Ecumenism și dialog interconfesional – o perspectivă subiectivă

Share:

Primul lucru care-mi vine în minte când se discută despre „ecumenism” sunt cele șapte concilii sau sinoade „ecumenice”, care constituie, în general, baza teologică a creștinismului. Oricine va săpa mai adânc va găsi numeroase nuanțe vizavi de numărul conciliilor acceptate de o ramură sau alta a Bisericii. Însă termenul ca atare rămâne în vigoare.

…nu m-a speriat niciodată foarte tare ideea de unitate a creștinismului. Poate doar în copilărie când un zugrav adventist îmi explica foarte complicat, pentru vârsta mea, cum că papa e anticristul.

Sensurile moderne și contemporane ale ecumenismului mi-au rămas multă vreme destul de vagi, dar nu m-a speriat niciodată foarte tare ideea de unitate a creștinismului. Poate doar în copilărie când un zugrav adventist îmi explica foarte complicat, pentru vârsta mea, cum că papa e anticristul. Și țin minte că făcea niște calcule care mi se păreau foarte misterioase, ezoterice. Am rămas de atunci mai degrabă cu o vagă antipatie față de catolici, care însă mi-a trecut destul de repede, când, în adolescență, am început să admir civilizația occidentală.

La o vârstă destul de fragedă, pe la 15-16 ani, am citit doi autori esențiali pentru care era mai important ceea ce îi unește pe creștini decât ceea ce-i desparte: C.S. Lewis și Richard Wurmbrand. Iar când începusem să mă încrâncenez împotriva ortodocșilor (pe motiv că nu ne-au dat o Germanie, Austrie, Italie sau măcar o Ungarie – ca nivel de civilizație și de trai), am dat de cărțile lui Dostoievski și Jurnalul cu Petre Țuțea al lui Radu Preda.

Spiritul creștinismului în care am crescut în anii adolescenței și am rămas pe urmă, grație unui om care a contat foarte mult în formarea mea, a fost unul pentru care coloratura confesională era întotdeauna secundară. Când mai mereu apar laolaltă Imitatio Cristi, Patericul, Confesiunile lui Augustin, Filocalia, Cugetările lui Pascal, Frații Karamazov, Jurnalul fericirii, Școala creștinismului lui Kierkegaard, Francisc din Assisi, Antonie de Suroj, Theresa de Lisieux, Pelerinul rus, Ioan al Crucii, A.W. Tozer, Alfons de Liguori, Gustave Thibon, C.S. Lewis, Paul Tournier, Simone Weil, J.I. Packer, Denis de Rougemont, François Mauriac, Jaroslav Pelikan, George MacDonald, Georges Bernanos și mulți alții, nu mai poți crede într-un creștinism foarte riguros distribuit în căprării izolate etanș.

Mi-am trăit anii de liceu și facultate într-o atmosferă care mi-a erodat masiv orgoliul confesional și m-a obligat să iau act de existența unui creștinism mai larg.

În facultate am ajuns să fiu prieten bun cu un student la teologie ortodoxă și să dialogăm ceasuri întregi în fiecare săptămână. Aveam și alți prieteni care, și ei, nici măcar nu se sinchiseau de confesiune atunci când citeau cărți de teologie, ci căutau subiecte, teme și răspunsuri la întrebări. Mi-am trăit anii de liceu și facultate într-o atmosferă care mi-a erodat masiv orgoliul confesional și m-a obligat să iau act de existența unui creștinism mai larg, mai cuprinzător și mai profund decât mârâielile prin garduri confesionale. Să înțeleg că unele răspunsuri nu le voi găsi în dogma confesională sau că vor fi nesatisfăcătoare. Evident că știam că există orgolii confesionale. Am trăit și sentimentul ca atare și experiența celui care se lovește de orgoliul confesional al altora. Dar am priceput devreme că nu pot – nu îmi permite nici structura interioară, nici realitatea pe care o vedeam – să reduc creștinismul la supremația absolută a unei confesiuni.

Prin anul III, la un curs de dogmatică, a trebuit să scriem un eseu despre mântuire fie din perspectivă catolică, fie din cea ortodoxă. Am decis că, trăind într-o țară majoritar ortodoxă, ar fi util să știu ce cred ortodocșii. Acela a fost prilejul pentru a mă cufunda o bună parte din vară – fiindcă mi-am amânat eseul pe toamnă, tocmai ca să pot citi mai mult – în lectura unor autori precum Paul Evdokimov, Vladimir Lossky, John Meyendorff, Karl Christian Felmy. La aceștia sau adăugat ulterior alții: Christos Yannaras, Dumitru Stăniloae.

De atunci, dialogul cu alte tradiții mi s-a părut nu doar necesar, ci inevitabil. Nu vedeam cum ar putea ignora un creștin evoluția dogmei și moștenirea altor confesiuni care ne preced și care ne-au conturat identitatea – indiferent dacă știm sau nu acest lucru. Admirația față de alte tradiții a devenit un exercițiu reflex, permanent. Tot mai des mă găseam mirându-mă de ciondănelile interconfesionale și admirând capacitatea de a dialoga și de a asuma o identitate fără nevoia de a-i denigra pe alții.

Dialogul cu alte tradiții mi s-a părut nu doar necesar, ci inevitabil. Nu vedeam cum ar putea ignora un creștin evoluția dogmei și moștenirea altor confesiuni care ne preced și care ne-au conturat identitatea – indiferent dacă știm sau nu acest lucru.

Abia mult mai târziu – cred că după ce am intrat în epoca blogurilor – am ajuns să aflu cât de rău famat era ecumenismul (fără să fie vreodată prea clar definit), motiv pentru care, deși am scris foarte mult admirativ despre alte confesiuni, am ezitat să folosesc prea insistent eticheta de „ecumenist”/„ecumenism”. Mi-a fost lipită însă de diverși comentatori de ocazie, dar am considerat că este un compliment involuntar, deoarece, niciodată nu am fost angrenat în vreun demers ecumenic instituțional relativizant în raport cu dogma și nici nu am vrut să unesc biserici de diverse confesiuni într-una mare și incoloră. În schimb, mereu am fost dispus și dornic să discut cu confrați din alte culte pe diverse teme de interes. Iar dacă asta însemna ecumenism, eram dispus să accept descrierea.

Este momentul să precizez cum înțeleg în prezent ecumenismul. Cred că ecumenismul instituțional oficial (reprezentat de Consiliul Mondial al Bisericilor și toate inițiativele arondate) a adus beneficii importante și reale dialogului teologic dintre confesiuni, pe lângă deservicii la fel de semnificative, sub influența liberală. Nu cred că ar fi nici realistă, nici dezirabilă o unificare instituțională a creștinismului; uniformizarea prin compromis dogmatic sau prin nivelare la nivel de ritual nu sunt nici cu adevărat realizabile, nici de vreun viitor. Însă e bine că tradiții care se ignorau în autarhia lor arogantă au ajuns să se cunoască și să interacționeze. Unde altundeva s-ar fi putut întâlni teologii penticostali cu cei ortodocși, de pildă? Perspectivele deschise de aceste întâlniri nu trebuie neglijate. Dar nici supralicitate.

Cred că ecumenismul instituțional oficial (reprezentat de Consiliul Mondial al Bisericilor și toate inițiativele arondate) a adus beneficii importante și reale dialogului teologic dintre confesiuni, pe lângă deservicii la fel de semnificative.

Mai există, în opinia mea, și un ecumenism strategic (ce se suprapune probabil cu ceea ce T.P. Weber numește „ecumenism cooperatist”, în Dicționarul evanghelic de teologie) care presupune o colaborare pe proiecte civice, morale, publice. Acest model a funcționat în cazul referendumului sau în cel al protestelor de susținere a familiei Bodnariu, funcționează la marșurile pentru viață. El are un pronunțat caracter ad-hoc și provizoriu. Este strict circumstanțial și nu necesită nici dialog teologic, nici recunoaștere reciprocă explicită, nici măcar respect reciproc. Ci doar o politică de non-combat temporar și un dram de civilitate. Din acest motiv, este cel mai fragil dintre toate și cel mai neangajant. Obligă cel mult la asocieri circumstanțiale de imagine pentru un obiectiv comun, însă, aparent, fără consecințe pentru ierarhi, mai ales. În realitate, aceste consecințe nu pot fi totuși evitate, iar una importantă, despre care am vorbit într-un alt articol, ține de mesajul simbolic pe care-l transmite prezența în același loc al liderilor diverselor culte. În media, aceste cadre au o importanță aparte, care nu ar trebui subestimată.

Există apoi și ceea ce aș numi un ecumenism al spiritului care lucrează pe două planuri: unul teologic și unul experiențial. În plan teologic, este vorba despre o disponibilitate personală de dialog și interacțiune care se desfășoară fără – sau în ciuda – un gir instituțional. Oameni care cultivă reflecția teologică critică, creativă și constructivă asupra altor tradiții și nu se sperie să își vadă propria tradiție supusă aceluiași tratament. În plan experiențial, se întâmplă tot mai frecvent ca enoriași de diverse confesiuni să se regăsească în experiențe comune și să-și recunoască reciproc creștinismul. Ținând cont de influența noilor media, cred că acest tip de ecumenism este ireversibil și va afecta semnificativ în viitor relațiile intracreștine. Cred că acest tip de ecumenism poate interfera cu celelalte tipuri și le pot asigura o consistență personală, vie.

Mai există, în opinia mea, și un ecumenism strategic, care presupune o colaborare pe proiecte civice, morale, publice.

Ar trebui menționate aici încă două elemente care vor stimula, în opinia mea, acest ecumenism al spiritului. Este vorba, pe de o parte, despre neîncrederea tot mai pronunțată în instituții, cuplată cu experiențele negative cu sistemele religioase. Se manifestă deja o orientare spre comunități mai mici, organice și spre refuzul ingerințelor politicilor instituționale. Pe de alta, nevoia de ritual pare să împingă oamenii spre tradițiile care pot oferi această dimensiune, pentru o experiență religioasă cât mai cuprinzătoare. E drept că aceasta e de găsit în biserici cu tradiție inclusiv instituțională. Dar probabil că va exista o relație de alt tip, mai dialectică, bazată pe nevoia de ritual, însă și pe nevoia de distanță față de presiunea instituției.

*****

Se cuvine aici o paranteză. Contrar unor idei vehiculate de oamenii recenții, dezbinarea creștinilor a fost mereu simțită ca o rană de-a lungul secolelor și au existat mai multe încercări de împăcare, nu doar ecumenismul modern. Iar dacă ar fi să vedem în diversele tentative de (re)unificare creștină semne ale apocalipsei, putem lesne observa că ele se manifestă cam de când durează schismele – primele schisme majore datează din secolele IV-V. Sinodul de la Calcedon a fost și o tentativă eșuată de a opri o astfel de schismă. După Marea Schismă dintre Apus și Răsărit, din 1054, au mai existat concilii (Lyon, Florența), unde s-a încercat o reconciliere. Între protestanți, s-a încercat o unificare la Colocviul de la Marburg, zădărnicită de încăpățânarea lui Luther și Zwingli. Filip Melanchthon a avut o tentativă de reconciliere cu catolicii după moartea lui Luther. Bucer și Bullinger au luptat pentru unificarea protestanților. Celebrul John Newton a fost o figură ecumenică între evanghelicii englezi. Probabil că, din cauza eșecurilor lor, aceste tentative și atitudini unioniste din sânul Bisericii nu beneficiază de foarte multă atenție din partea istoricilor și nici pe atâta, din partea cititorilor. Totuși ele sunt o permanență discretă.

Există apoi și ceea ce aș numi un ecumenism al spiritului care lucrează pe două planuri: unul teologic și unul experiențial.

Sciziunile succesive care au survenit în creștinism de-a lungul istoriei ne-au adus în situația în care nici măcar nu ne mai cunoaștem între noi, creștinii de diverse confesiuni, ci preferăm ne orientăm după prejudecăți și clișee. Fiindcă nu ne cunoaștem, ne temem unii de alții și, prin urmare, ne considerăm adversari. Cred că oricât ne-am teme însă de ecumenism, ar fi absolut necesar ca, într-o societate tot mai secularizată – pentru care însă, culmea!, puzderia de confesiuni creștine este un scandal; deci se pare că din afară se vede clar problema – creștinii cel puțin să se cunoască reciproc. Cred că o aroganță stearpă sau o frică fără temei consolidează încă zidul aproape impenetrabil pe care încercăm să-l păstrăm între noi. Dar așa cum nu orice întâlnire dintre oameni se termină cu o cununie sau cu o prietenie, nu există pericolul ca o mai bună cunoaștere reciprocă să devină automat prilej de… unire (mai ales din cea rea)!

O înțelegere maximalistă, i-aș spune, a ecumenismului, care se teme că orice dialog înseamnă automat compromis, stă la baza unei forme de paralizie. Aș diagnostica-o astfel: incapacitatea de a înțelege și practica interacțiunea critică. Iar din asta decurg cel puțin două seturi de simptome: fie se refuză orice dialog câtă vreme nu putem îmbrățișa cu totul tradiția altora; fie caricaturizăm tradițiile altora ca să ne justificăm astfel refuzul interacțiunii. Dar interacțiunea critică presupune tocmai capacitatea de a privi la alții și de a aprecia anumite lucruri, respectiv, de e respinge altele. Nu am pomenit aici nimic de grupările exclusiviste pentru care orice dialog cu altcineva este un sacrilegiu, dar umbra lungă și amenințătoare a acestor grupări influențează de multe ori poziționarea mai degrabă electorală și oportunistă a celor care înțeleg importanța dialogului, dar nu vor să-și asume riscuri.

Cred că o aroganță stearpă sau o frică fără temei consolidează încă zidul aproape impenetrabil pe care încercăm să-l păstrăm între noi.

Ca să invoc și un exemplu contemporan de dialog foarte ușor de înțeles, apelez la Bradley Nassif, care în capitolul său din Ortodoxie și evanghelism. Trei perspective, vine cu o propunere interesantă. Anume că cei patru piloni ai identități evanghelice (sugerați de Babbington) – crucicentrismul, biblicismul, conversionismul și activismul – pot sta în miezul teologiei ortodoxe dacă li se adaugă niște necesare corelative. Însă lucrurile stau așa numai privite dinspre evanghelici, căci definiția propriei identități a ortodocșilor reduce – fără să anuleze totuși – gradul de compatibilitate dintre cele două tradiții. Acest exemplu poate constitui un foarte util exercițiu de dialog sănătos și respectuos.

În concluzie, cred că ecumenismul strategic și cel spiritului sunt în mare măsură inevitabile într-o epocă în care posibilitățile de comunicare și informare nu mai sunt supuse unui monopol. Și mai cred că există o predispoziție a noilor generații de a ignora vechile pricini de gâlceavă ale generațiilor anterioare. Ceea ce nu garantează nimic, dar poate conduce spre un alt tip de relații interconfesionale. Contextul secular și secularizant, pe lângă alți factori economici, socio-politici sau demografici, va obliga tot mai frecvent grupările creștine să se poziționeze… cumva una față de cealaltă. În orice caz, ignorarea ecumenismului sub toate formele sale nu face decât să hrănească frici fără obiect concret (ce obiect pot avea dacă cel care se teme habar nu are de ce se teme concret?) și să lase pe dinafara dialogului toate comunitățile, confesiunile sau cultele care nu sunt interesate nici măcar temele, evoluțiile și abordările din sfera dialogului ecumenic și interconfesional.

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Photo by Julia Volk from Pexels)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

4 comments

  1. Dragoș 8 April, 2021 at 08:13 Reply

    Domnule Stanciu, problema este puțin mai nuanțată, în sensul că în loc de a vorbi de creștinism, poate că ar trebui să înțelegem cu toții ce este Biserica, și nu doar dpdvd instituțional ci mai ales ca Trup tainic a lui Hristos. Poate fi acest Trup rupt, sfârtecat, pentru a vorbi de o unire a unor ramuri sau așa numite confesiuni, sau mai degrabă reprezintă o unitate din care de-a lungul veacurilor s-au rupt persoane sau comunități întregi…? Există acea Una, Sfântă, Universală Biserică? Eu personal cred că da, și mai cred că nu ne putem juca cu apartenența noastră la Ea, deoarece așa cum spune sfântul Ciprian al Cartaginei: “Extra Ecclesiam nulla salus”
    Cu stimă,

    • Teofil Stanciu 8 April, 2021 at 14:05 Reply

      Aș răspunde invocând un citat din reformatul Ferenc Visky: “«Nu orice ales al lui Dumnezeu poate fi văzut la biserică» – au scris autorii Confesiunii de la Debrecen în 1562”.

  2. Alexandru Nadaban 8 April, 2021 at 13:59 Reply

    Ecumenismul este mai degrabă produsul unei teologii ce a evoluat, aşa după cum Augustin a evoluat în a scrie spre finalul vieţii sale Retractări. Nu poţi să fii ecumenic dacă n-ai evoluat ca teolog. Aşa după cum nu poţi să stai cu faţa la peretele Templului din Cer şi să ignori pe toţi cei ce sunt în spatele tău. Cu alte cuvinte nu poţi să stai cu spatele întors la Dumnezeu.

    Şi aşa cum e existat mântuire înainte de Biserică, va exista şi mântuire fără Biserică, indiferent care-i va fi (fost) definiţia. Extra Christus nulla salus bate oricând teologia limitată a unui episcop antic african.

    Cu ecumenismul e puţin mai complicat pentru că şi el este de mai multe feluri. Din textul de faţă rezultă un ecumenism non-combatant, ne-militant. Vulgul însă percepe ecumenismul ca pe o unealtă a Satanei care după ce va reunifica biserica o va conduce la moarte. Cum pot unii să creadă astfel de basme n-am nici cea mai mică idee…

    • Teofil Stanciu 8 April, 2021 at 14:07 Reply

      Urmează și alte articole pe subiect. Unele aduc perspective care lipsesc din al meu. Dar mi se pare foarte utilă observația despre evoluția teologică. Precum și cea cu “extra Christus”! Ar merita făcută o critică a lui Ciprian din această perspectivă.

Leave a reply