Fiul risipitor & fratele neroditor – sau despre foamea de foame

Share:

Poimâine, în 16.000 de „locașuri de cult finanțate de la buget”, va fi rostită aproape simultan o poveste magnifică. A fost citită de multe ori și până acum, semn că suntem departe de a o fi înțeles. Va mai fi citită și în anii ce vin, din același motiv. Povestea spune așa:

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său:

– Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.

Şi el le-a împărțit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: „Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am greșit la cer și înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.»” Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Şi i-a zis fiul:

– Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Şi a zis tatăl către slugile sale:

– Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Şi aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Şi când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns:

– Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său:

–  Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl însă i-a zis:

– Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Risipitorul câștigă lupta pe care mai întâi o pierde. Neroditorul pierde lupta prin neprezentare și prin nepriceperea faptului că există o luptă care trebuie dusă.

Se va spune, cum s-a mai tot spus: „fiecare dintre noi este fiul risipitor”, și cine ar putea să contrazică asta? Ba parcă e chiar mai ușor să ne regăsim în el acum decât atunci – deși ideea de avere moștenită sună groaznic azi, în era creditelor și bitcoinului; deși azi nici nu mai e nevoie să pleci de-acasă ca să ai parte de desfrâu etc.; și, nu în ultimul rând, deși azi porcii sunt serios amenințați din două părți – de pestă și de un tip influent care în general vinde calculatoare și mântuiri globale.

Astfel, e firesc să ne întrebăm: ce ne (mai) risipește azi? Le scriu de-a valma, fără pretenția de a le ordona sau epuiza. Ne risipesc, pe rând ori împreună, de dinăuntru ori de dinafară, risipiri mici, mijlocii și mari, precum:

Mijloacele ce se pretind scopuri.

Informația care se pretinde cunoaștere.

Confortul care se pretinde necesitate.

Dorințele care se pretind nevoi.

Cele douăzeci de pagini web deschise simultan în browser.

Meme și gifuri.

Graficul și traficul.

Viteza ca standard al vieții.

Atomii și pixelii.

Fluxul și notificările.

Sclavia care se pretinde muncă.

Nimicurile care se pretind urgențe.

Cinismul care se pretinde realism.

Rânjetul care se pretinde surâs.

Imaginea care se pretinde adevăr.

Gândurile care nu se mai leagă și emoțiile vecine cu explozia. Începând cu frica aceea care-n ură ușor se preface, până când se detonează în idei dictatoriale (dictatura ca detonare organizată a fricii și urii, „dictat”+„ură”).

Și peste toate, smogul moral al lui „totul e posibil”, „totul e relativ”, „poți să fii cine vrei tu să fii”.

După cum se vede, oferta de moduri de risipire este bogată. Ne risipește tot ce nu are un ritm și o direcție bune, tot ce nu ne îndreaptă spre a fi întregi, tot ce ne desparte și ne împarte. Şi nu cred că greșesc dacă spun ar mai trebui adăugată în listă și prostia. Opacă, groasă și distructivă – prostia de a da prezentul pe viitor, de a da adevărul pe ficțiune, de a da casa pe lume și viața pe drog. Cred că prima risipire – cea esențială – stă în însăși ideea proastă a plecării; cheltuirea averii nemeritate e doar o simplă și previzibilă consecință. Fiul se risipește pe el însuși cu primul gând al plecării și cu primul pas făcut în afara moșiei.

*

Cred că prima risipire – cea esențială – stă în însăși ideea proastă a plecării; cheltuirea averii nemeritate e doar o simplă și previzibilă consecință.

Dar să nu ne grăbim cu judecățile acelea înțepate și înțepenite de care numai oamenii cuminți sunt în stare. Pilda e mult mai mult decât o anecdotă moralizatoare, în care lucrurile sunt clare, negrul e negru-tuci, iar albul e mai alb decât în reclama la detergent. Pe cei cărora le place să sforăie pe salteaua cea moale și fără memorie a concluziilor definitive și irevocabile, Hristos îi ia pe sus, cu tot cu așternuturi: treziți-vă! A nu pleca nu e neapărat o soluție, a sta locului nu e neapărat o garanție!

Şi vedem asta bine în celălalt „personaj”: fratele cel mare al risipitorului – umbrit de destinul spectaculos al personajului principal.

Îndrăznesc să-l numesc „fiul neroditor” pe el, pe fratele care n-a plecat – nu din prudență, ci din frică, și care a rămas – nu din fidelitate, ci din inerție. Pe el, pe fratele care și-a prefăcut singur casa într-un azil sau într-un lagăr de muncă și care va fi consumat în imaginație pe toate câte le-a trăit fratele lui, mândrindu-se de cumințenia lui soioasă ca un consumator de pornografie care se pretinde virgin.

Fiul neroditor nu se bucură de bucuria Tatălui și a Fratelui, fiindcă pentru el nimic nu e interesant în afara vieții sale îngrozitor de corecte. Care nici aia nu e prea interesantă, ci doar îi ocupă întregul orizont, ca un geam murdar de pușcărie. E drept că locuia cu Tatăl, însă bănuiesc că se mutase în cea mai mică și întunecoasă cameră a casei, fiind fotofob. E drept că nu a primit carne ca să petreacă cu prietenii, așa cum acuză, dar e la fel de sigur că nu a cerut asta niciodată. Şi nu a cerut pentru că, în fapt, nu i-a fost foame niciodată; și nu i-a fost foame pentru că, în fapt, se va fi îndopat zilnic cu junk-food-ul greoi, sățios, al propriei egolatrii.

Fiul neroditor nu se bucură de bucuria Tatălui și a Fratelui, fiindcă pentru el nimic nu e interesant în afara vieții sale îngrozitor de corecte.

Cred că fiul neroditor – locatar chircit într-o odaie mică, cu tavanul foarte jos și perdele foarte groase – este mai chinuit și mai greu de salvat decât fratele lui. Şi îmi închipui ce schimb de priviri vor fi avut frații între ei – privirea înlăcrimată a celui care a plecat, a trăit, a greșit și a înțeles, întâlnind privirea deșertică a celui pe care numai o catastrofă îl poate scoate din anestezia propriei existențe. (Şi, poate fără să exagerez prea mult, îmi închipui o scenă apocrifă: la ospăț, văzându-l așa de cătrănit și făcându-i-se milă, Fratele Risipitor își ia inima în dinți, se ridică, se îndreaptă către Fratele lui Neroditor, îl ia deoparte și-i șoptește la ureche: „Frate, poate că nu eu sunt cel care să-ți dea sfaturi, dar, sincer, cred că trebuie să iei un pic de aer. Uite, știu pe cineva care are o afacere cu porci. Caută să angajeze… Poate faci un part-time pe acolo, ce zici?”).

*

În zilele noastre în care ceea ce credeam a fi clar conturat (dreapta și stânga, masculin și feminin, materie și spirit etc.) se amestecă în chipuri stranii, suntem și fiul risipitor, și fiul neroditor. Simultan la doi pași și la ani-lumină de revelație. Niște înfometați ghiftuiți. Niște singuri cu toată lumea.

Paradoxal, tocmai ceea ce ne risipește pare să ne sature. În plină viteză, ecranați de ecrane, nu mai simțim foamea. Foamea e un semn al unei nevoi, iar nevoia (nevoia reală, nu moftul produs de marketing) e semnul incontestabil al realității firii noastre omenești, care duce lipsă de Ceva / de Cineva. Dar noi știm sigur că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, care ne-a oferit (sau cel puțin e pe cale să ofere) toate soluțiile la nevoile pe care nici nu știam că le avem. În aceste condiții, cine să mai aibă nevoie de nevoi? Cum să mai pricepem ideea uluitoare că nu putem deveni întregi fără a ne fi fost foame?

Foamea e un semn al unei nevoi, iar nevoia (nevoia reală, nu moftul produs de marketing) e semnul incontestabil al realității firii noastre omenești, care duce lipsă de Ceva / de Cineva.

Pilda fiului risipitor și a fratelui neroditor vorbește despre două moduri de a nu fi întreg, care însă nu duc la același rezultat. Risipitorul câștigă lupta pe care mai întâi o pierde. Neroditorul pierde lupta prin neprezentare și prin nepriceperea faptului că există o luptă care trebuie dusă. E căldicel,  fad și flasc. Nu are unde să se întoarcă, pentru că n-a plecat nicăieri. Ochii risipitorului au descoperit și au înțeles, ochii neroditorului rămân acoperiți.

Capturați între acești doi poli negativi, ai risipirii și ai nerodirii, ne întrebăm cum e posibil să mai existăm? Ce ar putea să mai țină la un loc lumea noastră, furnicarul nostru de zevzeci, de idioți, de năuci și de morți vii?

Răspunsul e unul singur, conținut și el în parabolă: e Tatăl care n-are alt nume decât Iubire. Undeva, dincolo de ceața groasă a tuturor risipirilor și nerodirilor noastre, Tatăl face ce trebuie să facă: iubește, primește, iartă și împacă pe toți; și pe fiul alert, și pe fiul inert. Pe noi, toți alerții-inerții, ne așteaptă, și pentru noi are câte un vițel pus la îngrășat, ca să ne fie prilej pentru bucuria întregirii. Numai să acceptăm – adică să ne fie un pic foame, să nu ținem la siluetă, să nu fim anorexici cu spiritul și vegani cu mintea.

Tatăl iubitor are doi fii. Unul e în extazul evadării, altul în blocajul morbid al plictiselii. Unul, posedat de ADHD-ul tuturor provocărilor și relativismelor, altul sufocat în depresia tăcută a unor certitudini betonate. Unul e tsunami, altul e mlaștină. Unul e lavă, altul e piatră seacă. Risipitorul și Risipitul, două fețe ale aceleiași monede. Moneda e ținută strâns, ca nu cumva să se piardă, adăpostită în mâna caldă a Tatălui păst(răt)or, iubitor și întregitor. Câtă iubire să ierți risipirile unuia și nerodirile altuia și să-i aduci la aceeași masă, câtă putere să păzești lumea să nu se spulbere din cauza fiilor!

Tată, dă-ne foamea cea bună ca, redevenind întregi, să-Ți putem spune la urmă: „Sărut-mâna pentru masă”!

(Image by Oldiefan from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply