Euridice în infern. Despre ipostazele interiorității în Cartea Reghinei

Distribuie:

Lăuntrul

Un soi de descindere în infern, într-o lume htoniană, în caverne lungi și nesfîrșite, într-o lume interioară – iată, într-o coajă de nucă, povestea Reghinei. Recenta carte a Ioanei Nicolaie este o epopee transilvană a unei femei de la țară, care parcurge toate încercările inițiatice, în claustrul propriei sale singurătăți. O epopee interioară, despre o eroină care coboară în adîncul propriei dureri, parcă în discreția singurătății lăuntrice. O coborîre în infern fără ghid, fără fluier îmblînzitor de sălbăticiuni și fără leacuri alinătoare.

Recenta carte a Ioanei Nicolaie este o epopee transilvană a unei femei de la țară, care parcurge toate încercările inițiatice, în claustrul propriei sale singurătăți.

Însăși tehnica narativă (cartea este scrisă în stil indirect liber) plasează întreaga narațiune în spațiul discret al lăuntrului. Cuvintele și întîmplările altora sînt filtrate astfel tocmai prin interioritatea Reghinei. Ea însăși stă „ghemuită-năuntrul capului meu” (p. 22). Ea este femeia care s-a „făcut scorbură” (p. 137).

Graviditatea (o formă de interioritate) și suferința ei de femeie supusă lui Damian – soțul ei alcoolic –, dar totodată de femeie umilită pînă la suprimarea oricărei manifestări exterioare, sînt principalele resorturi ale interiorității în Cartea Reghinei. Nenumărate motive susțin această cădere în sine a eroinei. „Mă strîng, tot mai mică, în burdihanul ăsta de vacă nesătulă ce se umflă tot mai mult” (p. 151). Diversele patologii ale Reghinei se consumă, firește, în interioriatea propriului ei corp. Mai sugestivă este scena cu coma lăuzei (p. 32-33), cînd Reghina încearcă să țipe că nu vrea să-și lase copilul nou-născut să fie adoptat, dar buzele îi rămîn încleștate și nimeni nu o aude. Camera de gardă, în care pacienta pare lăsată singură, este tot o obiectivare a interiorității (p. 62-62).

Neîndoios, Reghina este un Iov feminin, fapt pe care autoarea îl susține cu consecvență prin citatele biblice cu care își împănează cartea. Dar Reghina nu este mai puțin un Iona feminin.

Mai toate personajele par să reflecte, în loc de individualități clar definite, singurătatea Reghinei. Cei doisprezece copii ai ei sînt „trupul de o mie de kilograme”, un uriaș a cărui coloană vertebrală este însăși mama (p. 199). Suferințele copiilor Reghinei sînt chiar suferințele Reghinei: trupul ei, de o mie de kilograme, cade de pe stîlp curentat, este lovit de o mașină în fața bufetului, aproape se îneacă într-o cascadă (p. 215). Interesant este că există, în roman, mai multe personaje al căror destin epic nu este acela de a dezvolta o poveste personală, ci de a oglindi suferința Reghinei. Exterioritatea acestor personaje este o proiecție a interiorității Reghinei. Este cazul celor două prietene ale ei, Amalia și Mărina (p. 164). Dar este și cazul Mărioaiei (p. 150). Este cazul lui Anton, care știe că nefericirea lui este a lumii lui, care sălășluiește „sub frunte”. Pentru că „în miezul capului sălășluiește cîteodată cea mai mare prostie” (p. 97).

La urma urmei, Cartea Reghinei este chiar cartea ei și a nimănui altcuiva. Plecarea copiilor în lume este o forță centrifugă, care vrea să spulbere trupul de o mie de kilograme al Reghinei. Dar există, în carte, și o forță centripetă, care aduce mereu înapoi cei doisprezece copii în unitatea trupului matern. Pînă la urmă, călătoria acestei Euridice în lumea htoniană a propriei maternități se soldează cu recuperarea copiilor, care rămîn nu doar ai ei, ci și una prin ea însăși.

Ultimul capitol este un rewind, un fel de înviere a Reghinei, cu trupul ei de o mie de kilograme cu tot. O regăsire a timpului pierdut, acolo unde soarele n-are „să mai apună niciodată” (p. 219).

Un Iona feminin

Neîndoios, Reghina este un Iov feminin, fapt pe care autoarea îl susține cu consecvență prin citatele biblice cu care își împănează cartea. Dar Reghina nu este mai puțin un Iona feminin. Un Iona mai degrabă sorescian, decît canonic. Mamă a doisprezece copii, Reghina este mai tot timpul însărcinată. Ea este, într-un anume fel, totuna cu burta ei, captivă în graviditatea ei perpetuă.

Mai toate personajele par să reflecte, în loc de individualități clar definite, singurătatea Reghinei.

De ce mă mai țineți în vaca asta atît de înfometată?” (p. 181), întreabă Reghina, chinuită de propriile-i neputințe. Doar că orice speranță de a scăpa din pîntecele vacii se frînge în alt pîntece, al altei vaci: „… mă așez cum pot aici, în șirul ăsta de vaci prin care tot cad sau urc …” (p. 202-203). Dar și dramele copilăriei, care o urmăresc toată viața, o țin captivă pe Reghina, ca-ntr-un pîntece. De pildă, moartea sorei ei, Valeria, ucisă de copita unui cal, este unul dintre elementele care amplifică suferința eroinei. „Urlînd încontinuu, în tăcere, iartă-mă, soră a mea, omorîtă la nici zece ani de-un cal … Și poate-n tot acest timp, nu burți de vaci mi-au fost sălaș, ci numai o burtă uriașă, de cal brun, în mijlocul căreia e săpată o casă, în care stă sora mea, Valeria …” (p. 213).

Reflexe eliadești?

Sacrul este camuflat în profan și țîșnește acolo unde nu te-ai aștepta. Doar că aici sacrul este purtător de durere și, mai mult, e camuflat într-un profan comunist.

Scenele magice, din carte, par să poarte în ele reflexe eliadești. Sacrul este camuflat în profan și țîșnește acolo unde nu te-ai aștepta. Doar că aici sacrul este purtător de durere și, mai mult, e camuflat într-un profan comunist. Sugestivă este povestea călugărului care traversează cîteva zile la rînd Văralia, pînă cînd tovarășa primar decide că popii n-au ce căuta în orășelul comunist pe care îl administrează. Așa se face că mesagerii primăriței comuniste sînt atinși de blestem la scurtă vreme după ce îi cer călugărului să părăsească Văralia, pe care voia să o binecuvînteze cu prezența sa (p. 95-106). De la bărbatul Mărinei aflăm un alt episod în care sacrul își face loc în cotidianul tîrgușorului comunist. Relatează întîlnirea unui șofer de camion cu o nălucă, pe care a luat-o în mașină, în vreme de iarnă. Deși nu este el însuși protagonistul scenei, bărbatul Mărinei pare să fie și el lovit de blestem. Pentru imprudența de a fi relatat o asemenea poveste incongruentă cu materialismul comunist, este șantajat de primăriță, care îl trimite la biserica penticostală, ca informator, oferindu-i în schimb beneficii materiale. În mod tragic, bărbatul Mărinei este un fel de Iudă, care – înspăimîntat de rezultatul activității sale de turnător și concediat în cele din urmă de primăriță – este lovit de tren, în drumul lui spre carieră, unde voia să se angajeze (p. 127-136). O a treia scenă în care sacrul își face loc aproape violent în profan este întîlnirea pastorului Maxim cu zîna, în urma căreia se îmbolnăvește și moare (p. 148-151).

Interesant este că toate țîșnirile neașteptate ale sacrului în cotidianul sumbru al Văraliei sunt de rău augur. Cele trei scene colorează parcă magic povestea tristă și prea cotidiană, fără sclipiri de excepționalitate, a Reghinei. Numai că aici sacrul nu aduce cu sine nimic mîntuitor. Cele trei scene sînt pur și simplu cutiile de rezonanță, în care drama lăuntrică și suferința interioară devin mai sonore.

Ficțiune și dincolo

Ar mai rămîne de știut care sînt sursele de inspirație ale autoarei. Născută la Sângiorz-Băi, autoarea mărturisește, într-un inverviu, că provine dintr-o familie neoprotestantă, fiind al patrulea dintre doisprezece copii. Cît despre Reghina, ea este mamă a doisprezece copii, iar al patrulea dintre ei este „fata care numai ascultă”, care „își ia caietele și se trage-ntr-o parte” (p. 29, 161, 189, 197) și care, la maturitate, vine de la București să-și ajute mama. Reghina locuiește cu soțul ei într-un orășel turistic, din Transilvania.

S-a născut într-o familie de neoprotestanți, iar soțul ei este fiu de pastor penticostal. Dar poate că, dincolo de toate aceste potriviri (ne)întîmplătoare, n-ar trebui să căutăm un referent univoc, ci să vedem în imaginea Reghinei caleidoscopul chipurilor femeii de la țară, cu dramele ei. Abisul Reghinei are forța de a suprima orice individuare, atrăgînd totul în propriul ei trup, în propriul ei abis, în propria ei suferință. Și tocmai de aceea, în fond, Reghina este mai multe!

Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, București, Humanitas, 2019.

Distribuie:
Daniel Fărcaș

Lasa un comentariu