Ecumenismul și cele cinci „sola” ale Reformei

814
2
Distribuie:

Sunt simultan adevărate următoarele afirmații: (1) mai întâi, că (neo)protestanții, catolicii și ortodocșii toți sunt creștini, parte din Biserica lui Isus Hristos, bucurându-se de același har dumnezeiesc și fiind predestinați spre mântuire — desigur, dacă vor rămâne și mai departe întemeiați și neclintiți în credință, neabătându-se de la nădejdea Evangheliei care le-a fost predicată (Col. 1,22-23); (2) dar între ei există – prima facie – diferențe considerabile în ce privește doctrina și practica, adică diferențe privind înțelegerea Evangheliei și întruchiparea ei printr-o viață creștină. Prin „ecumenism” înțeleg convingerea că dincolo de diversitatea confesiunilor există o unitate și înrudire spirituală a creștinilor care trebuie să fie căutată de către teologi și adusă la suprafață spre restaurarea unității vizibile a Bisericii lui Hristos.

Prin «ecumenism» înțeleg convingerea că dincolo de diversitatea confesiunilor există o unitate și înrudire spirituală a creștinilor care trebuie să fie căutată de către teologi și adusă la suprafață spre restaurarea unității vizibile a Bisericii lui Hristos.

Această convingere ecumenică presupune o anumită înțelegere a lucrurilor. Cu alte cuvinte, proiectul ecumenic nu e posibil decât pornind de la o anumită viziune teologică asupra a ceea ce înseamnă a fi creștin. Dacă există cu adevărat o înrudire spirituală între (neo)protestanți, catolici și ortodocși, aceasta nu va putea fi deslușită și scoasă în evidență decât prin asumarea unei înțelegeri potrivite asupra naturii credinței creștine. Iar întrucât „credința vine în urma auzirii” și „auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10,17), orice înțelegere a naturii credinței va avea drept consecință o anumită concepție despre conținutul Evangheliei lui Hristos. Între credință și Evanghelie există o strânsă legătură reciprocă.

Atât timp cât credința creștină este înțeleasă ca presupunând o anumită convingere doctrinară bine precizată — de pildă, este echivalată cu convingerea foarte precisă privind caracterul substitutiv al jertfei ispășitoare a lui Isus Hristos —, nu va exista ecumenism și înrudire spirituală între „creștinii” de diferite păreri, ci numai „alte evanghelii” și imperativul evanghelizării cu învățătura corectă a celorlalți care nu cred întocmai ca noi. Proiectul ecumenic presupune o înțelegere a esenței credinței creștine mai încăpătoare și permisivă dogmatic.

Sau, atât timp cât practicarea credinței este înțeleasă ca impunând apartenența la o anumită comunitate eclezială și participarea la activitățile ei sacramentale — de pildă, dacă împlinirea evangheliei înseamnă supunerea față de conducerea spirituală a unui anumit episcop —, nu va exista ecumenism și înrudire spirituală între diferite comunități ecleziale, ci numai o delimitare între sectă și dreapta credință. Proiectul ecumenic presupune o înțelegere a temeiului trăirii creștine care să nu fie legat necesarmente de o anumită instituție bisericească vizibilă.

Ecumenismul presupune posibilitatea unei comuniuni spirituale între doi creștini, dintre care măcar unul poate să greșească, dacă nu chiar amândoi, până și într-o chestiune pe care o consideră de foarte mare importanță.

Atât timp cât se presupune posibilitatea de a ajunge la infailibilitate în crezuri și convingeri privind realități teologice, fie că e vorba de infailibilitatea papei sau a unui pretins conciliu ecumenic sau a cititorului scripturilor inspirat de Duhul Sfânt, nu poate exista ecumenism. Ecumenismul presupune posibilitatea unei comuniuni spirituale între doi creștini, dintre care măcar unul poate să greșească, dacă nu chiar amândoi, până și într-o chestiune pe care o consideră de foarte mare importanță.

Din aceste condiții ale proiectului ecumenic reiese limpede că e nevoie de o înțelegere a credinței creștine și a Evangheliei potrivit căreia legătura dintre om și Dumnezeu nu se bazează pe vreo calitate sau reușită a omului, ci constă numai și numai în aplecarea lui Dumnezeu către om. Cu alte cuvinte, e nevoie să privim în afara noastră pentru a înțelege ceea ce ne adună laolaltă și ne înrudește spiritual. În acest sens, consider că cele cinci sola ale Reformei ar putea fi invocate cu folos în discuția de față pentru deslușirea comuniunii spirituale ascunse dintre (neo)protestanți, catolici și ortodocși.

Sola scriptura. Fundamentul teologiei creștine este Biblia, socotită Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiția Bisericii este importantă fiindcă Hristos „a dat pe unii (…) păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților” (Efes. 4,11-12), iar Tradiția Bisericii nu este altceva decât tezaurul de învățături lăsate în urmă de acești învățători dați Bisericii de către Hristos. În același timp, nu există confesiune creștină care să nu fie preocupată de întemeierea învățăturilor ei pe cuvântul scriptural, până și autoritatea Tradiției ca sursă de cunoaștere teologică fiind justificată prin apel la textul biblic (e.g., 2 Tes. 2,15). De altă parte, din faptul că recunoaștem Tradiției în general un rol în teologie nu rezultă că ne supunem oricărei Tradiții particulare care se recomandă drept apostolică. În cele din urmă, Scriptura rămâne în mod evident obiectul decisiv și ultim al cercetărilor teologice. Dar a recunoaște Scripturii această întâietate nu înseamnă a ne aroga infailibilitate în interpretare. Cine a petrecut mult timp în studierea Scripturii înțelege bine că textul e interpretabil. Interpretarea Scripturii trebuie abordată ca pe un proiect de colaborare între toți cei care se regăsesc în convingerea, de altfel inspirată de Duhul Sfânt, că Dumnezeu ne vorbește prin cuvintele scrise.

A recunoaște Scripturii această întâietate nu înseamnă a ne aroga infailibilitate în interpretare.

Sola fide. Pavel spune clar și deslușit: „Dacă mărturisești, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Rom. 10,9). Ceea ce ne mântuiește nu e simplul fapt de a rosti o anumită formulă teologică învățată de la alții și nici măcar rostirea acestor cuvinte pe care Pavel le-a scris. Credință nu înseamnă a susține o anumită viziune teologică. Din contră, credință înseamnă o orientare a întregului om — atât gura, care reprezintă omul de afară, cât și inima, care reprezintă omul dinăuntru — către Isus Hristos în calitate de domn și mântuitor. Credință înseamnă încredințare — în engleză, trust. Esența credinței creștine este o preocupare persistentă pentru acest om, Isus Hristos, care a fost propovăduit de către alți credincioși ca fiind domnul și mântuitorul lumii și în care ne încredem. E evident că preocuparea aceasta nu poate exista în absența unui minimum de conținut doctrinar — Isus Hristos e domn, a murit pentru păcatele noastre, a fost înviat din morți de Dumnezeu etc. De altă parte, e la fel de evident că un om poate fi orientat către alt om, îl poate cerceta, poate fi preocupat cu el, poate încerca să-l cunoască, chiar și dacă crede foarte multe lucruri false despre el. Această orientare către Isus Hristos poate fi ajutată sau împiedicată de anumite învățături care ori Îl prezintă pe Hristos așa cum este, ori Îl ascund după un nor de falsități, dar orientarea poate rămâne chiar și în prezența multor crezuri false. Credința trebuie înțeleasă ca reprezentând întâi de toate în această orientare către persoana lui Isus Hristos, și nu în anumite păreri sau doctrine despre Isus Hristos. Cu alte cuvinte, credința trebuie înțeleasă de re și nu de dicto.

Credința trebuie înțeleasă ca reprezentând întâi de toate în această orientare către persoana lui Isus Hristos, și nu în anumite păreri sau doctrine despre Isus Hristos.

Sola gratia. Temeiul proiectului ecumenic este afirmația apostolului Petru făcută la conciliul de la Ierusalim: „Credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus” (Fap. 15,11). În cadrul unei dezbateri pe marginea necesității îndeplinirii unor condiții vizibile pentru a face parte din comuniunea Bisericii, condiții care ulterior pot servi drept criterii pentru deosebirea creștinului de necreștin, Petru susține clar și deslușit insuficiența strădaniei omului pentru mântuire în favoarea suficienței harului lui Hristos. Nu tăierea împrejur și nici păzirea întregii Legi mântuiește, de unde rezultă că nu noi putem stabili cine este sau nu un „creștin adevărat”, ci numai și numai harul lui Isus Hristos. Acest har posedă un caracter faptic: „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, Dumnezeu v-a împăcat acum prin trupul de carne al lui Isus Hristos, prin moarte” (Col. 1,21-22). Ispășirea păcatelor omenirii e un fapt, o realitate și adevărul fiecărui om: „Unul a murit pentru toți, toți deci au murit” (2 Cor. 5,14). Include și o promisiune: „…ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină” (Col. 1,22). Mântuirea omului este de la început până la sfârșit lucrarea harului lui Dumnezeu prin Isus Hristos și prin Duhul Sfânt. Dumnezeu Și-a propus din veșnicie să-Și „unească iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes. 1,10) și ne-a făcut cunoscută nouă această intenție eternă a Lui privind mântuirea noastră. El caută din veșnicie să ne mântuiască pe toți. Singurul factor care poate împiedica realizarea acestui lucru este „o inimă rea și necredincioasă, care desparte de Dumnezeul cel viu” (Evr. 3,12). Așadar, ecumenismul înseamnă asumarea optimismului privitor la mântuire de care a dat dovadă apostolul Pavel când spunea: „Într-adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Rom. 10,12-13).

Un om nu are dreptul de a se pronunța asupra mântuirii altui om care cheamă numele lui Isus.

Solus Christus. Evanghelia este vestea despre lucrarea de ispășire și mântuire realizată în chip desăvârșit de Isus Hristos, cât și promisiunea că Dumnezeu, prin Isus Hristos și prin Duhul Sfânt, ne va uni cu Hristos în restaurarea tuturor lucrurilor. „La Domnul este scăparea” (Ps. 3,8). Convertirea lui Saul din Tars (Fap. 9,15) ne învață că Hristos are în principiu libertatea de a Se folosi de diferite mijloace pământești pentru a-Și îndeplini scopul de a-i atrage la Sine pe toți oamenii (In 12,32). Omul nu are dreptul de a-I refuza lui Hristos această libertate, drept urmare nu are dreptul de a declara a priori că Isus Hristos nu Se folosește de mijloacele prezente în vreuna din confesiunile creștine existente. Totodată, omul nu poate veni la Isus Hristos decât dacă e atras de Tatăl (In 6,44). Așadar, un om nu are dreptul de a se pronunța asupra mântuirii altui om care cheamă numele lui Isus. Isus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și om, și S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți (1 Tim. 2,5-6). Potrivit viziunii ecumenice, mântuirea omului nu poate fi legată esențialmente de vreun alt om sau de vreo altă realitate pământească, deși Hristos Se poate folosi de orice om și de orice realitate pământească pentru a-i aduce pe oameni la El. Ca atare, ecumenismul nu vede în trecerea de la o confesiune la altă apostazie, nici renunțare la Hristos, ci un posibil mod prin care Hristos încearcă să atragă la Sine în mod mai profund pe unul dintre cei care cheamă Numele Lui.

Ecumenismul nu vede în trecerea de la o confesiune la altă apostazie, nici renunțare la Hristos, ci un posibil mod prin care Hristos încearcă să atragă la Sine în mod mai profund pe unul dintre cei care cheamă Numele Lui.

Soli Deo gloria. Teologia reformatorilor ne învață că în chestiunea mântuirii nu trebuie să privim spre noi, ca și cum am avea noi vreo glorie sau vreun merit, nici să ne căutăm vreo glorie sau vreun merit, ci absolut în toate să privim către Dumnezeu, care este stânca noastră, cetățuia noastră și izbăvitorul nostru (Ps. 18,2) — dar nu numai al nostru, după cum ne învață Petru, ci și „al lor”. Principiul soli Deo gloria ne invită la tăgăduirea oricărui merit sau glorie a omului pentru ca slava să fie numai și numai a lui Dumnezeu. Dar această tăgăduire a meritelor și gloriei omenești înseamnă și renunțarea la tentația de a tăgădui mântuirea acelora care cheamă Numele acestui Dumnezeu singur-glorificat, dar care cred și se închină altfel decât noi. Odată ce deosebim între modul nostru de a-L chema pe Dumnezeu în Isus Hristos și modul lor, susținând că al nostru e corect, iar al lor – incorect, furăm de la Dumnezeu slava cuvenită și ne-o arogăm nouă. În cazul acesta Îl revendicăm pe Dumnezeu ca fiind de partea noastră, ceea ce duce în cele din urmă la glorificarea noastră. În schimb, o abordare cu adevărat evanghelică și protestantă ar insista asupra distanței dintre Dumnezeu și om, această prăpastie fiind de netrecut pentru om. Omul nu poate să ajungă la Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să Se pogoare la om pentru ca acesta să fie mântuit. Așadar, o credință cu adevărat evanghelică și protestantă afirmă că „noi, ca și ei, vom fi mântuiți prin harul Domnului Isus” (Fap. 15,11) spre slava numai și numai a lui Dumnezeu.

În lumina celor discutate până aici, consider că teologia Reformei este în esență o teologie ecumenică. Ea doboară zidurile false pe care oamenii din numeroase confesiuni le-au ridicat. Ea recunoaște că înaintea lui Dumnezeu orice om nu poate fi decât un cerșetor. Mai mult, frumusețea acestei teologii stă în faptul că descrie o realitate absolută, obiectivă, care nu depinde de credința sau de practica omului pentru a fi reală. Sola scriptura afirmă că învățătura Scripturii este adevărul lui Dumnezeu și nu neapărat ceea ce înțelegem noi din Scriptură. Sola fide afirmă că omul este pus în legătură cu Hristos prin credință în El, adică încrezându-Se în El, însă credinciosul nu trebuie să adere la principiul sola fide pentru a se afla într-o astfel de legătură. Sola gratia afirmă că mântuirea se bazează numai pe harul lui Dumnezeu și nu pe meritele omului, iar pentru ca omul să beneficieze de acest har nu e nevoie să cunoască principiul sola gratia. Solus Christus afirmă că mântuirea este lucrarea lui Hristos și nu a omului, de unde rezultă că Hristos nu e obligat să Se folosească de aceleași mijloace pământești în fiecare caz, nici să dea socoteală omului pentru felul în care îl mântuiește pe unul sau pe altul: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al Meu? Ori ochiul tău este rău, fiindcă Eu sunt bun?” (Mt. 20,15). Iar soli Deo gloria înseamnă că până și omul care își arogă, într-un fel sau altul, o măsură de slavă și merit va descoperi, în cele din urmă, că toată slava e numai și numai a lui Dumnezeu.

Această tăgăduire a meritelor și gloriei omenești înseamnă și renunțarea la tentația de a tăgădui mântuirea acelora care cheamă Numele acestui Dumnezeu singur-glorificat, dar care cred și se închină altfel decât noi.

Rămân totuși multe de spus. Reiese din ce am scris că ecumenismul ar presupune, în esență, o viziune protestantă. De exemplu, nu cred că poate exista ortodox ecumenic în sensul acesta (deocamdată), niciun ortodox serios nu ar recunoaște aceste teze, dată fiind învățătura actuală a bisericii ortodoxe. De aceea nici nu sunt ortodox. Același lucru va fi valabil și în privința multor protestanți care, din diverse motive, vor fi probabil nemulțumiți de interpretările propuse de mine în acest text. Ceea ce, în fond, nici nu prea contează, fiindcă atingerea țintei ecumenice va necesita evident o profundă reformă a Bisericii ca întreg. În plus, nu este aici nici loc nici timp pentru a dezvolta o înțelegere ecumenică a numeroaselor teme de controversă dintre confesiuni precum teologia sacramentelor, cultul sfinților și al Mariei, Tradiția și magisteriul Bisericii, anabaptismul, succesiunea apostolică și altele similare. Despre aceste lucruri va fi nevoie să mai scriu și altă dată. Să ajungă, pentru moment, următoarea propunere. Esența credinței stă în orientarea încrezătoare a sufletului către persoana lui Isus Hristos în calitate de domn și mântuitor. Peste această orientare se pot acumula, fără a o strivi, șterge sau anihila, o mulțime de doctrine false și practici nefolositoare. Ecumenismul nu înseamnă relativism și renunțarea la adevăr. Înseamnă însă a recunoaște, ca urmare a principiilor sola gratia, sola fide și solus Christus, că greșeala omului nu-l îndepărtează inevitabil de Hristos. Ecumenismul înseamnă a recunoaște și a ne bizui pe faptul că nu noi ne ținem de Hristos, ci El ne ține pe noi.

Într-un cuvânt, ecumenismul înseamnă a crede că „noi, ca și ei, vom fi mântuiți prin harul Domnului Isus Hristos” (Fap. 15,11).

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Photo by Tashi Namgyal from Pexels)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Steven Nemes

Lasa un comentariu