Există speranță după ideologie

569
1
Distribuie:

Nu știu cum sunt alții dintre voi, dar eu când am citit pentru prima oară titlul propus pentru acest grupaj de articole, Speranța, mod de întrebuințare, gândul mi-a zburat imediat la cel mai folosit instrument al zilelor noastre în manipularea de concepte, imagini și valori, cel al ideologiei. Căci – nu-i așa? – asta știe să facă o ideologie, indiferent de natura și conținutul ei, să îmbrace elemente de discurs și să le aranjeze într-un tablou care să comunice un sens anume. Adică, să le întrebuințeze.

Iar speranța, voi argumenta în cele ce urmează, este o materie primă lesne de întrebuințat ideologic. Există circumstanțe ale acesteia care o predispun spre astfel de întrebuințări suspecte; în același timp, există … speranță pentru a o separa cu adevărat, în mărturia creștină cel puțin, de acea abordare metodologică specifică majorității proiectelor ideologice cunoscute, fie ele de natură socio-politică, naționalistă, religioasă sau culturală.

O primă circumstanță favorizantă a speranței, așadar, o constituie participarea omului în realizarea posibilului.

Din considerente practice, mă folosesc aici de o definiție extrem de largă a termenului ideologie, unul pierdut și el, alături de mit, într-o tot mai încurcată junglă de sensuri și întrebuințări. Ea pleacă de la o formulare construită de Alain Besançon și aplicată ca atare comunismului și nazismului: „o doctrină mântuitoare care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine cosmică descifrată științific în evoluția sa, care impune o practică politică vizând transformarea radicală a societății”.[1]

Este o definiție negativă, așadar.[2] Meritul ei constă în faptul că poate constitui un bun punct de plecare în explicarea unor comportamente, într-un mod asemănător celui în care noțiunea de mit îi era de folos unui cercetător precum Mircea Eliade în explicarea comportamentului omului arhaic (de altfel, pot fi evidențiate asemănări frapante între cele două).

Ca orice de definiție „de lucru”, și aceasta servește unui scop. Cu alte cuvinte, o vom întrebuința, profitând de simplificarea pe care o propune în abordarea acestui model comportamental, de altfel, dificil de documentat și asupra căruia ne aflăm departe de un consens.

Circumstanțe favorizante ale speranței

Nici în privința speranței lucrurile nu sunt simple, asta poate și pentru că noțiunea acoperă un spectru larg de semnificații, plecând de la acea virtute creștină cardinală, de-un rang cu dragostea și credința, până la speranța că mâine va fi o zi cu soare sau că Naționala României va mai prinde o calificare la un turneu final.

Să observăm că, din perspectivă creștină, speranța este intim legată de existența unui plan divin, aflat în plină desfășurare, prin care Dumnezeu va conduce istoria spre un moment așteptat de toți credincioșii.

În cartea Speranță fără optimism, pe care v-o recomand, Terry Eagleton face un scurt sumar al încercărilor de a defini speranța („scurt” însemnând de fapt pe parcursul unei treimi din întreaga carte), din care reținem faptul că filozofi, scriitori, teologi, sociologi și psihanaliști au scos la lumină fațete diferite, uneori paradoxale, ale conceptului. Rețin aici două dintre ele. Primul constă în faptul că și Eagleton vorbește despre „speranța ca ideologie”, identificând-o în conceptul de speranță absolută a lui Gabriel Marcel, una care transcende realitatea atât de brutal, împotrivindu-se chiar faptelor confirmate empiric, încât devine un refuz al istoriei.[3]

Al doilea reper îl constituie superba definiție a lui Paul Ricœur pentru speranță, pe care o voi folosi ca punct de plecare în creionarea circumstanțelor favorizante ale acesteia: „o înclinație vie față de ceea ce este posibil”.[4] Sugestivă, ea descrie un puternic angajament, o pasiune, de fapt, față de un viitor realizabil. Ricœur o folosește pentru a descrie felul în care predicarea lui Ioan Botezătorul, dar mai ales a lui Isus Cristos, este însoțită de promisiuni care stimulează decizii radicale din partea ascultătorilor. Vorbim, așadar, despre o implicare activă: ea face diferența dintre speranța unui spectator într-o bună evoluție a Naționalei de fotbal, materializată în urmărirea partidei din fotoliu, fie și cu sufletul la gură, și speranța unui jucător care luptă pe teren pentru fiecare balon, alături de coechipieri.

O primă circumstanță favorizantă a speranței, așadar, o constituie participarea omului în realizarea posibilului. Ea se materializează în efort, în investiții și în implicare activă. Indiferent de rezultat, parcursul speranței lasă urme în om.

Asemănările sunt doar aparente: ceea ce le desparte pe ideologii de speranțele credincioșilor este de-o măsură comparabilă cu ceea ce desparte lumea noastră de Cer.

Așa cum sugerează și Ricœur, această pasiune pentru posibil descrie foarte bine și speranța creștină. Chiar dacă speranța împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu atârnă în mod nemijlocit de El, noi, credincioșii sunt invitați să fim părtași lucrării divine, să ne dăm toate silințele pentru a folosi resursele ce ni s-au încredințat, cu speranța că, în final, ni se va da „din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”.[5]

Dar, dacă vorbim de o participare, se înțelege că vorbim și de un proiect. Nu ne aflăm într-un perimetru al hazardului, cel în care poate fi regăsit și speranța de a câștiga la o loterie, ci ne ancorăm această „înclinație” într-un proces descriptibil, măcar în parte, pe care îl înțelegem suficient de mult (sau de puțin, ar putea spune unii cârcotași), pentru a ne convinge.

Eagleton alocă încă o treime a cărții sale pentru a-l combate pe Ernst Bloch, așa-numitul „filozof al speranței”, care, pe filieră și filiație marxistă, a pledat în opusul său principal, Principiul speranței, pentru ideea că speranța este inserată în însăși structura lumii. Este o idee care se dorea a umple vidul lăsat de demolarea speranțelor furnizate de religii; excentricitatea ei este evidentă, pentru că ne aflăm într-un cadru ideologic materialist, în care, iată, „intenția, așteptarea și anticiparea sunt mai puțin aspecte ale conștiinței, ci mai degrabă factori determinanți ai realității în sine”.[6]

În ciuda unor excese triumfaliste, mărturia creștină nu și-a pierdut niciodată cu adevărat acea dimensiune tragică a relației credinciosului cu lumea.

După Bloch, întreaga realitate materială este impregnată de o intenție implicită sau de o tendință spre perfecțiune. Sună frumos, numai că, în aceste condiții, apar nedumeririle. Pe deoparte, lipsește totuși un proiect care să justifice discursul despre sens. Apoi, este greu de explicat apetența ideologiilor marxiste pentru soluții radicale, distructive, revoluționare. De ce să ne mai ostenim să luptăm pentru un bine inevitabil? Iar dacă este inevitabil, mai putem vorbi cu adevărat despre speranță?[7]

Să observăm că, din perspectivă creștină, speranța este intim legată de existența unui plan divin, aflat în plină desfășurare, prin care Dumnezeu va conduce istoria spre un moment așteptat de toți credincioșii: învierea morților și intrarea, pentru o veșnicie, în bucuria Celui ce șade pe tronul slavei. Toate acestea sunt, desigur, afirmații de credință. Numai prin credință ele intră în sfera „posibilului”, pentru a deveni obiecte ale speranței creștine. Iar pentru cel ce crede, ele nu sunt iluzorii, fiind arvunite prin părtășia Duhului Sfânt și, prin El, a Tatălui și a Fiului, dar și prin lucrarea deja împlinită în credincios, care este o creație nouă în Hristos.

Totuși, de ce este acest proiect necesar? De unde izvorăște pasiunea celui ce i se alătură? O a treia circumstanță favorizantă a speranței este tragicul situației prezente. Nu suntem pe teritoriul lui „n-ar fi rău să fie bine”, nici pe cel al lui „și când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum”. Ceva este putred în această lume și trebuie făcut ceva pentru a produce o schimbare.

Speranța despre care vorbește Ricoeur este cea care ne conduce în alegeri radicale, de viață și de moarte. Ioan Botezătorul și Isus Cristos nu au propovăduit planuri de îmbunătățire a lumii. Ei nu ne-au invitat să ne punem speranțele într-un viitor mai bun, ci în viitorul construit de Dumnezeu. Iar prezentul, ne-o spun toți proorocii ambelor legăminte, nu sună bine.

E ispititor să privești speranța creștină prin lentile asemănătoare celor cu care sunt evaluate utopii ideologice deja recunoscute.

În ciuda unor excese triumfaliste, mărturia creștină nu și-a pierdut niciodată cu adevărat acea dimensiune tragică a relației credinciosului cu lumea. Numeroasele avertismente ale Mântuitorului, cum ar fi de pildă, cele cu privire la prigoniri, sau pasaje ale epistolelor pauline care scot în evidență fie dificultățile slujbei, fie conflictele interioare din viața creștinului, stau mărturie pentru faptul că speranța nu este un lux, ci o necesitate, atât în trăirea personală, cât și în mărturisire. Ea motivează și facilitează alegeri dificile, asumarea sacrificiilor și a încercărilor. Ea îl motivează pe credincios să privească dincolo de întristările de o clipă ale prezentului, spre rodire, spre transformare, spre slavă, spre răsplătire.

Niște suprapuneri îngrijorătoare …

Circumstanțele amintite mai sus, care alătură ideea de speranță, în efectele ei, parcă mult prea aproape de ceea ce sugerează Besançon cu privire la ideologie, par a da cu generozitate apă la moară scepticilor și criticilor religiei în general. E ispititor să privești speranța creștină prin lentile asemănătoare celor cu care sunt evaluate utopii ideologice deja recunoscute. Ispita este cu atât mai deranjantă, cu cât ea pune în balanță cu precădere aspectele negative ce descriu comportamentele puse în discuție.

Să luăm, de pildă, asemănarea dintre fanaticii religioși și activiștii ideologici. În circumstanțe modelate de disperarea cu privire la tragicul situației prezente și de existența proiectului izbăvitor unic, care reclamă un angajament nenegociabil și inechivoc pentru producerea neîntârziată a schimbării, nu ai cum să o ratezi. Deși slujesc viziuni diferite, oamenii de acest fel par născuți din aceeași spumă dogmatică.

Intensitatea unui angajament motivat ideologic sau de o speranță religioasă predispune la activarea unor mecanisme specifice de rezolvare a contradicțiilor dintre afirmațiile doctrinare și realitatea din «teren», între acestea prejudecățile cognitive jucând un rol important.

La fel stau lucrurile și în cazul comparării fundamentalismelor, de orice fel ar fi acestea. Toate sunt străbătute în esența lor de acel sentiment, construit cu multă migală și așezat pe temelii doctrinare greu de zguduit, al urgenței motivate de un prezent care nu ne mai dă timp pentru dialog, pentru configurări, pentru armistiții. Toate cer intervenția noastră imediată, decisivă și neîndurătoare; cei ce vor ezita vor suporta consecințe greu de imaginat (totuși, imaginate cu generozitate în narațiuni bine meșteșugite).

Înclinația modelatoare asupra realității sau, în unele cazuri, de (re)construire a ei din temelii, chiar pe cheltuiala respingerii unor cantități deloc neglijabile de date potrivnice, nu trebuie nici ea trecută cu vederea. Intensitatea unui angajament motivat ideologic sau de o speranță religioasă predispune la activarea unor mecanisme specifice de rezolvare a contradicțiilor dintre afirmațiile doctrinare și realitatea din „teren”, între acestea prejudecățile cognitive jucând un rol important.[8] Deocamdată doar sugerez o astfel de predispoziție, în baza unor constatări pur empirice.  Rămâne de văzut dacă se va încumeta cineva, în condițiile actuale, să documenteze o astfel de cauzalitate, mai ales  în contexte religioase.[9]

Însă cel mai profund efect al acestei asemănări îl constituie apariția în discursurile socio-politice de specialitate a termenului de „religie politică”, o perfectă simbioză între efecte selectate și analizate cu multă grijă, de o parte și de cealaltă, potrivite împreună tocmai pe baza asemănărilor dintre ele (de regulă, se spune că politica imită religia). Spațiul acestui articol nu ne permite o dezvoltare a temei, însă cei interesați pot să își facă o imagine destul de cuprinzătoare a felului în care se pune problema din lectura cărții Religiile politice, de mici dimensiuni, însă extrem de densă în conținut, scrisă de Eric Voegelin.

Iată ce mă mai face să trag nădejde

Pe cât de deranjante pot fi asemănările semnalate până acum, pe atât de frumoasă și de profundă este deosebirea dintre cele două moduri de a fi, cel ideologic, respectiv, cel întemeiat pe speranța creștină. În finalul acestui articol, nu pot decât să o descriu sumar, cu speranța (!) unei aprofundări într-o ocazie viitoare.

În fața speranței prezente în inima unui urmaș al lui Hristos, dogmele pălesc neputincioase.

A rămas un conținut încă neatins în definiția lui Besançon, ideea de „ordine cosmică”. Așa cum am văzut, autorul francez vorbește despre caracterul științific al acesteia în formularea ideologică. În general însă i se recunoaște ideologiei o pretenție de căpătâi, cea de fundamentare rațională. Acesta este numele ei de glorie și nu ar trebui să ne mire faptul că „fabricarea” conceptului și dezvoltarea primelor analize ideologice se suprapune istoric perioadei de glorie a Iluminismului și în special primelor decenii ce au urmat Revoluției Franceze.[10]

Ideologiile pot canaliza fluxuri impresionante de emoții: de la ura de clasă, constitutivă revoluțiilor de tip bolșevic, la celebrul „How dare you” al zilelor noastre, de la adularea eroilor revoluției la disprețul față de cei rămași în urmă, orice este posibil și îngăduit. Dar să nu ne facem iluzii, toate comportamentele asociate acestor trăiri sunt temeinic justificate rațional, științific.

Ideologiile se construiesc cu multă trudă, de către oameni înzestrați și dedicați acestui scop. Munca începe „de la zero”, pe un teren dezafectat; de aceea căutarea de „rădăcini ideologice” nici nu se practică în studiile de specialitate (ele încep, din orice perspectivă ar fi realizate, cu primele decade ale secolului XIX). Trecutul este utilizat doar ca o prefață a prezentului ideologic. Totul se face într-un neobosit prezent continuu, iar rezultatul este un produs pretins a fi sieși suficient, satisfăcător în explicarea întregii ordini a lumii, cu aplicabilitate universală. Odată fundamentate, doctrinele sunt sădite în conștiințe prin mijloacele de comunicare ale zilei, folosindu-se apella simboluri, legende sau pur și simplu la propagandă.â

Prin contrast, atât pe paginile Sfintelor Scripturi, cât și în tomurile teologice, putem observa un fapt remarcabil, pe care aici nu pot decât să vi-l propun spre o reflecție aprofundată: nu ni se vorbește doar despre speranță în sine ca despre o realitate obiectivă ce poate fi prezentată ca atare prin evidențierea însușirilor proprii, ci ne este în primul rând prezentată ca o realitate interioară a vieții credinciosului, strâns atașată condiției sale spirituale.

În timp ce caracterul rațional al ideologiilor le face să fie prin excelență proiecte ale țărânii, efemere, incomplete și atât de puțin eficiente, speranța creștină ne leagă de un traseu al veșniciei transformatoare, la capătul căruia ne așteaptă desăvârșirea Fiului lui Dumnezeu și slava Celui ce își va isprăvi lucrarea până în ziua arătării lui Isus Hristos.

Atunci când întâlnim în Scripturi un pasaj despre speranță, de fiecare dată mai este ceva acolo, cel puțin încă o realitate, o relație, un fapt, un fundament, o alegere. De aceea, avem în Scripturi versete și chiar capitole „ale iubirii” sau „ale credinței”, dar ne este mult mai greu să desemnăm un pasaj anume ca fiind „al speranței” per se.

Trecem dincolo de versetele pe care creștinii le folosesc pentru încurajare în vremuri de încercare, dincolo chiar și de o căutare a unui sens de tipul „speranță plus încă ceva”, pentru a ajunge la o împletire a acestei virtuți creștine cu celelalte și la o integrare desăvârșită a ei în viața credinciosului, în situația sa concretă. Aici nu este loc pentru a vorbi despre o „ordine cosmică”. Suntem în inima celui ce crede, iar cei ce caută teorii, idei sau alte lucruri de acest fel pentru a cuprinde un univers întreg vor fi dezamăgiți.

„Dragostea speră totul”, „credința este o încredere în lucrurile nădăjduite”, „nădejdea asta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”, „Hristos în voi, nădejdea slavei” sau atât de utilizatul „iată ce mă mai face să trag nădejde” al lui Ieremia sunt între cele mai cunoscute referințe biblice; alături de altele similare, ele mărturisesc un temei spiritual al speranței, care transcende deopotrivă rațiunea și emoțiile, fără a o face prin aceasta nici irațională, nici insensibilă. Le citim adesea ca pe niște principii sau afirmații axiomatice, deși, în ce privește speranța, ele sunt străbătute de același fir ideatic paradoxal: temeiul speranței creștine este deopotrivă unul supranatural și personal. Dacă vreți, pentru că tot ne aflăm aici, îl putem privi ca pe un punct de convergență, locul în care înflorește speranța.

Putem vorbi despre ea, folosindu-ne rațiunea, și putem să ne bucurăm și să fim încurajați în nădejde, dar nu vom putea indica cu precizie o sursă a ei. În fața speranței prezente în inima unui urmaș al lui Hristos, dogmele pălesc neputincioase. Acea „înclinație vie” despre care vorbea Ricœur nu se naște din voia cuiva, nu este nici descoperită prin vreun mijloc anume, nici construită, așa cum se construiesc atâtea obiecte de discurs și analiză în zilele noastre, ci ea se primește, asemeni atâtor alte binecuvântări, ca un dar ceresc livrat într-un loc de întâlnire anume. Ea este o necesitate interioară trăită și asumată ca atare, nu una impusă doctrinar.

Ideologiile pun în mișcare lumea, speranța transformă inimi.

Iată că, în timp ce caracterul rațional al ideologiilor le face să fie prin excelență proiecte ale țărânii, efemere, incomplete și atât de puțin eficiente, speranța creștină ne leagă de un traseu al veșniciei transformatoare, la capătul căruia ne așteaptă desăvârșirea Fiului lui Dumnezeu și slava Celui ce își va isprăvi lucrarea până în ziua arătării lui Isus Hristos. Ideologiile pun în mișcare lumea, speranța transformă inimi.[11] Asemănările sunt doar aparente: ceea ce le desparte pe ideologii de speranțele credincioșilor este de-o măsură comparabilă cu ceea ce desparte lumea noastră de Cer. Este cu adevărat o diferență ca de la cer la pământ.

Dăm socoteală de nădejdea noastră, așa cum se și cuvine, dar o facem fiindcă Dumnezeu ne-a tăiat calea pe cărările acestei lumi, iar acum nu mai putem da înapoi, pentru că am aflat încotro ne îndreptăm pașii.

Vezi și alte articole din seria Speranța – mod de întrebuințare

(Image by Claudia Peters from Pixabay)

[1] Alain Besançon, Nenorocirea secolului (București: Humanitas, 2017), 11.

[2] Există și concepții neutre sau chiar pozitive ale conceptului. Pentru o incursiune într-un univers mai larg al noțiunii de ideologie, recomand cartea lui Daniel Șandru, Reinventarea ideologiei, scoasă de Editura Institutul European în anul 2009.

[3] Vezi Terry Eagleton, Speranță fără optimism, (București: Baroque Books&Arts , 2019), p. 112-117.

[4] Citat de Eagleton, p. 88.

[5] Vezi 2 Petru 3-11

[6] Eagleton, p. 166.

[7] Merită avut în vedere și faptul că acest opus de peste o mie de pagini a fost scris între anii 1938-1947, perioadă în care speranțele atâtor oameni au fost năruite de ororile războiului.

[8] Câteva exemple de astfel de prejudecăți, despre care se afirmă că joacă un rol important în special în arena politică, sunt cea de confirmare, cea retrospectivă sau a consecvenței, alături de erori de analiză, precum cea a „țintașului din Texas”.

[9] Există mai multe analize și studii realizate pe tema prezenței prejudecăților cognitive în mediile politice și ideologice. Un bun punct de plecare poate fi găsit aici: https://www.researchgate.net/publication/279680482_Ideology_Motivated_Reasoning_and_Cognitive_Reflection

[10] Pentru detalii asupra apariției și dezvoltării conceptului de ideologie recomand lectura primului capitol al cărții lui Daniel Șandru, amintită mai sus

[11] Vezi 1 Ioan 3:1-3, pasajul care se încheie cu „Oricine are în El nădejdea aceasta se curățește, după cum El este curat.”

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dionis Bodiu

1 comentariu

Lasa un comentariu