Dumnezeul care nu ne place

Distribuie:

Orice am face, Dumnezeul căruia ne închinăm capătă ceva din chipul și apucătorile noastre. E fie foarte strict și justițiar, fie deosebit de iubitor, ba chiar tolerant sau molâu până la indiferență. Plus o sumedenie de alte variante intermediare. Nu degeaba spunea C.S. Lewis că orice imagine ne-am face despre el, Dumnezeu ar fi bine să ne-o spargă. Din milă.

Nu degeaba spunea C.S. Lewis că orice imagine ne-am face despre el, Dumnezeu ar fi bine să ne-o spargă. Din milă.

Doar în Isus Cristos l-au putut vedea oamenii pe Dumnezeu și să nu moară. Dar tot acolo au văzut și ce înseamnă desăvârșirea omului. Însă despre toate astea nu putem afla decât din Scripturi și din Tradiție, iar aici începe povestea complicată. Căci ce creștin ar accepta că se închină unei imagini deformate a lui Dumnezeu? Dar ce creștin poate elimina orice umori, traume, complexe, apucături și reflexe personale din imaginea pe care și-o face despre Dumnezeu? Bazându-se, evident, pe Scripturi, Crez și Părinți.

Cu toții dorim un Dumnezeu care să ne semene. Și probabil că nimeni nu scapă complet de această ispită în viața pământească. Iar ispita se poate manifesta fie în încercarea de a ne face un Dumnezeu convenabil, care să ne placă, fie, dimpotrivă, un Dumnezeu incomod, care să ne deranjeze permanent și care să fie în contrast cu ceea ce percepem ca slăbiciuni ale noastre. Care să ne atragă tocmai prin antiteza în care îl situăm față de ceea ce suntem noi. Și culmea e că toate aceste nuanțe au destul loc lângă învățătura Bibliei și dogmei. Și despre nimeni nu s-ar putea spune că n-are un pic de dreptate.

Cu toții dorim un Dumnezeu care să ne semene. Și probabil că nimeni nu scapă complet de această ispită în viața pământească.

Pentru mulți creștini, Dumnezeu-Omul este inconfortabil, căci nu-l pot percepe ca fiind pe deplin uman, ci mereu îl plasează cumva deasupra existenței terestre obișnuite. Și într-un sens e corect – nu a păcătuit, însă a fost ispitit! Nici teologia nu s-a decis dacă Isus putea să nu păcătuiască sau nu putea să păcătuiască. Dar un Isus Cristos care obosește, care se lovește și-l doare, care învață de la părinți și de la rabini, care se umilește, care iubește până la moarte și care moare foarte rușinos – nu este deloc o imagine confortabilă.

Dimpotrivă, ar prefera fie un Cristos transfigurat și cumva permanent înconjurat de slavă (chiar dacă incognito), fie un Cristos devenit direct un judecător plin de mânie. Sfântă. Un Fiu al Omului care deține controlul universului și face exact ce dorește, când dorește ca un stăpân. Și care nu trădează niciun fel de gest care ar putea sugera ceea ce percepem a fi slăbiciune, ci debordează de autoritate. Care, în ultimă instanță, aproape că simulează viața umană.

Iubirea vrăjmașilor e foarte nobilă și admirabilă, dar în plin război cultural, nu poți să cazi de fraier.

Mi se pare foarte dificil să ieși dintr-o paradigmă în care lucrezi când te raportezi la Dumnezeu sau la Isus Cristos. Tocmai fiindcă e bine împrejmuită cu toate legitimările necesare. Revoluționar, pacifist, mântuitor, reformator, moralist, rabin, fondator, înțelept, vizionar – Isus Cristos a primit tot felul de etichete foarte folositoare celor care le-au confecționat.

Și totodată avem impresia că e relativ simplu să ne ferim de ele și să ajungem la Dumnezeul adevărat – fie că ne referim la Sfânta Treime, fie că vorbim despre Isus Cristos – cel din Scripturi. Dar atunci când ne dăm seama (și ne dăm!) că acest Dumnezeu ar putea să accepte oameni pe care noi nu-i putem nici măcar suferi, intuim (dacă suntem atenți) măcar un crâmpei din modul în care ne proiectăm propriile așteptări, înșelări, frustrări, idealuri, convingeri asupra imaginii pe care o avem despre Dumnezeu.

Mi se pare greșit și a opera mereu cu suspiciunea că oricine accentuează iubirea ar refuza adevărul, dreptatea sau mânia divină.

Este extraordinar că Isus a fost în stare să ceară iertare pentru cei care „nu știu ce fac”, câtă vreme ne identificăm noi cu respectivii și avem nevoie de iertare. Și la fel de extraordinar că a iertat un tâlhar pe cruce. Dar când această iertare se extinde la indezirabilii noștri, la adversarii ideologici, lucrurile nu mai arată la fel de bine. Mai ales că trebuie să-i iertăm și noi, cel puțin așa spune Rugăciunea domnească. Nu ne place că Baraba a scăpat și a fost ucis un nevinovat – și e normal să ne fie ultragiat simțul dreptății. Dar ne-ar plăcea o dreptate mai clară și, în primul rând, mai promptă!

Pe mulți i-am auzit îngrijorați de faptul că se accentuează dragostea între atributele divine. Din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat la acel Paște evreiesc care devine eveniment fondator pentru credința creștină, o astfel de idee este un nonsens. Isus însuși își explică moartea în contextul iubirii pentru alții. Întruparea este explicată în această cheie. Cum ar putea fi exagerat (sau periculos!?) să vorbești despre dragostea lui Dumnezeu și să vrei să înțelegi ceva mai mult din anvergura și misterul ei? Poți vorbi prost, poți deforma, poți înțelege greșit. Dar nu cred că există un exces de interes pentru iubirea divină adevărată, întreagă, copleșitoare.

Nu înseamnă nicidecum că iubirea, libertatea sau mila trebuie să treacă în umbră discuția despre adevăr, sfințenie sau fapte bune.

Iubirea vrăjmașilor e foarte nobilă și admirabilă, dar în plin război cultural, nu poți să cazi de fraier. Biserica are o vechime care o face respectabilă, iar acest respect trebuie impus, dacă nu este oferit. Doar noi, creștinii, am construit o civilizație. Nu poți lăsa impresia că ai fi incapabil să răspunzi cu aceeași măsură.

De asemenea, libertatea creștină îi îngrijorează pe mulți, care se tem că va fi confundată cu diverse forme de libertinaj. Ceea ce evident că se și întâmplă. Dar pervertirea libertății nu-i anulează valoarea și importanța; la fel și în cazul iubirii. Excesele contemporane în numele iubirii sau libertății nu invalidează discuția despre iubirea divină sau despre libertatea omului.

Nu înseamnă nicidecum că iubirea, libertatea sau mila trebuie să treacă în umbră discuția despre adevăr, sfințenie sau fapte bune. Dar cred că e greșit ca sublinierea uneia să se facă mereu pe cheltuiala celorlalte. Precum mi se pare greșit și a opera mereu cu suspiciunea că oricine accentuează iubirea ar refuza adevărul, dreptatea sau mânia divină.

Mi se pare practic imposibil să nu prezinți lumii un Dumnezeu întru câtva deformat de propriile percepții, dat fiind faptul că o bună parte dintre ideile cu care lucrăm sunt în „spiritul veacului” și nu le putem detecta la noi înșine

Un alt context în care se străvede cât de mult poartă chipul Dumnezeului nostru din propriul nostru chip este atunci când se construiește o imagine a lui Dumnezeu în contrapondere la altele existente pe piață sau la caricaturizările actuale – altminteri, incontestabile. Unui Dumnezeu tolerant care binecuvântează iubirea în sine (unde iubirea devine un zeu tiranic) i se opune un Dumnezeu mânios, gata să prăvălească focul și pucioasa. Dar care, din motive care nu ne sunt accesibile, întârzie deocamdată să îndeplinească pedeapsa dorită de unii dintre furioșii săi războinici.

Oricâtă justificare ar avea aceste corecții ale imaginii lui Dumnezeu, ele nu devin, prin îndreptările aduse, „corecte”. Dimpotrivă, uneori ar putea să piardă ceva esențial dintr-un exces de zel vindicativ. Și să devină atât de strâmbe încât să le concureze în diformitate pe cele pe care aveau menirea să le combată.

Mi se pare practic imposibil să nu prezinți lumii un Dumnezeu întru câtva deformat de propriile percepții, dat fiind faptul că o bună parte dintre ideile cu care lucrăm sunt în „spiritul veacului” și nu le putem detecta la noi înșine, nu avem oglinzi în care să ne vedem. De aceea mi se pare cu atât mai important ca măcar prejudecățile conștientizate să fie cât mai strict examinate.

Isus Cristos care intră în Ierusalim pe un măgăruș, se face slujitorul ucenicilor (inclusiv al lui Iuda) în seara cinei și pe urmă se roagă – cu lacrimi de sânge – să-i fie îndepărtat paharul; care este bătut, batjocorit și răstignit este același care știe exact câte parale face și ce sacrifică, după cum reiese din dialogurile cu preotul Ana și guvernatorul Pilat, surprinse în Evanghelia lui Ioan. Slăbiciunea și smerenia lui au fost reale pentru că asumarea a fost reală și pentru că el avea conștiința clară a propriei identități divine. Iar odată înviat, este de o discreție derutantă și intrigantă. Forța supremă și-o manifestă în răstignirea pe cruce. Iar gloria și-o ascunde cu grijă, ai zice.

E mult mai simplu să construiești verbal decât să dovedești trăind.

Martorii acelor momente o confirmă. Pe cruce, lui Isus i se cere să facă o demonstrație de forță, ca să arate că e vreun soi de Dumnezeu, așa cum s-ar fi așteptat oamenii să fie. După înviere, Maria și alți ucenici se uită și nu-l recunosc, îl confundă cu tot felul de personaje banale: un grădinar, un drumeț, un străin care-și face de mâncare. După cum ucenicii nu au scăpat de tentația de a-i ține lecții lui Isus Cristos inclusiv cu privire la pătimirile sale, nici creștinii nu scapă de ispita de a-i spune lui Dumnezeu cum să procedeze în diverse situații actuale.

Cu toții căutăm un Dumnezeu care să ne fie aproape, care să ne înțeleagă și care să ne fie accesibil. Și cum nu mai e moda testelor de credință și ascezelor dure (care și ele puteau uza de imagini deformate ale lui Dumnezeu și chiar au făcut-o), folosim confortul, ideologia, consumerismul, politica și alte „aparate” cu care să-l „desenăm”. Fie să ne semene, fie să ne înfricoșeze. Mai rar găsim acel echilibru tensionat și nesuferit al paradoxului.

Ne place însă parcă mai mult un Isus Cristos înviat și înălțat, un Dumnezeu transcendent. Fiindcă avem o oarecare libertate de mișcare, de proiecție, de imaginație și putem să-l înfățișăm fără să fim contraziși imediat.

Ne place însă parcă mai mult un Isus Cristos înviat și înălțat, un Dumnezeu transcendent. Fiindcă avem o oarecare libertate de mișcare, de proiecție, de imaginație și putem să-l înfățișăm fără să fim contraziși imediat. Iar dacă ne mai și confirmă confrații care gândesc ca noi, gradul de certitudine crește, chiar dacă pe seama unor confirmări omenești.

Nu sugerez, prin tot ce am spus aici, un fel de agnosticism generalizat, nu spun că nimic din imaginea pe care o avem despre Dumnezeu nu e corect sau că ar trebui să renunțăm la orice portretizare mentală a lui. Nicidecum. Din contră, fiecare imagine a lui Dumnezeu se construiește, de regulă, pe un sâmbure de adevăr. Dar ce am vrut să subliniez aici este inevitabila parțialitate a ceea ce înțelegem noi – fapt îndeobște acceptat măcar teoretic –, și mai ales că fiecare contribuim la această parțialitate prin ceea ce suntem noi înșine. Și faptul că Dumnezeu nu poate fi limitat la cât putem pricepe fiecare dintre noi despre el. Iar înțelegerea lui profundă, relațională, nu face decât să confirme această incapacitate de a-l înțelege cum ne-am dori.

Testul dificil e însă în altă parte. Căci, în final, chipul pe care-l ia Dumnezeu în noi rămâne mai puternic, mai real și mai pregnant pentru semenii care ne cunosc decât Dumnezeul din cuvintele noastre. Căci e mult mai simplu să construiești verbal decât să dovedești trăind. Este, probabil, unul dintre cele mai inconfortabile lucruri în creștinism, căci de la comportamentul creștinilor – adică de la modul în care poartă chipul lui Cristos în lume – pornesc o sumedenie de critici la adresa religiei ca atare. De aceea ne vine mai ușor să predicăm, fiecare în felul nostru, căci am învățat să articulăm ceea ce ne-ar plăcea să reprezentăm.

(Imagine: Isus și Nicodim, pictură de Henry Ossawa Tanner, 1899 – sursa).

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Teofil Stanciu

Lasa un comentariu