Este posibilă o traducere interconfesională a Bibliei în limba română?

3 May 2021

Nu numai că este posibilă, dar chiar există. Toate au însă o problemă de receptare în comunitățile din care provin traducătorii. Să luăm trei exemple, pentru că doar atâtea există.

După multe bătălii la firul ierbii, echipa a reușit să producă o traducere a Noului Testament care avea o calitate recunoscută de toți: nu mulțumea deplin pe nimeni.

Imediat după ‘90, a existat din partea Societății Biblice Interconfesionale din România (SBIR) dorința de a publica o ediție interconfesională a Bibliei. Proiectul a fost propus, cel puțin în spațiul ortodox, profesorilor din linia întâi, care după câteva întrevederi cu toți membrii comisiei, au declinat participarea. Ceea ce pare să-i fi deranjat pe marii profesori, dincolo de remunerațiile propuse atunci, a fost bătaia de cap prea mare. Fiind oameni cu experiență, au intuit că munca într-o echipă interconfesională e foarte dificilă. Unde sunt orgolii mari, sunt și bătălii mari.

În privința aceasta, SBIR-ul nu a putut fi zbir, așa că s-a orientat către cadre didactice tinere și chiar începători. După multe bătălii la firul ierbii, echipa a reușit să producă o traducere a Noului Testament care avea o calitate recunoscută de toți: nu mulțumea deplin pe nimeni. Cunoscându-i foarte bine pe traducătorii care au participat din partea ortodocșilor, am recepționat și eu ecoul luptelor din comisie. Deși a fost gândit ca un proiect interconfesional, NT SBIR nu a reușit tocmai în punctul central: receptarea la nivel interconfesional. În mediul ortodox, cu excepția unei lansări la Facultatea de Teologie, nimeni nu a auzit vreodată de această traducere. Deși echipa a inclus un profesor baptist și unul adventist, nici în lumea protestantă NT SBIR nu este receptat, mai ales că între timp evanghelicii din România s-au reorientat către o revizuire sub egida SBIR a traducerii lui Cornilescu: EDCR. După știința mea, singura confesiune din România care a adoptat traducerea NT SBIR este Biserica luterană confesională (Missouri Synod).

Cum aș evalua cele trei proiecte: Noul Testament de la SBIR, Septuaginta de la Polirom și Biblia după textul ebraic de la Humanitas? Niciunul nu se bucură de o receptare interconfesională asumată oficial.

În România au apărut însă și alte traduceri după căderea comunismului. Următoarele două exemple pot fi considerate „interconfesionale”, dar nu fiindcă s-a urmărit în mod conștient această dimensiune, ci mai degrabă din întâmplare. Una fericită, aș adăuga eu. În 2001 Cristian Bădiliță, patrolog și clasicist, ortodox trecut apoi la greco-catolicism, inițiază o traducere a Septuagintei sub auspiciile Colegiului Noua Europă, textul urmând să fie publicat la editura ieșeană Polirom. Din colectivul de coordonare mai făceau parte două profesoare catolice (Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu) și un profesor clasicist (ortodox) retras după primul volum (Dan Slușanschi). Acest mic colectiv, în care ulterior a intrat și un preot ortodox (Ioan Florin Florescu), a păstorit munca de traducere a unei echipe compuse în special din clasiciști, de diverse confesiuni: ortodocși, catolici, evanghelici (baptiști). Apartenența confesională nu era un criteriu relevant, ci a primat competența filologică. Traducerea Bibliei a fost întreprinsă ca un act de cultură, cărțile fiind însoțite de studii introductive, respectiv ample note explicative. Proiectul, însumând 8 volume (2004-2011), este unul dintre puținele finalizate din nișa aceasta a traducerilor biblice.

Cel de-al treilea proiect este unul la care voi privi mai subiectiv, pentru că sunt membru al echipei de traducători. Din „Biblia după textul ebraic” a apărut până în prezent doar Tora (Pentateuhul), împărțită în trei volume (2017-2021), toate publicate la editura bucureșteană Humanitas. Traducătorii au format mai întâi un grup de studiu al limbii ebraice biblice, fiind găzduiți, ca și traducătorii Septuagintei, de Colegiul Noua Europă. Un alt element comun al celor două proiecte a fost coordonarea asigurată de cele două doamne profesoare, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu. Grupul poate fi considerat mai omogen decât cel al Septuagintei, mai ales fiindcă înainte de traducerea propriu-zisă, s-a întâlnit timp de un an și și-a calibrat cunoștințele de limbă ebraică. Membrii începători ai grupului au avut posibilitatea să dobândească o introducere rapidă în morfologie, dar mai ales în sintaxă. Dacă traducătorii Septuagintei „ieșene” lucrau mai individual (traducerile erau apoi comentate în plen și revizuite suplimentar de coordonatori), grupul de ebraică a ajuns, prin forța împrejurărilor, să verifice textul în ședințe comune. În prezent se lucrează online, pe o platformă care permite intervenția simultană a traducătorilor pe un text editabil. Un membru al echipei propune o traducere de bază, pe care fiecare o citește apoi și o adnotează. Coordonatoarele au drept de veto asupra formei finale: registru stilistic, termeni, soluționarea disputelor. Contribuția fiecăruia este vizibilă printr-o culoare specifică. Prezența unor traducători proveniți din medii diferite –ortodox, catolic, evanghelic (baptist și penticostal) conferă grupului un caracter interconfesional implicit. Această dimensiune este asumată în prefață, dar este una constituită întâmplător, nu căutată în mod special.

Proiectul [Septuagintei], însumând 8 volume (2004-2011), este unul dintre puținele finalizate din nișa aceasta a traducerilor biblice.

Cum aș evalua cele trei proiecte: Noul Testament de la SBIR, Septuaginta de la Polirom și Biblia după textul ebraic de la Humanitas? Niciunul nu se bucură de o receptare interconfesională asumată oficial. Mai degrabă, confesiunile preferă să-și gestioneze singure proiecte mai mici, dar mai ușor de controlat. Biserica Ortodoxă continuă să publice ca text oficial Biblia Sinodală (în care Vechiul Testament amestecă Textul Masoretic cu Septuaginta, iar Noul Testament amestecă Textul bizantin cu cel critic). Biserica Romano-Catolică a realizat între timp o traducere biblică proprie, Biblia de la Iași, mai precisă la surse, dar uneori inadecvată stilistic (de ex. iscoadele sunt „spioni” sau chiar „exploratori”!). Evanghelicii au reușit să depășească granițele AER (Alianța Evanghelică din România), compusă din baptiști, creștini după Evanghelia și penticostali. Sub egida SBIR, care i-a implicat și pe adventiști, a fost demarată traducerea EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită). Proiectul arată curățel, nu este încă încheiat, dar pare să depășească promisiunea din titlu: e o nouă traducere, nicidecum o revizuire. Deja am văzut comentatori îmbufnați că nu-l mai recunosc pe tradiționalul Cornilescu.

Așadar, o conlucrare confesională ad-hoc a fost posibilă prin asumarea din partea unei edituri mari (Polirom, Humanitas) a unui proiect de traducere constituit ca proiect cultural. Vizibilitatea superioară a marilor edituri față de NT SBIR a făcut posibilă o circulație mult mai largă, cel puțin la nivelul de carte tipărită (NT SBIR este accesibil gratuit online). Accentul cultural se vede și prin existența introducerilor și notelor ample.

Ce viitor au traducerile interconfesionale ale Bibliei? Din ceea ce vedem, au un succes de piață mai mare cele inițiate în afara forurilor ecleziale, asumate la nivelul unor edituri sau centre de cercetare.

Probabil că ecumenismul ca mișcare este în declin, atât în România, cât și la nivel global. La nivelul traducerilor ecumenice, aș reține exemplul oferit de Einheitsübersetzung, proiect inițiat de catolici în anii ‘80. În 2005 protestanții s-au retras din proiect, astfel că revizuirile ulterioare, și în special Biblia din 2017, și-au pierdut caracterul ecumenic, fiind asumate doar de catolici. Traduction Oecuménique de la Bible, faimosul TOB, inițiat de catolici, dar care s-a bucurat și de participare protestantă, a reușit să-i angreneze în 2010 și pe ortodocși. În mod remarcabil, proiectul traducerii ecumenice a Bibliei a murit într-o țară conservatoare religios precum Germania, dar a continuat într-una secularizată precum Franța.

Ce viitor au traducerile interconfesionale ale Bibliei? Din ceea ce vedem, au un succes de piață mai mare cele inițiate în afara forurilor ecleziale, asumate la nivelul unor edituri sau centre de cercetare. Probabil aici ar putea fi inițiate proiecte serioase științific, pe care apoi (sau – de ce nu? – înainte) să le gireze confesiunile. În această privință mi-aș dori ca românii să semene mai mult cu francezii, mai puțin când e vorba de secularizare.

Vezi și alte articole din grupajul „Ecumenism și dialog interconfesional”

(Imagine: Biblia de la Malmesbury – sursa)