Faza 2

Distribuie:

Încă nu am înțeles care a fost faza zero, abia m-am obișnuit cu faza unu, că acum toți așteptăm faza doi.

Am avut șansa să prind primul Paște din 1990 în armată lângă un cimitir în plină gardă. A sărit unul, beat turtă, gardul noaptea și urla că Isus a înviat din morți. Purta o cruce ruptă de prin cimitir. Atunci am înțeles că nu ajunge să ne îmbrăcăm frumos și să așteptăm predica lui Morcan sau pe fetele din cor. Când l-am văzut pe ăla cu crucea în spate dinspre cimitir, știam că învierea morților nu mă va prinde cu-n Kalașnikov în mână, era imposibil. Nu știam de ce să-mi pară rău mai mult, de mormântul fără cruce sau de alcoolul în exces. Și atunci am înțeles că spre mormântul gol nu poți merge beat. Iar în ziua aceia la cimitir nu au venit fete frumoase, ci babe urâte. Așadar fecioarele nu aveau morți de jelit și nici cozonaci de făcut pomană. Plus că în oraș mai era un mare cimitir musulman. Ceea ce era o mare noutate. Eu am fost atras de la bun început de geamie, șalvari și minaret. În oraș era singurul seminar teologic musulman din România. Așa cum era doar o singură fabrică (de ciment). Deci între Isus și Mohamed se lăsa norul de ciment. Cine mai înțelegea ceva? Iar în fața acelui nor de ceață și ciment eu am știut că toată viața voi întreba în drumul spre mormântul gol: „Domnule, spuneți-mi doar unde L-ați pus?” și aproape nu voi auzi niciodată răspunsul: „Cum nu mă recunoști?”

Poate era vremea SSJ, poate abia se terminase, nu mai știu, în schimb știu că eram la Iulius Mall cu niște prieteni. Tineri inteligenți, pregătiți, cultivați, ei tot mă scotoceau cu întrebări despre SSJ. Îmi era rușine că nu răspundeam la nivelul lor. Încercam să spun că SSJ era mult mai terestru, mai simplu și nesofisticat.

De la CUG în „Alexandru” luam tramvaiul 9 și apoi tramvaiul 5. Schimbul de tramvaie se făcea pe malul Bahluiului în Podu Roș. Într-o dimineață abia ieșit din tura de noapte, obosit și nefericit de rutina asta, stau și aștept tramvaiul 5. Vine, e un „tranca”, „tranca”, mă urc fără să mă uit la nimic altceva din obișnuință. Drumul CUG-casă dura o oră.

Ce citești acum e un text. Dacă pui degetul pe ecran nu vei simți nimic, dimpotrivă. Dacă ridici privirea de pe celular (monitor), dă-l încolo textul meu, poți face mult mai multe lucruri.

Sigur, nu ca înainte.

Ai rămas aici? De ce?

Eu, în tramvaiul ăla, am trecut prin stația „Podul de lemn”, apoi „Podul de piatră”, fără nicio problemă, aceleași priveliști, zgomote, pustiu.

O oră de dimineață pustie.

Stai cu degetul deasupra ecranului, să dai mai departe, să nu dai? Ce contează.

Ajuns la piciorul podului spre „Alexandru”, tramvaiul o ia spre gară. Se retrăgea la depou. Era scris, dar eu am ignorat.

Cum? Stau cu degetul pe ecran, e ceva scris și eu e posibil să ignor? Ce contează?

Dacă aș fi citit.

Acum eram prizonier în tramvaiul care mă ducea în altă parte. Eram așa de obosit și supărat că acum trebuie să ajung acasă altfel. De acum era totul altfel, iar eu nu voiam. Dar tramvaiul și vatmanul mergeau în treaba lor.

Încă mai citești? Ce vei face azi? Ești într-un tramvai în care te-ai urcat pur și simplu ca în fiecare zi, dar azi el merge în altă parte. La depou duce, adică nicăieri și fără folos.

Chiar, de ce citești?

Eu atunci am avut așa o lene să citesc: „Se retrage la depou”.

Cobor sub pod și trec calea ferată spre piața „Alexandru”. Cum trec calea ferată spre piață, văd un nene cu-n sac mare de cartofi. Mă privește, nu e nimeni în jur. Liniște, „mucles”, cum ar zice Sabina, asta era în jur. Nenea mă privește și îmi zice: „Băi, frate, stau de jumătate de oră aici să aștept pe cineva să-mi ridice sacul în spinare să-l duc în piață. Parcă te-a trimis Dumnezeu”. Eu mă simt ca lovit de tren. Ajut omul cu sacul care nu încetează să spună cât de bun e Dumnezeu că m-a trimis pe mine. Eu?

Da, ai făcut efortul să ridici sacul și dimineața asta. Bine, acum te poți plictisi liniștit. Dar să știi că tramvaiul merge unde vrea Dumnezeu.

Păi ce vreau să spun? Că SSJ era bun, dar mai transparent și fără interdicții de persoane.

Deci în faza doi vom purta măști și ni se va lua temperatura zilnic Vom rămâne o vreme la distanță și după această vreme, tot la distanță vom rămâne.

Gata, e ultima zi în care trebuie să găsesc ceva pozitiv, să deschid gura și cu accentul meu moldovenesc să-l rostesc într-o italiană de baltă.

Nu-l cunosc pe Mario.

E un copil care locuiește exact în apartamentul de sub mine. Mario mârâie, are momente întregi din zi în care face mârrr. E un copil autist. Mama lui Mario e din sud, când se înfurie o face în dialectul ei și o face fără reținere, din toți rărunchii.

Nici eu nu sunt mai prejos. Și eu când mă înfurii o fac în dialectul meu de urs zăpăcit.

Mama lui Mario e vulcanică, mai crește încă trei copii, din toți patru, doar unul mârâie.

Vecinul de etaj a fost polițist. Acum e la pensie. Are 51 de ani de când stă în acest bloc și pe această stradă. Adică timpul a „mârâit” așa mult și cu migală că după 51 de ani nimeni nu mai e din generația pe care el a cunoscut-o la început.

Cu mine nu prea vorbește. Camelia știe de ce. Pentru că citește pe fața mea că nu am chef. Adică chipul meu „mârâie”.

Anul 2020 e anul în care învățam să mârâim.

Dar textul acesta nu e cel adevărat. Eu am probleme cu Raskolnikov, cu Sonia, cu miss Boboc, dar și cu Leny Caler.

Această Leny Caler apare în multe pagini din jurnalul lui Sebastian. O iubea.

Dar și Leny Caler a scris un jurnal, târziu, departe. Nici o vorbă despre Sebastian…

(Image by Isa KARAKUS from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Etichetecovid-19
Distribuie:
Eduard Orășanu

Lasa un comentariu