o profundă dependență de alții. Îi este greu să-și suporte temerile, drept care le aruncă, așa cum ai arunca o piatră fierbinte, în cârca altora. Nu va vizita niciodată o toaletă în colțul căreia se vede o pânză de păianjen. Nu din pricina păianjenului, ci din pricină că acolo, în toaletă, se izbește de singurătatea pe care păianjenul, deși o prezență, nu i-o poate împărtăși. Ei, poate că și teama de a fi mușcat are o legătură cu toate acestea, deși l-am văzut jucându-se cu insecte periculoase. Poate că este prea fraged (și fragil) încă pentru a fi ipohondru, dar este cert că, cel puțin, are tendința să fie așa. Un artist desăvârșit, nu pentru că ar fi creat capodopere, ci pentru că nu suportă jumătățile de măsură. Dacă nu-i iese sonatina la pian, o va repeta cu furie, până când degetele vor alerga aproape singure pe clape. Dacă ridurile unei fețe pe care o schițează nu se așază acolo unde simte că le este locul, va arunca hârtia și va reîncepe crochiul. Starea aceasta, de eternă anticipare a unei nemulțumiri, îi joacă deseori feste. Nu va participa la un festival de muzică nu pentru că este insuficient pregătit, ci pentru că, din cauza nemulțumirii, la cea mai mică greșeală va renunța, se va ridica de pe scaun și se va retrage în public.
În Moldova mea, șlapilor li se spune târâiți. Nu întâmplător, firește. Căci oamenii îi poartă atunci când își fac treaba domestică, în curtea de flori sau în curtea păsărilor, atunci când aduc apă sau atunci când spală vasele în găleți de plastic.
Dar ceea ce are Andrin și nu are Viviana este setea uriașă de dragoste și incapacitatea de a minți sau de a juca teatru. De pildă, dacă surioara lui îi cere să intre în rolul unei persoane cu care nu se poate identifica (și, din ceea ce știu, nu se poate identifica decât fie cu el însuși, fie cu un copil asemănător cu el însuși), Andrin refuză și își manifestă automat indiferența. Dar incapacitatea de a minți se vădește mai ales în cazurile în care, după ce a greșit sau a făcut o boacănă, nu se poate suporta până nu se mărturisește. Andrin este chipul și asemănarea Adevărului în manifestare. Cristos se identifică cu adevărul, în sensul că, în ceea ce spune și face, verb și act, se manifestă cu puterea adevărului, opunându-se violent minciunii. Andrin a descoperit că doar adevărul îl eliberează.
Intru în dormitorul matrimonial, iau laptopul de sub pat, și, cu mare greutate, stând într-o poziție oblică, spre a avea o minimă siguranță, cobor treptele de lemn ale scării. Pe ultima alunec, bruscându-mi glezna. Strig cu putere ceva, fără să-mi dau seama ce. Nu mi-a plăcut niciodată să folosesc termeni care, prin convenție, sunt considerați vulgari, deși, uneori, la nervi, fie și în gând, mai scap câte unul. Îmi introduc labele picioarelor în șlapi și încep să-i târâi către bucătărie.
În Moldova mea, șlapilor li se spune târâiți. Nu întâmplător, firește. Căci oamenii îi poartă atunci când își fac treaba domestică, în curtea de flori sau în curtea păsărilor, atunci când aduc apă sau atunci când spală vasele în găleți de plastic. Urmarea e că șlapii, confecționați în general dintr-un cauciuc moale, se destramă ușor și nu mai stau pliați pe picior. A-i târî după tine rămâne singura posibilitate de a-i purta. Din această pricină, oamenii le spun, simplu, târâiți.
Cățelușa noastră lânoasă, albă, cu fular maro, ne așteaptă în cadrul ușii larg deschise ce dă spre bucătărie. Se zbate în ea însăși, mârâie, cu ochii mari, atenți, lucioși. Nu așteaptă mâncare. Așteaptă dragoste. Este un câine care se hrănește cu dragoste.
Un lătrat molcom îmi abate privirea de la șlapii pe care i-am transformat, temporar, din pricina durerilor, în târâiți. Cățelușa noastră lânoasă, albă, cu fular maro, ne așteaptă în cadrul ușii larg deschise ce dă spre bucătărie. Se zbate în ea însăși, mârâie, cu ochii mari, atenți, lucioși. Nu așteaptă mâncare. Așteaptă dragoste. Este un câine care se hrănește cu dragoste. Și cu spate fiert de pui, desigur. Pe care trebuie să i-l rup bucăți, bucățele, fiindcă e o specie de cățel pitic, cu fălci mici și neputincioase. Își târăște dosul pe gresie (dar nu din cauza durerilor), dă din coadă cu o putere fantastică. Prin recul, își încovoaie jumătate de trup. S-ar putea spune că, de fapt, nu dă din coadă, ci dă din jumătate de trup. Ce animal minunat! Câteodată, Viviana îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce avem, și nu uită de cățelușă. O inimă acoperită cu blană. Un înger căptușit cu lână. Un câine venit din veșnicie. Și care, de fiecare dată când ne ridicăm vocea, privește în pământ, mut, surprins, aproape supărat, și se îndreaptă, agale, spre coșul în care doarme, sare în el, își pune botul pe labe și așteaptă, răbdător, ca larma vocilor noastre să se stingă. Și în clipa în care fețele ne zâmbesc și cuvintele ne ies din gură moi și calde, ochii i se umplu de lumină, jumătatea posterioară a trupului i se transformă din nou în coadă, sare din coș și aleargă la noi spre a ne da și spre a ne cere dragoste. Iată dovada că întreaga creație a lui Dumnezeu tânjește, cu-adevărat, după răscumpărarea promisă.
Când intru în bucătărie, promisiunea răscumpărării se aruncă pe șlapii mei, se învârte acolo ca un sucitor, scheaună, mârâie, latră, se aprinde, se stinge, parcă e o ființă în care viața se arată și dispare numai pentru a se arăta din nou, din ce în cei mai intens, din ce în ce mai copleșitor. Privesc neliniștit către ceas. Andrin mă depășește într-un soi de transă somnambulică. Se așază direct pe scaun și privește adânc suprafața lucioasă a mesei. Instalez laptopul și accesez un soft media, pe care dau drumul unui scurt video animat. Iau două boluri de pe blat, torn în ele lapte și le vâr în cuptorul cu microunde. După ce le scot înfierbântate, le umplu cu cereale și le pun în fața copiilor. Apoi, încep să-mi prepar cafeaua.
(Photo by Jessica from Pexels)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU