Ecranul, „cel mai bun prieten al omului”

Distribuie:

Îmi plac informatica și electronica de când eram mic și am fost încurajat în această pasiune și de faptul că am tot auzit că tehnologia e amorală și depinde de fiecare cum o utilizează, deci nu îi poți pune o etichetă de bună sau rea.

Așa o fi; într-o lume ideală neinfluențată de tot felul de interese politico-economico-sociale.

În timpurile noastre prezente, în primele 10 cele mai mari companii din lume, cel puțin 5 sunt companii tehnologice. Folosim smartphone și produse de la Apple sau Samsung, cumpăram de pe Amazon, avem zeci de interacțiuni zilnice cu produsele Google sau Facebook.

Ca să înțelegem dimensiunea și intensitatea fenomenului de adopție a produselor tech sau aplicațiilor software/mobile, e relevant de observat un grafic comparativ cu perioade necesare pentru a atinge 50 milioane de utilizatori la nivel global pentru diverse produse. Observăm că telefonul fix a avut nevoie de 75 ani, pe când internetul a avut nevoie de 4 ani, iar jocul Pokemon Go doar 19 zile pentru a atinge 50 de milioane de utilizatori!

(interactiveschools.com)

Ați putea spune că un motiv pentru care aplicațiile se adoptă mai ușor este poate acela că instalarea lor necesită efort minim și cost minim. Este și ăsta un factor, însă e de luat în calcul că smartphone-urile sau laptop-urile în ziua de azi (ai nevoie de ele pentru aplicații) nu sunt mai accesibile ca preț, comparativ cu radio-urile, să zicem, de prin anii ‘30 raportat la venitul mediu de atunci și de acum în SUA. Totuși, bătrânul radio a avut nevoie de 38 de ani până a ajuns la 50 de milioane de utilizatori, iar aplicațiile din ziua de azi au nevoie doar de câteva zile (bineînțeles, în cea mai mare măsură datorită internetului/conectării globale instantanee).

Companiile, că sunt producătoare de telefoane mobile, că sunt producătoare de aplicații, au tot interesul să ne țină cât mai «engaged» (e și normal, oricine și-ar dori asta) fiindcă, cu fiecare interacțiune a noastră cu produsele lor, ele fac bani.

De ce am amintit aceste date statistice pentru context? Ca să ne facem o idee de ce companiile de tehnologie sunt și devin cele mai valoroase companii din lume atâta timp cât operează cu internetul și mai ales cu telefoanele mobile. Atâta timp cât, la nivel de companie, ai nevoie doar de secunde pentru a ajunge la consumatorii tăi – versus zeci de ani în trecut – e clar că devii valoros în ochii investitorilor și devii tot mai mare și cu tot mai mare influență, fiindcă poți acapara literalmente toată populația globului, de vreme ce fiecare are un telefon conectat la internet.

Companiile, că sunt producătoare de telefoane mobile, că sunt producătoare de aplicații, au tot interesul să ne țină cât mai „engaged” (e și normal, oricine și-ar dori asta) fiindcă, cu fiecare interacțiune a noastră cu produsele lor, ele fac bani. Cum așa? Păi simplu: dacă ați avea un radio (nu cel din mașină) pe care l-ați porni doar o dată la 3-4 zile, aproape sigur că nu ați cumpăra alt model mai nou ca să faceți o upgradare, fiindcă simțiți că nu e așa folosit. În trecut, chiar dacă interacționam mai rar cu aparatele, acestea aveau viață mai lungă, le schimbam la intervale mult mai mari. Interacțiunile din ziua de azi, de ordinul câtorva zeci de ori pe zi, ne dau impresia că avem nevoie sa upgradăm mai repede aparatele. În plus există și presiune socială mai mare pentru acest lucru.

De asemenea, unele aplicații monetizeză pe măsură ce interacționăm cu ele, prin reclame și tot felul de modele de business sofisticate.

Aceste companii au angajați specialiști în psihologia și comportamentul uman, ca să identifice cea mai eficientă metodă de a ne face să folosim produsele și aplicațiile lor cât mai des (dacă se poate, să creeze chiar dependență, deși puțini ar recunoaște asta public).

Vă rog să faceți un mic test: încercați să contorizați câte notificări vă vin într-o oră în timpul unei zile normale pe telefonul mobil de la toate aplicațiile, jocurile etc.

Ca să observați până unde merge dorința companiilor de a ne ține cât mai lipiți de ecrane, Google a creat în urmă cu ceva ani așa-numiții „Google glass” (acei ochelari digitali care au fost retrași de pe piață, într-un final), concepuți astfel ca utilizatorii să fie efectiv lipiți de ecran (în cazul acela, de lentile…). De ce să mai ai timp de petrecut singur, să meditezi, când poți fi cu mintea într-un ecran non-stop? Poți afla instant tot ce se întâmplă, poți citi direct pe lentila optică despre obiectivul turistic pe care îl vizitezi, recomandări de restaurante, și câte și mai câte; deci creat cu scop util, nu? Da, însă cu prețul libertății minții. Mai ales că ne dăm singuri acceptul la toate aceste tehnologii pentru un așa-zis scop bun.

Vă rog să faceți un mic test: încercați să contorizați câte notificări vă vin într-o oră în timpul unei zile normale pe telefonul mobil de la toate aplicațiile, jocurile etc. Vedeți câte notificări aveți pe WhatsApp și alte aplicații de mesagerie, ținând cont că mulți dintre noi suntem „invitați” în tot felul de grupuri de discuții care, bineînțeles, au fost create în scop util (nu-i așa?): grupul mămicilor din a V-a B, clasa fiului, grupul mămicilor fiicei din grupa mijlocie de la grădi’, grupul familiilor pentru excursia ce urmează să o facem, grupul „prințesele mele”, grupul „băieți de băieți”, grupul de foști colegi de liceu, grup de biserică, grup ad-hoc pentru tabăra de o săptămână, și… putem continua mult și bine. Pe Facebook mai sunt grupuri de „mămici inteligente”, „mămici grijulii”, „mămici de mămici”, „mâncare bio 1”, „mâncare bio – aia adevărată” etc.

….apare această tensiune între faptul că aplicațiile sunt în așa fel făcute, încât să te ajute în munca de zi cu zi… și realitatea deja dovedită științific că prea multă expunere la ecran ne face mai anxioși, anti-sociali, leneși sau chiar mai limitați intelectual…

Aproape toate aceste grupuri au „ceva de zis” de câteva ori pe zi, sau la 2-3 zile, sau fie și doar săptămânal. Se adună. Până aici încă nu e aparent nicio problemă gravă. Problema apare atunci când ne trezim cu sindromul FOMO (fear of missing out) și parcă așa cu nesaț dorim să facem parte din cât mai multe grupuri „ca să fim la zi cu ce se întâmplă” – când, de fapt, dacă suntem sinceri și ne întrebăm ce am discutat în urmă cu 3-4 zile pe multe dintre aceste grupuri, în mare parte nu prea avem habar. Adică, se dovedește că nu a fost așa important cât să discutăm din oră în oră ceva.

De asemenea, o problemă ceva mai mare decât FOMO este sentimentul și presiunea socială apărute în ultimii ani, cum că, dacă ți se scrie pe WhatsApp, OBLIGATORIU trebuie să răspunzi rapid, dacă se poate în mai puțin de un minut. Dacă vi se pare că exagerez, mai discutați cu copiii dvs adolescenți și vedeți rata lor de răspuns la mesaje și postări.

Tocmai asta ar trebui sa fie ideea acestor aplicații, în special sociale și de comunicare, că sunt asincrone, adică se presupune că răspunzi CÂND POȚI/CÂND VREI, nu instant sau la presiunea CELUILALT.

Că altfel, interlocutorul ar fi trebuit să te sune, nu-i așa? De fapt, oamenii nu se mai sună, că scriem tot mai mult, și asta e o tendință deja observată și se va accentua în anii următori. Oamenii preferă mult mai mult text decât voce, deoarece psihologic ai o fricțiune mai redusă cu sentimentul de stânjeneală când te adresezi în scris; poți articula idei mai liber și mai puțin constrâns, unii mai ușor adaugă „!!!!!!” după o frază decât să urle efectiv la telefon șamd.

Cu siguranță nu manifestăm echilibru în utilizarea aplicațiilor sociale, atâta timp cât le permitem  copiilor noștri [sub 13 ani] sau chiar îi încurajăm să folosească aceste aplicații, că oricum nimeni nu vede un pericol iminent acolo.

Am ajuns să scriem „LOL” fără să avem vreo mimică, ne mișcăm cu maxim 0.5 cm un colț al gurii în sus sau „râdem” cu gura închisă… Însă știți cum s-ar traduce „LOL”: Laugh out loud – adică ar trebui să râzi de aude și vecinul! Ironic, nu? Și uite-așa, devenim comozi, prin simplul fapt ca smartphone-ul a indus și facilitat scrierea ca alternativă mult mai facilă decât vorbitul/vocea; comoditatea asta ne afectează direct și indirect inclusiv stările emoționale. Foarte rar cred că vă vine să râdeți zgomotos la o discuție virtuală pe messenger, însă mult mai des o puteți face când povestiți „pe real”.

Ca să nu dăm doar o notă oarecum sceptico-pesimistă tehnologiei și acestor aplicații, bineînțeles că toate aceste lucruri (teoretic) și ajută omenirea fiindcă ce poți face cu un smartphone azi e incomparabil mai ușor decât ceea ce puteai face în urmă cu 20-30 de ani cu alte produse similare.

Și atunci apare această tensiune între faptul că aplicațiile sunt în așa fel făcute, încât să te ajute în munca de zi cu zi (sau pentru așa-zisa relaxare) și realitatea deja dovedită științific că prea multă expunere la ecran ne face mai anxioși, anti-sociali, leneși sau chiar mai limitați intelectual, după unele opinii mai avizate.

Cum să reacționăm la toate aceste situații? Cuvintele-cheie aici ar fi echilibru și disciplină. Nu sună deloc tentant acești termeni mai ales în urechile tinerilor și adolescenților, fiindcă e extrem de complicat de găsit acest echilibru; mai ales că fiecare persoană e diferită și nu (prea) există un panaceu la această problematică.

Putem însă face mici teste de echilibru și disciplină și să ne auto-evaluăm dacă ne situăm în „intervalele acceptabile”.

Îți poți autoimpune să ai blocuri de timp de concentrare fără sa fii întrerupt de notificări, mai ales când lucrezi sau când petreci timp cu cineva?

Un exemplu pentru cei cu copii ar fi Snapchat, Facebook si Instagram; oficial, pe Facebook/Instagram/Snapchat este interzisă crearea de conturi pentru persoanele sub 13 ani (așa sună termenii și condițiile, al celor care au tot interesul să atragă cât mai mulți utilizatori!), însă câți copii sub 13 ani au conturi pe aceste rețele? Destul de mulți, din păcate… Și cu buna știință (ignorantă) a părinților…

Concluzia aici e că, cu siguranță, nu manifestăm echilibru în utilizarea aplicațiilor sociale, atâta timp cât le permitem copiilor noștri (sau chiar îi încurajăm) să folosească aceste aplicații, că oricum nimeni nu vede un pericol iminent acolo, dacă nu există imagini și video-uri porno, nu-i așa? Dar nu acesta e pericolul cel mai mare, strict în aceste aplicații, însă spațiul limitat nu permite o discuție pe această temă.

Alt exemplu ar fi jocurile video, fie ele pe telefon, fie pe consolă: cât timp zilnic ar fi îngăduit unui copil sau adolescent să petreacă jucând? Dar dacă jocurile sunt „de logică” sau „de memorie” și pesemne copilul „devine mai inteligent” jucându-se? Nu devine deloc mai inteligent jucându-se (mai ales jucându-se mult), fiindcă în acest scenariu ipotetic, toată generația actuală de millenials sau generația Z de gameri înrăiți (cei până în 25 de ani) ar fi niște genii, am avea rate de promovare de 100% la bac printre jucători. Dar nu e deloc așa, bineînțeles… Chiar din contră.

Dacă doriți să vă asigurați din punct de vedere profesional viitorul, cei care vor putea sta cel mai mult concentrați/focalizați vor fi cei mai căutați pe piața muncii.

Multe studii au arătat că timpul îndelungat petrecut pe jocurile video dezechilibrează unele abilități sociale, de comunicare, de adaptare la situații reale etc. Pe lângă pierderea răbdării și concentrării în situații din viața reală, unde imaginile nu se mișcă cu aceeași repeziciune ca într-un joc sau o aplicație.

O altă sugestie pentru auto-disciplină și pentru a găsi echilibrul ar fi să ne testăm dependența de ecranul telefonului: cât de des verificăm notificările? Avem setat și sunet la toate notificările? E chiar necesar? Dar mesajele? Cat de des le verificăm? La fiecare 2 minute sau mai des? Sau o dată pe oră? Îți poți autoimpune să ai blocuri de timp de concentrare fără să fii întrerupt de notificări, mai ales când lucrezi sau când petreci timp cu cineva? Ai „puterea” să nu răspunzi la anumite mesaje, telefoane primite și să îți ții telefonul pe „silent” sau să îl ignori până când îți termini activitatea în care ești angrenat la un moment dat?

Dacă i-ai cere interlocutorului cu care stai de vorbă la o cafea să fie sincer și să iți răspundă dacă e deranjat că din 3 în 3 minute tu ești cu ochii mai mult în telefon decât la el/discuție, ce crezi că ți-ar răspunde? Sau nu i-ar pasă, că la fel face și el…

Mi s-a întâmplat ceva asemănător, când mă jucam cu fetița mea în cameră și aveam telefonul într-o mână și îl mai foloseam din când în când. După un timp, fiica mea îmi spune că eu de fapt mă prefac că mă joc cu ea, că mintea mea nu e acolo…

În context profesional, orice de-focusare de pe o anumită sarcină, necesită, pentru cei mai mulți, minim 10-15 minute de re-adaptare la starea de dinainte, conform studiilor.

Cum v-ar plăcea, de exemplu, să fiți operat pe creier de un chirurg care, din cauza dependenței de telefon, să își întrerupă munca la fiecare 3 minute?

Multe studii au arătat că timpul îndelungat petrecut pe jocurile video dezechilibrează unele abilități sociale, de comunicare, de adaptare la situații reale etc

Profesorii se plâng că elevii nu mai pot sta concentrați la ore fiindcă au impulsul să-și verifice constant telefonul, și sunt acuzați că nu știu să predea suficient de atractiv… Realitatea e că puțini profesori sau oameni pot să concureze cu un telefon de pe care ai acces la orice informație în lumea asta instant și care îți oferă și „instant gratification” (e mai interesant să vezi ca Adela ți-a dat like la selfie-ul făcut la mare și ți-a pus un comentariu cu inimioară decât să îl asculți pe profesorul care predă despre Carpații Meridionali…)

Dacă doriți să vă asigurați din punct de vedere profesional viitorul, cei care vor putea sta cel mai mult concentrați/focalizați vor fi cei mai căutați pe piața muncii.

Pare o calitate foarte simplistă, nu-i așa? Însă uitați-vă că, în ultimii ani, efectul aplicațiilor sociale care sunt orientate pe imagini și video, dar foarte puțin text, constă în pierderea răbdării de a citi mai mult de o pagină-două de text dintr-o carte, de exemplu. Nu de puține ori ni se întâmplă în mediul unde lucrez sau în cel al clienților noștri, ca atunci când primim un email de 4-5 propoziții, citim rapid doar primele 1-2 rânduri și înțelegem greșit ce s-a dorit să se comunice. Asta a survenit în timp, datorită grabei, lipsei de educare a răbdării, lipsei de exercițiu pentru sarcinile care necesită concentrare mai mult de câteva minute, obișnuinței de timpurii cu recompensele imediate/instante (instant gratification) etc. Toate acestea combinate duc la un mod de operare în viață ultra rapid, fast forward, în pripă, decizii fără o minimă analiză sau cumpănire, dar cu răspunsuri la mesaje și emailuri (aproape) instant.

V-aș da două exemple aici, dintre care unul este foarte recent: în țara noastră, mai mulți tineri nu au rezistat cele câteva ore cât a durat examenul de bacalaureat, ci, deși știau subiectul, au preferat să iasă după 25-30 de minute, riscând să cadă la examen, fiindcă nu mai puteau fără telefon.

Alt exemplu este al unei mari corporații internaționale care organizează an de an semi-maratoane și maratoane (inclusiv în România) în special pentru tineri IT-iști, și și-au dat seama că un motiv serios al abandonului este plictiseala și nu faptul că participanții nu ar mai rezista fizic. Cu alte cuvinte, tinerii nu mai sunt antrenați să facă „același lucru” – alergarea timp de mai multe ore – fiindcă se plictisesc. Asta poate avea la rădăcină cam aceleași cauze psihologice ca și cele menționate mai sus.

În concluzie, cât de bun „prieten” să ne fie ecranul? Nu mai mult decât prietenii reali, în carne și oase. Și cum tot mai des aud replica în jurul meu: „suntem tare ocupați, nu prea mai avem timp de relații” – sunt curios, cât timp petrecem cu ecranul și cum devine „EL” prieten mai bun decât familia și prietenii reali? Fiecare să se cerceteze, așa cum spune Biblia 🙂

Vezi și alte articole pe tema Cu fața lipită de ecrane

(Image by mohamed Hassan from Pixabay)

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu