Ecranare – despre transparență și opacități

Distribuie:

Între stimul și răspuns există un spațiu. În acest spațiu se află puterea noastră de a alege un răspuns. În răspunsul nostru se află creșterea și libertatea noastră”.
Viktor Frankl

Mai întâi, câteva cifre, sunt foarte elocvente în conturarea problemei: 86% din utilizatorii de internet cu vârsta între 16 și 74 de ani se conectează online de pe telefonul mobil, elevii stau online în medie patru ore pe zi, iar pe glob, în 2017, erau peste două miliarde de utilizatori doar de sisteme Android, dintr-o populație de șapte miliarde.

Astăzi, imaginile de la ecran scutesc imaginația de orice efort. Nefolosită, se atrofiază, la fel ca mușchii.

Tot la început, teoriile: ecranul (tv, smartphone sau orice asemănător) afectează viața tuturor, mai ales pe cea a copiilor care vor învăța cuvintele mai greu, vor avea empatia scăzută și imaginația atrofiată – zic studiile. Apusă-i lumea lui Creangă: „Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământa alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal dintre cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie-bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot dinadinsu, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul”. Copiii trăiesc basmele fiindcă imaginația deschide toate posibilitățile: bățului, să fie cal, animalelor, să vorbească, unei jucării, să ne pună în centrul lumii, ilustrațiilor stângace ale unei cărți pentru copii, să-i ducă prin tainele tuturor lumilor.

Astăzi, imaginile de la ecran scutesc imaginația de orice efort. Nefolosită, se atrofiază, la fel ca mușchii. Câți adolescenți merg la o sală de forță pentru imaginație așa cum merg la sala de forță pentru mușchi? Nici unul, pentru că nici nu există astfel de săli. Psihologii și alți specialiști ne avertizează că folosirea ecranelor din copilăria foarte fragedă duce la modificări neuronale și că pentru generațiile Z sau Alpha mediul digital este deja parte a mediului de viață.1

Acum este firesc să ne preocupe revoluția digitală, însă fără să ne sperie. Trebuie să o înțelegem.

Mai pe la mijloc, semnificațiile: comunicăm cu ceilalți și cu lumea prin ecranul conectat la realitatea virtuală, iar aceasta ne schimbă pe noi și schimbă întreaga lume. Nu ar fi prima dată, revoluția agrară sau cea industrială au schimbat la rândul lor fața lumii. Tiparul, antibioticele, divorțurile au schimbat în mod fundamental relațiile sociale și au stârnit controverse atunci când au fost adoptate. Acum este firesc să ne preocupe revoluția digitală, însă fără să ne sperie. Trebuie să o înțelegem. Firmele care vând ecrane (tv, calculator, smartphone) și produse pentru ecrane (știri, filme, spectacole, reclame, cultură, comerț, comunicare) văd acest fenomen din perspectivă economică și este firesc să fie așa, însă dacă oamenii rămân la această perspectivă, vor fi doar o rotiță depersonalizată a sistemului economic.

Lumea ecranului poate dobândi un sens din perspectiva transparenței și opacității, a unui raport între ele pe care l-aș numi prezența absenței. Uneori, lucrurile opace ne deschid zarea altei lumi, iar cele transparente ne ascund și lucrurile pe care le putem pipăi. Gilbert Durand2 propunea o clasificare a lucrurilor care trimit către alte realități în semne, alegorii și simboluri. La toate, obiectul care trimite către altă realitate poate fi perceput cu organele de simț, diferă doar realitatea către care trimite: în cazul semnelor, este tot un obiect fizic (poate fi perceput cu simțurile), în cazul alegoriilor este un concept (nu poate fi perceput, dar poate fi gândit), în cazul simbolurilor este o realitate existențială care nici măcar cu gândul nu poate fi cuprinsă. Elementele schemei unui circuit electric sunt exemple de semne, statuia unei femei legată la ochi și cu o balanță în mână este o alegorie a Justiției. Cel mai bun exemplu pentru simboluri sunt icoanele, ele fac vizibil Nevăzutul. Când gândim, folosim mai mult reprezentări decât concepte, mintea lucrează mai ușor și mai precis dacă are un suport figurativ al ideilor sau al realităților subtile de genul sufletului.

Uneori, lucrurile opace ne deschid zarea altei lumi, iar cele transparente ne ascund și lucrurile pe care le putem pipăi.

Fiecare suntem de fapt un suflet care ține laolaltă materia trupului. Trupul este un corp însuflețit (animalele nu au trup, au corp) și atunci când ne gândim la noi, cu acest trup ne identificăm. Despre suflet vorbim mult fără să-l fi văzut, simțit sau conștientizat, astfel încât riscăm să rămână o vorbă goală sau un concept străin care, în loc să ne descopere viața sufletească, să o ascundă cu totul. Sfinții pot „vedea” sufletele, ceilalți ne raportăm la sufletul cuiva prin materia trupului și a faptelor lui. La fel și în cazul simbolurilor, opacitatea culorilor, lemnului sau zidului are un rost dacă dă un chip văzut Nevăzutului, dacă oferă o imagine sensibilă pentru lumea sufletului care este dincolo de orice concept și de orice cuvânt. Spre deosebire de simboluri, imaginile simple trimit doar la realități ale lumii vizibile, pozele personajelor favorite (fotbaliști, actori, cântăreți sau imaginare) sau chiar operele de artă re-prezintă doar lumea naturală. Oricât de multă strălucire, culoare sau emoție ar avea, ele ne lasă tot „aici”, nu spun nimic despre „lumea de dincolo”.

Am trăit această dialectică a transparenței și opacității în două biserici. Una avea geamuri mici, ziduri groase și pereții acoperiți în întregime de icoane care-ți făceau prezentă în chip simbolic lumea nevăzută astfel încât toate gesturile și acțiunile celor prezenți aveau sens. Cealaltă avea și icoane pe pereți, dar și geamuri mari prin care se vedeau copacii și norii. Când intrai în ea, parcă ai fi rămas afară, doar că nu te ploua. Transparența sticlei mă ținea legat de lumea cotidiană astfel încât gesturile și acțiunile celor dinăuntru păreau un spectacol desuet și fără sens, cel puțin așa mi s-a părut mie.

De mult timp, omului modern i s-a atrofiat sentimentul «lumii de dincolo» grație căruia spiritul transpărea din opacitatea materiei.

De mult timp, omului modern i s-a atrofiat sentimentul lumii de dincolo grație căruia spiritul transpărea din opacitatea materiei. Acum modernul este prizonierul prezentului, lumea de dincolo rămâne un dor neînțeles, accesibilă doar ca utopie social-politică proiectată în viitor.

Lumea virtuală la care ne conectăm prin ecrane ne decontextualizează din locul și timpul prezent pentru a ne recontextualiza în spațiul virtual, o pseudo-transcendență. Ecranele ne fac mai absenți din spațiul și timpul lumii acesteia, fără să ne deschidă către cea spirituală, ne fac tot mai prezenți în spațiul virtual, o lume care nu e nici reală, nici ireală, este lumea din oglindă. Dacă mă uit într-o oglindă fixată pe un zid, la un metru de mine, imaginea mea se află la doi metri de mine. Distanța de un metru dintre oglindă și imaginea mea este în spațiul virtual, acolo suntem tot mai prezenți, o dematerializare care nu duce către spiritual, ci la o prezență a absenței.

În fine, concluzia: termenul ecran are două sensuri. Primul, cel mai cunoscut, se referă la o suprafață pe care apar imagini. Al doilea, folosit mai ales în tehnică, se referă la o suprafață cu care protejăm un spațiu de acțiunile din exterior. Tinerii și foarte tinerii resimt o contradicție globală: condițiile de viață devin tot mai bune, dar viața este tot mai lipsită de sens și lumea devine tot mai nelocuibilă. Acum ne bucurăm de condițiile de viață mai bune, iar ei vor rămâne cu lumea nelocuibilă și cu povara lipsei de sens.

După cum i-am cunoscut pe membrii generațiilor Z și Alpha, sunt optimist. Frenezia cu care-și lipesc ochii de ecrane este o evadare și un abandon, dar și o reacție de apărare, se ecranează față de opțiunile unei lumi care se dovedește auto-distructivă și fiindcă spiritualul nu mai este o opțiune la îndemână, cei mai mulți dintre ei se izolează în spațiul virtual. Aici se abolește orice distanță între stimul și răspuns, este o realitate care ne transformă viața în iluzie, dar poate fi și una dintre formele prin care sacrul se camuflează în profan, o pseudo-transcendență la adăpostul căreia tinerii să plămădească speranța lumii de mâine. Mizez pe acest sens.

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

1 Convențional, aparțin generației Z cei născuți între 1995 și 2010, iar generația Alpha este cea a celor născuți după 2010. Despre modificările aduse de mediul digital în funcționarea minții, urmăriți interviul psihiatrului Manfred Spitzer la una dintre cele mai bune emisiuni ale televiziunii publice.

2 Filosof francez (1921-2012), teoretician al imaginarului.

(Photo by Annie Theby on Unsplash)

Distribuie:
Ionuț Mihai Popescu

Lasa un comentariu