Dumnezeu nu postează pe YouTube
Textul de mai jos reprezintă traducerea și adaptarea mesajului rostit de către Read Schuchardt în premieră la capela Colegiului Wheaton, Illinois, în 4 martie 2009.
Atunci când capelanul colegiului m-a invitat să vorbesc pe tema „acceptării voii lui Dumnezeu”, am spus da imediat – de fapt, am acceptat asta ca fiind voia Domnului. După modelul: „să faceți tot ce vă va spune El”. Următorul meu gând a fost: „Uau, ce mesaj scurt”, dar vremurile în care trăim sunt accelerate, așa că sunteți liberi să plecați.
Însă, înainte să plecați, aș vrea de asemenea să vă vorbesc despre obiceiul vostru straniu de a părăsi clădirea chiar înainte de a intra în ea. Mă refer la evadarea mentală ce survine concomitent cu acomodarea cu interiorul. Mă refer la distragerea care survine înainte să apucați să vă concentrați pe ceva ce ar putea să vă plictisească. Vorbesc despre de ce este atât de distractiv să vorbești cu falși prieteni în același timp în care schimbi mesaje cu prietenii tăi reali pentru a planifica masa de prânz, dar nu este la fel de distractiv să îți privești prietenii reali cum își mestecă mâncarea, ceea ce te determină să te apuci să trimiți mesaje falșilor prieteni pentru a planifica cina. Vorbesc despre faptul de a fi supra-mediat* și, pe cale de consecință, dez-trupat. Doresc să vă vorbesc despre ceea ce Marshall McLuhan numea incompatibilitatea dintre biserica întrupată și omul dez-incarnat.
Aș vrea… să vă vorbesc despre obiceiul vostru straniu de a părăsi clădirea chiar înainte de a intra în ea
De fapt, de vreme ce oricum v-am lăsat libertatea să plecați, v-aș ruga să vă simțiți liberi să luați loc, să vă faceți comozi și chiar să fiți atenți, de vreme ce dispunem de timpul pe care-l avem la dispoziție e oricum un bonus. Cu alte cuvinte, în loc să fiți prezenți fizic, dar absenți mental, aș vrea să vă considerați absenți fizic pentru a putea fi prezenți mental. În public speaking, ce fac eu acum se cheamă captarea atenţiei. Dar iată care e problema: atunci când tot ce este în jur se luptă pentru atenţia ta, nimic nu are, de fapt, puterea de a ţi-o capta.
Atunci când totul îţi acaparează atenţia, o reține, după estimarea mea grosieră, pentru un interval între minim 15-20 de secunde și maxim 3 minute – cam cât durata unui videoclip.
Cui bono? Cine beneficiază de acest interval de atenţie scurtat? Banca ta beneficiază de el, pentru că nu eşti suficient de atent la depozitele electronice şi la retrageri. Politicienii beneficiază de el, pentru că un popor uşor de distras este simplu de înstrăinat de propriile opinii, poate chiar şi de propriile convingeri. Predispoziția ta de consumator mediatic și de divertisment beneficiază, pentru că este foarte uşor pentru publicitari să creeze dorinţe pe care nu le-ai avut pentru a te face să cumperi produse de care nu ai nevoie cu banii pe care nu îi ai, pentru a impresiona oamenii pe care nu îi suferi. Bisericile îşi învârt între ele membrii şi liderii ca într-o mașină de spălat, și asta pentru că, odată ce ai 23.000 de denominaţiuni protestante din care să poţi alege, motivul principal pentru a-ţi schimba biserica este stilul muzical, sau cu alte cuvinte, care este dispoziția emoțională pe care ți-o induce melodia de trei minute pe care tocmai ai ascultat-o.
Cu adevărat, toată lumea beneficiază, cu excepția ta. La benzinăria Exxon-Mobil, pe un afiș despre sistemul lor de plată rapidă, scria: „Nu e nevoie să fii atent”.
Înregistrarea video a discursului susținut de Read Schuchardt
Vorbind despre Twitter, în videoblogul său din New York Times, David Pogue explică ce este acesta și ce caracteristici are. El rezumă astfel: „Este o risipă de timp? Da. Este la modă? Da. Este un alt produs egocentric de genul «Câți prieteni am?» Da. Este o manie? Da.” Acestea sunt cusururile pe care le remarcă. Apoi urmează aspectele pozitive: „Dar nu cumva este și puternic, foarte distractiv și generator de dependență? Ba da.” Și-acum întrebarea mea este: de când ceea ce este „puternic, foarte distractiv și generator de dependență” a devenit măsura binelui, adevărului și frumosului? Gândiți-vă ce alte lucruri se mai încadrează perfect în această categorie – cocaina, pornografia și romanele siropoase.
Acum despre cuvântul lui Dumnezeu: este el influent, foarte distractiv și dă și dependență? Este, cu adevărat, doar unul dintre aceste trei. Și este puternic numai în măsura în care te apropii de el fără nevoia, dorința sau așteptarea că vei avea parte de o distracție care să-ți dea dependență. Cu alte cuvinte, ceea ce contează sunt condițiile de participare și forma de transmitere. Dacă petreci, precum americanul obișnuit, 12 ore din cele 16 de trezie în contact cu o formă sau alta de mass-media electronice, atunci îți educi psihicul să aibă anumite nevoi. S-ar putea să te identifici cu Calvin din desenul animat cu Calvin și Hobbes, care spune:
„Cred că viața ar trebuie să fie ca la televizor. Cred că toate problemele vieții ar trebui să fie rezolvate în 30 de minute cu sfaturi simple, nu crezi? Cred că masa corporală și igiena orală ar trebui să fie cele mai mari griji ale noastre. Cred că toți ar trebui să avem joburi cu prestanță, bine plătite, și toată lumea să conducă mașini de fițe. Toate dorințele noastre ar trebui să se îndeplinească instantaneu. Femeile ar trebui să poarte întotdeauna haine mulate, iar bărbații să aibă mereu la ei pistoale adevărate. Viața, în ansamblu, ar trebui să fie plină de opulență, de suspans și de aplauze, nu crezi?”
Cu 12 ore de consum zilnic de mass-media, am împlinit litera legii din Deuteronom 11, 18-19, dar am greșit mijloacele:
Puneți-vă aceste imagini media în inimile și mințile voastre, legați-le ca semn pe mâinile voastre și lipiți-le ca logo-uri pe hainele voastre. Arătați-le copiilor voștri, scrieți mesaje despre ele atunci când stați acasă sau când faceți multitasking pe șosea, când vă culcați cu pastile de somn și când vă sculați cu un espresso dublu. Niciodată să nu le închideți.
Dar iată care e problema: atunci când tot ce este în jur se luptă pentru atenţia ta, nimic nu are, de fapt, puterea de a ţi-o capta.
Acum două săptămâni, Susan Greenfield, specialistă în neuroștiințe, avertiza în Daily Mail că „rețelele sociale precum Facebook, Twitter și Bebo se pare că scurtează intervalele de atenție, încurajează gratificarea instantanee și fac ca tinerii să fie mai orientați către sine”. Evident, primul meu gând când am citit asta a fost: „Bebo – tare. Uite o rețea de care nu știam! Trebuie să arunc o privire”. Credeți-mă, e jalnică – e mai jalnică decât Facebook. Dar al doilea gând, după ce am terminat de citit articolul a fost: „Chiar era nevoie de un specialist în neuroștiințe ca să aflăm chestia asta?” Deficitul de atenție, gratificarea instantanee și narcisismul sunt cele mai măsurabile și mai evidente efecte ale media electronice ale zilelor noastre. Am putea spune chiar că țin de istoria mass-media, de la cartea tipărită încoace.
Să ne uităm la evoluția intervalului de focalizare a atenției și a rudei sale de sânge, gratificarea instantanee: lectura unei cărți îți ia cam zece ore; vizionarea unui film, cam două ore; vizionarea unei emisiuni TV, cam o oră; un joc video cam jumătate de oră; un update pe Facebook, doar câteva minute; iar un mesaj pe Twitter se poate măsura în secunde. Fie că produci sau consumi, timpul mediu pentru producție sau consum devine din ce în ce mai scurt. Să ne uităm cum arată producția și consumul în cazul vechiului mediu, cartea, în condițiile digitale: un scriitor prolific al lumii vechi precum Isaac Asimov, folosindu-se doar de o mașină de scris, a produs 480 de cărți și a murit în 1992. O scriitoare cu adevărat prolifică a fost sud-africanca Mary Faulkner – deținătoarea recordului mondial, după știința mea – care a scris 904 cărți și a murit în 1973.
Deficitul de atenție, gratificarea instantanee și narcisismul sunt cele mai măsurabile și mai evidente efecte ale media electronice ale zilelor noastre.
Acum, cu toate facilitățile digitale, când mijloacele de producție sunt incredibil de eficiente, când tastatura opune mai puțină rezistență, când ai la dispoziție softuri de corecție ortografică și gramaticală, când poți descărca programe care să-ți genereze propriul roman de dragoste (tu trebuie doar să alegi numele personajelor și locul întâlnirilor lor), acum, cei mai prolifici autori sunt oameni ca Stephen King care au scris în jur de 50 de romane – a căror calitate este descrisă chiar de King însuși ca fiind „echivalentul literar al Big Macului cu cartofi prăjiți”. Așa arată producția. Consumul de carte al americanului obișnuit scade la o singură carte pe an, după absolvirea facultății. Astfel, în vreme ce uneltele de producție sunt mai bune, mai rapide și mai eficiente, productivitatea autorilor scade, iar prolificitatea este definită de valori tot mai mici.
Și acum despre narcisism. În cazul cărții, tu ești cititorul care descoperă aventurile protagonistului, pe care trebuie să ți le imaginezi cu ochii minții. În cazul filmului, ajungi să vezi și să auzi și să te identifici cu protagonistul și deja simți că-l cunoști mult mai îndeaproape. În jocul video, tu ajungi să devii protagonistul și să întrupezi corpul său virtual, să-i porți armura și să-i folosești armele pentru a-i omorî pe eroii negativi. Și, spre deosebire de roman, care a influențat celelalte forme de media, în jocul video poți alege să ai „muniție nelimitată” sau să fii „de neînvins”, astfel încât nu vei pierde niciodată. Așadar, pe măsură ce media evoluează, ajungi în mod natural la concluzia că lumea chiar se învârte în jurul tău, minut cu minut, după toanele și emoțiile tale.
Așadar, pe măsură ce media evoluează, ajungi în mod natural la concluzia că lumea chiar se învârte în jurul tău, minut cu minut, după toanele și emoțiile tale.
Dar problema aceasta nu ne-a însoțit dintotdeauna. Să-l ascultăm pe Neil Postman cum descrie participanții la dezbaterile dintre Abraham Lincoln și Stephen Douglas: „Cine erau acești oameni care puteau suporta atât de lejer șapte ore de dezbateri?” În 1985, înainte ca mulți dintre voi să vă fi născut, Postman se întreba: „Există astăzi vreo categorie de public care ar putea suporta șapte ore de dezbateri? Sau cinci? Sau trei? Și, mai ales, fără poze?” Din 2009, am încetat să recomand studenților mei această carte spre lectură; în locul ei, le dau eseul din care s-a dezvoltat ea. Probabil că în viitor nu voi mai fi în stare decât să le dau aceste citate. În condițiile multitasking-ului și distracției electronice perpetue, citirea în sine devine o formă de monotasking, iar oamenii o percep ca fiind o formă de detenție solitară, cea mai rea dintre toate tipurile de tortură psihologică, așa că o abordează în singurul mod de care sunt capabili – adormind exact la momentul în care intervalul de focalizare a atenției setat de media electronice se încheie. Cărțile audio câștigă teren, pentru că ele îți permit să faci multitasking în timp ce „citești”, dar aceste condiții recuperează perioada de fragedă pruncie, în care mami sau tati îți citea o poveste de adormit copiii.
Cred că aceste condiții de supra-mediere sunt una dintre cauzele principale pentru care devine din ce în ce mai greu ca oamenii să discearnă (ca să nu mai vorbim de a confirma) voia Domnului în viețile lor, și, prin urmare, ei nici nu mai apucă s-o accepte. Într-o conferință din 2003, scriitorul și regizorul Michael Crichton spunea:
„Cea mai mare provocare cu care se confruntă omenirea este aceea de a distinge între realitate și fantezie, între adevăr și propagandă. Perceperea adevărului a fost întotdeauna o provocare pentru omenire, dar în era informației (sau, în opinia mea, era dezinformației) aceasta este de o importanță și gravitate excepționale.”
Dacă ne pasă ce punem în gură, ar trebui să ne pese și de dieta media, de ceea ce punem în mintea noastră.
Crichton se referea, desigur, la media, și la cum putem ști dacă să avem încredere în ceea ce vedem, citim sau auzim. În condițiile capitalului global, tehnologiei și democrației, în care fiecare grupare are interese legitime, este mai ușor să devii suspicios cu privire la motivații. Așa că este mai ușor să iei toate știrile ca pe niște opinii, și toate opiniile ca fiind la fel de valide, ceea ce e totuna cu a le considera pe toate la fel de lipsite de valoare. Nu e de mirare că generația voastră își culege știrile în mare parte din The Onion (celebră publicație satirică americană) sau din emisiunea The Daily Show a lui Jon Stewart – aceste surse oferă iluzia credibilității prezentând media mainstream ca fiind lipsite de credibilitate. Și, bineînțeles, cu cât aceste show-uri de știri satirice au un succes mai mare, cu atât mai mult sunt cumpărate și/sau distribuite de media mainstream.
Așa că, dacă ne pasă ce punem în gură, ar trebui să ne pese și de dieta media, de ceea ce punem în mintea noastră, fapt ce ar face util un eventual remix din 1 Corinteni 8:1-13. În loc de mâncare, să punem media:
Cât despre media oferită altor dumnezei decât Iisus Hristos: știm că „toți avem cunoștință”. Acestă cunoaștere venită de la Google îngâmfă, dar iubirea zidește. Dacă i se pare cuiva că știe ceva din Wikipedia, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. Așadar, în ce privește uitatul la filme și holbatul la ecranul TV-ului și al computerului timp de 12 ore pe zi, noi știm că un mediu vizual nu are o existență reală și că nu este alt Dumnezeu decât numai Unul. Căci, deși Steve Jobs, Bill Gates, Steven Spielberg și George Lucas sunt așa-ziși dumnezei – după cum sunt mulți care au ajuns la celebritate prin film sau la simulacre de celebritate prin Facebook – totuși pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și’ntru Care suntem noi, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și prin care suntem noi. Dar nu toți au cunoștința asta, căci ea nu poate fi găsită într-o căutare de 10 secunde pe Google sau Wikipedia. Căci unii, prin obișnuința de până acum cu media, își închină timpul și energia ca și cum ar fi o jertfă de preț, iar cunoștința lor, fiind slabă, se întinează. Dar nu media ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Căci nici dacă vom privi la media n-avem câştig, nici dacă nu vom privi n-avem pagubă. Aveți grijă însă ca nu cumva această libertate a voastră, izvorâtă din acest corn al abundenței digitale cu bandă largă de transmisie – să devină piatră de poticnire pentru cei slabi. Că dacă cineva te va vedea pe tine, care ai cunoștința, cum consumi media în zona VIP, oare cunoștința lui, a celui slab, nu va găsi temei să consume și el din media Idolului American? Și prin cunoștința ta deci va pieri cel slab, fratele tău pentru care a murit Hristos! Și astfel, păcătuind voi împotriva fraților și lovindu-le conștiința lor cea slabă, împotriva lui Hristos păcătuiți. De aceea, dacă media îi devine fratelui meu piatră de poticnire care-l duce la pornografie și masturbare sau devine pentru sora mea piatră de poticnire ce conduce la anxietate legată de imaginea propriului trup, automutilare prin tăiere sau depresie, în veac nu voi consuma media, ca să nu-i poticnesc pe fratele meu și pe sora mea.
Toate media îmi sunt îngăduite, dar nu toate media îmi sunt de folos.
Colegiul Wheaton a interzis filmele vreme de 72 de ani de la inventarea cinematografiei, permițând difuzarea lor din 1967 încoace. Doar 40 de ani mai târziu, au montat un ecran de proiecție mare în capelă. Ceea ce fusese odinioară un mediu de comunicare suspect – imaginile și mai ales, imaginile vorbitoare – brusc a devenit o necesitate pentru cult. Așa că, deși e în regulă să nu fie nevoie să-ți mijești ochii pentru a vedea vorbitorul atunci când ești în public, iar versurile cântecelor de pe ecran sunt mai lizibile decât proiectate cu aparatul cu diafilm, se pune totuși întrebarea în ce fel schimbă acestea practica religioasă. Așa cum spunea Neil Postman, cea de-a doua poruncă, cea care interzice idolatria, este un ordin straniu de introdus într-un sistem etic, doar dacă nu cumva autorul a presupus că există o legătură între formele de comunicare umane și calitatea unei culturi. Mi se spune că în special studenții de la balcon apreciază această inovație pentru că îi ajută să fie atenți, deoarece, cu ajutorul proiecției video, pot vedea grimasele vorbitorului. Iar asta ar putea să fie benefic social. Dar dacă, totuși, capela este un loc pentru rugăciune, o întrebare se ridică – ne ajută acest lucru să-L auzim pe Dumnezeu?
Trăim într-o eră care ne spune că imaginea nu minte și că a vedea înseamnă a crede. Avem aici exact opusul credinței, lucrăm cu dovezi factice.
Pentru a asculta este necesar un exercițiu al ascultării, așa cum muzica presupune exersare. Ecranele video ne condiționează să ascultăm doar dacă acceptăm și vizionarea, efect care deja a transformat complet industria muzicală. Ascultarea cuvântului nu are același efect ca privitul la cuvânt. Termenul de „vorbitor” presupune vorbirea; termenul de audiență are aceeași rădăcină cu audio și auditorium, care reclamă existența unor auditori. Dumnezeu comunică prin Cuvântul Său, și prin cuvântul viu rostit de gură și recepționat de ureche. Dumnezeu nu este vizibil. Și totuși, când vorbește, rezultă o acțiune, ceva are loc – lumea ia ființă. Dumnezeul întrupat, Cuvântul făcut trup în Iisus Hristos, a fost vizibil pentru ucenicii Săi, dar nu mai este vizibil pentru noi. Când El a vorbit, lumea veche a fost înnoită. Iisus pare să sugereze chiar că auzirea este superioară vederii atunci când îi spune lui Toma celui îndoit, în Ioan 20:29: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Trăim într-o eră care ne spune că imaginea nu minte și că a vedea înseamnă a crede. Avem aici exact opusul credinței, lucrăm cu dovezi factice. Amintiți-vă: credința este dovada lucrurilor nevăzute, iar acest lucru înseamnă că sunt auzite. Vă amintiți că Dumnezeu a vorbit ca un „susur blând și subțire”, dar terminologia meteorologică a Vechiului Testament nu vă mai convinge – deoarece vremea nu ne mai impresionează de când are un post TV dedicat; azi, vremea doar ne distrează. Aşadar să luăm aminte la faptul că, deşi Dumnezeu lucrează în moduri tainice şi vorbeşte prin limba bărbaţilor şi femeilor, El nu a vorbit niciodată până acum printr-un mediu electronic. De-a lungul istoriei, oamenii au auzit vocea lui Dumnezeu, uneori chiar de-adevăratelea. Dar, din câte cunosc, ei nu au primit niciodată de la Dumnezeu un e-mail, un mesaj pe telefon sau o imagine cu chipul Lui pe ecranul TV. Dumnezeu nu postează pe YouTube. Dacă ar fi făcut-o, pasajul din 3 Regi 19: 11-12 ar fi fost mult diferit:
A zis Domnul: Ieşi şi stai într-un hotspot Wi-Fi înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece. Şi înaintea Lui va fi o revoluţie media năprasnică ce va nimici toate formele precedente de media pre-electronice şi va sfărâma modelele lor de business, dar Domnul nu va fi în revoluţia media. După Internet va fi telefonul mobil, dar Domnul nu va fi în telefonul mobil. După telefonul mobil va veni Blackberry, dar Domnul nu va fi în Blackberry. Iar după ce bateria Blackberry-ului va fi murit, iar încărcătorul va fi pierdut, atunci va veni un susur blând, o şoaptă. Iar şoapta va spune: „Acum Mă auzi?”
Sau să luăm aminte că întreaga noastră prezenţă se bazează azi pe tehnologii ale absenţei. Termenul grecesc pentru „distanţă” este tele:
- Telegraful înseamnă scriere la distanţă.
- Telefonul înseamnă vorbire la distanţă.
- Televiziunea înseamnă privire la distanţă.
Telefuziunea, aşa cum numesc eu Internetul, este împreună-distanţare. Iată-te pe Facebook, cu 243 de prieteni, singur în faţa computerului. În toate aceste comunicări, tu eşti în corpul tău şi în acelaşi timp în afara corpului tău, undeva între emiţător şi emis. Singurul termen comparabil este cel de schizofrenie sau ideea de bi-locaţie, prezența în două locuri în acelaşi timp, ceea ce Biserica Catolică afirmă că ar fi posibil la mulţi dintre sfinţii săi. În melodia trupei U2 Fast Cars, din 2004, de pe albumul How to Distmantle an Atomic Bomb, Bono are un vers: „Nu sunt obişnuit să vorbesc cu cineva care se află în corp” (în original: I’m not used to talking to somebody in their body).
Comunicarea adevărată înseamnă a fi de față. Comunicarea modernă ne solicită să fim absenţi.
Dacă toată comunicarea noastră se bazează pe distanţă, să ne gândim de ce cuvântul comunicare reclamă prezenţă: a-face-ca-unul – având aceeaşi rădăcină precum cuvintele: comun, comunitate şi comuniune. Comunicarea adevărată înseamnă a fi de față. Comunicarea modernă ne solicită să fim absenţi.
Evident, pasul următor ţine de ocult: telepatia. Dar telepatia este incompatibilă cu sănătatea mentală – vă imaginaţi cât de greu v-ar fi să vă concentraţi dacă realmente aţi cunoaşte gândurile celor 243 de prieteni fără să îi vedeţi sau să vorbiţi cu ei? Marshall McLuhan spunea că schizofrenia s-ar putea să fie o consecinţă necesară a alfabetizării, iar în anii ’60 trupa rock britanică The Who își exprima îngrijorarea într-un album intitulat Quadrophenia. Acum, sindromul personalităţii multiple este aproape să se metastazieze în omnifenie. În 1844, când a fost inventat telegraful, exista o singură boală mentală – nebunia. În 2012, a cincea ediție a DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale) conține peste 300 de boli mentale, inclusiv una numită „dependența de SMS-uri”, de care suferea și un anume domn Sanchez care conducea un tren din zona Los Angeles, care, în 2008, s-a izbit de un alt tren imediat după ce Sanchez a trimis cel de-al 43-lea SMS la rând. Accidentul s-a soldat cu 25 de morți. De asemenea, s-ar putea să fie boala de care suferă Reina Hardesty, adolescenta din California care a trimis peste 14.000 de SMS-uri într-o lună. Știu la ce vă gândiți – e ca mesajul de pe etichete: „acest produs conține o substanță chimică cunoscută a fi cancerigenă în statul California” – păi, atunci, tot ce trebuie să faci e să stai departe de California. Dar nu e chiar atât de simplu.
Marshall McLuhan spunea că schizofrenia s-ar putea să fie o consecinţă necesară a alfabetizării.
Telepatia este un termen brevetat în 1882, același an în care Edison a electrificat centrul Manhattanului și același an în care Nietzsche a declarat că Dumnezeu a murit. Și totuși, ideea de telepatie, ideea de a ști ce e în mintea cuiva care nu este prezent, e relevantă pentru cunoașterea minții lui Dumnezeu. Aici este marea provocare și oportunitate pentru creștini pe măsură ce înaintăm și mai mult în dezincarnarea și distracția digitale – creștinii vor fi foarte potriviți pentru a aborda nevoile reale, nevrozele și bolile mentale ale viitorului dacă vor învăța să practice ceea ce predică: prezența, rostirea și acțiunea. Acestea sunt cele trei condiții de participare în care Hristos și ucenicii Săi au făcut minuni, în care a predicat Sf. Pavel, în care au lucrat sfinții de-a lungul istoriei. Trebuie să fii prezent, trebuie să vorbești într-o manieră cât mai puțin mediată și trebuie să îndeplinești misiunea Evangheliei. Cred că aceasta este marea chemare a lui Dumnezeu pentru noi. Poți trimite un e-mail unui prieten căruia i-a murit cineva drag. Poți trimite o sumă de bani într-o țară străină care a fost lovită de un tsunami. Poți să pui un status pe Twitter despre îngrijorarea ta morală cu privire la pierderea moralității în media. Toate aceste lucruri sunt bune.
Creștinii vor fi foarte potriviți pentru a aborda nevoile reale, nevrozele și bolile mentale ale viitorului dacă vor învăța să practice ceea ce predică: prezența, rostirea și acțiunea.
Dar suntem chemați să iubim, iar iubirea are un singur sinonim: jertfa. Simplu spus, chemarea noastră este aceea de a jertfi eficiența, confortul și distanța pe care tehnologia ni le oferă și de a ne arăta în persoană pentru a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i îmbrăca pe cei săraci, a-i mângâia pe orfani și pe văduve și de a nu fi corupți de grija pentru iPhone-urile noastre. Prezența reală este o premisă a dragostei reale. Dar creștinii nu vor fi capabili să facă acest lucru dacă și ei înșiși au fost corupți de media acestei lumi. Nu vom putea fi de prea mare ajutor dacă problemele noastre principale sunt aceleași cu ale lumii supraexpuse la media, adică tocmai problemele generate de media. Nu putem oferi ceea ce nu avem. Dar dacă unii dintre voi sunteți în această situație, iar Hristos vă izbăvește de acolo, atunci e loc de o mare speranță pentru că vă veți asuma țepușa din carne ca pe un dar de la Dumnezeul paradoxal a cărui putere se manifestă prin slăbiciune, iar pentru lume, lupta voastră e cea care vă va da credibilitate. Slăbiciunea voastră este puterea de care ceilalți au nevoie. Așa că bucurați-vă, căci în lume veți fi supra-mediați și copleșiți, dar Hristos a biruit lumea.
Prezența reală este o premisă a dragostei reale. Dar creștinii nu vor fi capabili să facă acest lucru dacă și ei înșiși au fost corupți de media acestei lumi.
În viața mea personală, am încercat să reduc zgomotul electronic pentru a-L auzi mai bine pe Dumnezeul de dincolo de priză. Asta mă ajută să aud și vocile soției și copiilor mei. Pentru studenții mei de la media, par un luddite, un tehnofob, dar e o mare diferență între a adopta un stil de viață – ceea ce credeam că vreau când eram de vârsta voastră – și viața însăși. Iar Hristos vrea să ne ofere viața, viața în chip deplin.
Aceasta este o mare dovadă a maturității voastre spirituale – o maturitate pe care eu nu o aveam la vârsta voastră și o apreciez zilnic – faptul că vă întrebați despre voia Domnului cu privire la viețile voastre, punându-vă întrebări reale: Ar trebui oare să continui această relație? Ar trebui oare să urmez un master? Ar trebui oare să mă însor în viitorul apropiat? Ar trebui oare să fiu vegetarian, egalitarian sau complementarian? Iar acestea sunt lucruri de care eu cred că îi pasă lui Dumnezeu. Dar problema este că vrem soluții specifice adaptate situației noastre concrete, fără a înțelege principiile generale care sunt adevărate pentru întreaga omenire.
Adevărul universal este că Dumnezeu ne-a făcut cunoscută voia Sa: El vrea ca noi să fim oameni, vrea ca noi să fim întrupați, vrea ca noi să fim ecouri temporale ale Cuvântului său veșnic, vrea ca noi să fim creația Lui, fiindcă El ne-a făcut. El vrea ca noi să-L imităm, dăruind darul prezenței reale, al cuvintelor reale în timp real și al faptelor reale – mici fapte cu folos făcute cu multă dragoste – unei epoci din ce în ce mai dez-incarnate. Numai în contextul unei vieți profund întrupate putem să începem să distingem Duhul vorbindu-ne despre chestiunile specifice ale vieții noastre. Trebuie să faceți asta zilnic, în liniște, cu frică și cutremur și cu multă nădejde, și trebuie să faceți asta în persoană. Vă mulțumesc.
(Material folosit cu permisiune. Traducere și adaptare de Silviu Man.)
(Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay)
* Deși termenul nu este consacrat, am decis păstrarea lui în această formă, deoarece slujește mai bine astfel mesajul intenționat de autor.
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU