Epidemia care ne-a resetat istoria

19 May 2020

Încep cu o amintire. 2016, anul în care eram hirotonit pentru a sluji ca preot într-o parohie mică, majoritatea credincioșilor fiind oameni simpli, desigur, inimoși, ospitalieri etc., dar care nu cred că ar fi excelat la capitolul „Istoria Bisericii Ortodoxe”. Nici nu era necesar. Credința nu implică gnosticismul, sub diversele sale forme, în mod obligatoriu. Mă simțeam uneori (și, ce-i drept, mă asociam cu el în mintea mea) precum Karl Barth. La el mă gândeam de cele mai multe ori. Lăsat de superiori într-un cătun elvețian, marele dogmatist nu își făcea prea mari iluzii cu privire la viitorul său. Nici eu nu reușeam mai mult. Dar măcar aveam un exemplu ilustru la care să mă raportez. Apoi, rând pe rând, îmi veneau în minte texte ale lui H.U. von Balthasar, care afirmase cândva că multe din textele sale le-a scris cu propriul sânge. Excelentă imagine, îmi spuneam, dar și foarte dureroasă.

Credincioșii cumpărau… cărți de «teologie horror». Și azi, din nefericire, astfel de ediții de o crasă impostură teologică servesc drept manuale de catehism multora.

Totuși, conștiincios din fire, începusem aproape un ritual sabatic: fiecare sâmbătă era însoțită de lecturi din Biblie și, mai apoi, până târziu în noapte, de lecturi ale unor comentarii scripturistice pe care le consider și acum foarte utile. MacDonald, Ravasi, Metzger (în PDF, cum altfel?), Ratzinger, apoi seria CEXEL de la editura Logos, scrisă de exegeți de renume, trecând prin filtrul interpretărilor patristice: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, etc. Nu am fost niciodată un suporter al textelor de duzină (acea literatură de pangar în care se vorbește mai tot timpul despre „un Dumnezeu torționar”). Dar faptul că nu am fost suporter nu înseamnă că le-am ignorat. Dimpotrivă: le-am citit cu nesaț, numai că, din nefericire, sau poate din fericire, la o vârstă prea fragedă.

Copil fiind, îmi căzuseră în mână apocalipticele volume din Vămile Văzduhului. Era acolo prezentat, în detaliu, finalul vieții unei persoane care trece prin „vămi”. Sufletul era mereu cântărit, la rugăciunile unui anume sfânt, Vasile cel Nou, transformate în monezi pentru demoni, îngerii achitau ceea ce lipsea, și, uite-așa, finalmente, un păcătos ajungea să experieze îndumnezeirea de care, de altfel, vorbește atât de frumos un Grigorie Palamas, ori un Maxim Mărturisitorul și alți sfinți filocalici. Dar literatura asta nu era decât pentru teologii pregătiți. Credincioșii cumpărau (la fel ca părinții mei) cărți de „teologie horror”. Și azi, din nefericire, astfel de ediții de o crasă impostură teologică servesc drept manuale de catehism multora. Numai că, după cum îmi dau bine seama, este varianta periculoasă de a face cateheză, mai ales dacă sunt expuși copiii la așa ceva. Și sunt multe locuri în care slujitorii altarelor îl răstălmăcesc pe Iisus, ca să-l citez pe Ehrmann.

Sunt multe locuri în care slujitorii altarelor îl răstălmăcesc pe Iisus.

În fine, conștient de pericolul la care m-am expus, mi-am promis ca, în momentul în care voi sluji, să încerc să îi țin pe credincioși cât mai departe de orice fel de exagerări și scenarii dramatice. Așa că, după cum spuneam, crezusem că am găsit metoda: lecturi la subiect (științifice), după care, musai, interpretări care puteau fi contextualizate. Și în felul acesta veni și „instalarea” mea în parohie, cu puțin înainte de începutul Postului Mare, perioadă de metanoia de „a arunca peștele peste poartă”, cum, inspirat, Sorin Dumitrescu intitulase una dintre cărțile publicate la celebra editură Anastasia, al cărei fondator este.

În duminica dinaintea Postului Mare, numită în Ortodoxie, a izgonirii lui Adam din rai, pregătit cu cele mai bune aspecte, cu multe date istorice, încep să predic. Spuneam atunci că, după cum afirma unul dintre monahii școliți de la Athos, Macarios Simonpetritul, care, la rândul său, cercetase zeci de izvoare liturgice și manuscrise în bibliotecile mănăstirilor athonite, în Postul Mare, bisericile mănăstirilor rămâneau goale, chiliile monahilor pustii, iar, paradoxal, pustia devenea cetate. Scopul era evident: accentul pus pe „metanoia”, pe „schimbarea minții”, pe dorința de rugăciune netulburată. Comparam acele vremuri cu cele actuale când bisericile sunt aproape pline la început de post, tocmai datorită faptului că ortodoxia s-a transformat în religie, după cum arată și teologul grec Yannaras, care face o radiografie dură, dar corectă a situației generale de azi.

Mai mult, spuneam atunci că astăzi oamenii caută tot felul de lucruri mărunte ca surogat pentru viața duhovnicească pe care, involuntar sau nu, cert e că și-o alterează cumplit: „merg la biserică pentru a mă spovedi, că e post”, după care „nu mă mai duc până la Paști, că doar m-am împărtășit”.

Comparam acele vremuri cu cele actuale când bisericile sunt aproape pline la început de post, tocmai datorită faptului că ortodoxia s-a transformat în religie.

Apoi: „trebuie să ajung la biserică în post ca să dau de pomană pentru sufletele celor adormiți. Merg pentru că trebuie să duc pomenirile la preot”, după care urmează în această logică aproape smintită: „mi-am făcut datoria față de cei răposați, deci mă ocup cu celelalte probleme primăvăratice: grădinărit etc”. Altceva: „A scos preotul aerul (id est. Epitaful cu scena punerii trupului lui Hristos în mormânt) în mijlocul bisericii, musai e să trec de trei ori pe sub el că face bine la sănătate”, dar, seara, la așa-numita Denie a Prohodului deja „din moment ce mi-am făcut datoria, stau acasă că am de pregătit bucatele pentru masa de Paști când, apropos, iau lumina, dar imediat vin acasă, ce-i cu atâta slujbă?”.

Ideea este că, de-a lungul timpului, într-un creștinism scindat în multiple forme, fiecare argumentând că deține adevărul absolut măcar la nivel teoretic, au survenit chestiuni parazitare care au infectat buna practică a perioadei primare. Iau în considerare două aspecte din sfera religiosului pentru a le analiza.

Observăm, înainte de orice, că ideea primilor creștini era aceea de legătură vie cu Iisus Hristos, eliberată de formalitățile devenite, de la nivel de tradiții locale (obiceiuri pioase), adevărată Sfântă Tradiție. Cu riscul de a decontextualiza, mea culpa!, supun exercițiului un postulat al marelui profesor de la Universitatea Pontificală din Salamanca, J. Martin Velasco, cel care îl citează pe G. Van der Leeuw, adică tocmai pe cel care, după opinia lui Velsaco, a descris cel mai bine ideea (religioasă) de mântuire. El afirmă că „mântuirea este puterea trăită ca Bine”, deci, mântuirea este „obiectul” sau „țelul” atitudinii religioase în măsura în care de la el se speră și se obține totala împlinire pe care o putem rezuma prin conceptul de Bine. Cu alte cuvinte, limitarea irațională a unor credincioși la chestiunile de suprafață denotă o vizibilă stare de autosuficiență și, chiar dacă la modul subconștient, arată că unele gesturi făcute sunt părți din ceea ce poate fi o anumită „mântuire mecanică”, lipsită de trăire.

Limitarea irațională a unor credincioși la chestiunile de suprafață denotă o vizibilă stare de autosuficiență și, chiar dacă la modul subconștient, arată că unele gesturi făcute sunt părți din ceea ce poate fi o anumită „mântuire mecanică”, lipsită de trăire.

Aici am vrut să ajung. Epidemia aceasta, din punctul meu de vedere, este o perioadă în care începe revoluția. Ceea ce devenise anormal, a devenit normal: slujbe oficiate fără credincioși, activități liturgice limitate strict la esențial etc. Problema este că, spre deosebire de creștinii din primele secole, sau de monahii sinaiți, creștinii din izolarea la domiciliu nu sunt cu siguranță acei stâlpnici pe care îi descrie Hyppolite Delehaye. Ei au fost pasivi și în perioada în care frecventau lăcașurile de cult, nu dintr-o oarecare convingere, ci dintr-un soi de obișnuință. Dar ideea este că epidemia aceasta a scris doar istoria schematică. A realizat doar o schiță detaliată a formei. Pentru a pătrunde în miezul problemei este nevoie de implicare.

Izolarea constructivă este o normalitate. Dar, creștinul neimplicat, creștinul superficial, creștinul de suprafață se va izola și de comunitate, atunci când în biserică rugăciunile continuă, dar el se plânge că s-ar ruga, însă nu mai are posibilitatea participării fizice la ceea ce, iarăși, ar fi spectacolul, nu rugăciunea comunității sale. Se dorește redeschiderea bisericilor. În mireasma de tămâie, omul religios se simte în largul său. Problema e aceea că, într-o astfel de situație, cultul rămâne sigur pe plan orizontal, și nu merge pe verticală, întocmai ca acel fum din jertfa lui Cain (tipologie a religiosului standard) de care ne vorbește Geneza. Este nevoie și de a pune punctul pe i, chiar dacă atitudinea ar putea să pară ostilă. Nu am nicio astfel de intenție. Dar vreau să ofer un exemplu: să zicem că îmi propun să mă rog la sărbătoarea sfântului X. Merg acolo unde îi sunt moaștele și am grijă să o fac exact în ziua pomenirii sale. Nicio problemă. Problema apare nu odată cu intenția mea, ci odată ce ajung să mă amestec într-o mulțime pestriță. Acea isihie despre care și spre care îndeamnă la unison Părinții filocalici este la o distanță apreciabilă de un loc în care comerțul stradal se dezlănțuie.

Acea isihie despre care și spre care îndeamnă la unison Părinții filocalici este la o distanță apreciabilă de un loc în care comerțul stradal se dezlănțuie.

Îmi vine imediat în minte una dintre expresiile lui G. Widengren, care vorbea despre ideea de „Dumnezeu al destinului”, prin care înțelegea că reprezentările divinității reprezintă realități care intervin în viața oamenilor, hotărându-le soarta în mod definitiv. Empiric, cele de mai sus se exprimă în termeni pe care îi observăm în atitudinile celor mai mulți credincioși. Ei au această părere care le coordonează viața/viețile. Rugăciunile în comun devin, din expresii ale unității unei comunități, manifestări în care propriul ego este așezat deasupra tuturor.

Cred că este o temă de meditat, potrivită cu perioada de carantină, de izolare sau de alertă (și chiar și după aceea, dacă ținem cont de restricțiile ce rămân încă în vigoare) în care isihia ne poate convinge, ne poate călăuzi, la fel de bine cum ne poate fi inutilă. Totul depinde doar de noi.

(Image by Łukasz Dyłka from Pixabay)