Flashback-uri din copilăria internetului

4 August 2019

De mică am fost atrasă de tehnologie. Fie că era folosită de alții, fie că puneam eu mâna pe ea. Probabil, datorită (nu voi spune „din cauza”, oricât ar merita azi formularea aceasta) bărbaților din casă, în special datorită fratelui meu care se specializa în telecomunicații, era pasionat de electronice etc. Îmi amintesc cum își confecționa și testa acasă micile aparaturi pe care le avea ca proiecte. Un mic sistem de lumini pe orizontală care se deplasa spre dreapta (aprinzând tot mai multe lumini) la creșterea intensității unui sunet. Îl atașa la radio și îl urmăream fascinată cum crește și descrește. Era în vremea serialului Knight Rider, a cărui mașină prezenta o bandă de astfel de luminițe în față, așa că avea toate șansele să îmi atragă atenția. Ceva ce vedeai la televizor putea fi confecționat și acasă, la o adică. Fie de frumusețe, fie de utilitate.

În momentul în care am avut acces la internet, în timpul facultății, deja îmi frecam degetele de nerăbdare să mă dezlănțui. Primul email l-am trimis prea cunoscutului jurnalist Cristian Tudor Popescu…

Cu timpul, au apărut computerele și, chiar dacă nu-l aveam și eu pe al meu, apucam să văd ce presupune un computer, ce poți face cu el. În afară de redactarea lucrărilor, se pare că era extrem de benefic pentru relaxare, mai puneai câte o bombă cu Mario și fugeai, mai prindeai viteză cu F1 pe circuitele construite după modele reale. Dar puteai face și curs de dactilografie, totul sub formă de joc, în ritmul tău, ajutându-te să te obișnuiești cu poziția tastelor progresiv, începând de la cele mai folosite, extinzându-se apoi către cele mai rar folosite. Așa mi-am câștigat, se pare, și familiaritatea cu ele și viteza la scris, numai bune pentru ultimul an de facultate, în care aveam să primesc în proprietate acel computer pentru a-mi scrie lucrarea de diplomă. Am scăpat în felul ăsta de procesul enervant prin care unii colegi ai mei și-au scris lucrarea de două ori: o dată de mână, pe foi (dacă nu se încurcau în numerotare, în corecturi făcute direct pe hârtie, unele peste altele) și ultima dată – pe computer (dacă nu pierdeau informațiile uitând să le salveze).

Mă bucur că n-am trăit frustrarea de a pierde documente prea importante sau prea de proporții pentru că m-au învățat alții să mi le securizez cât de cât sau măcar să fiu atentă să nu fac (prea grave) greșeli… neforțate. Mă bucur și că, datorită jocului de dactilografie, mă obișnuisem apoi să scriu mult mai ușor. Că acum îmi vine mai comod să scriu un text pe computer decât cu mâna poate fi considerat, e drept, și bine, și rău, e partea a doua, una inevitabilă de altfel și una pe care n-o regret (regret doar că n-am rămas în același timp la fel de fidelă și scrisului de mână, mult mai benefic pentru psihic). Dar măcar în privința timpului de concentrare asupra conținutului unei lucrări, câștigasem mult căci nu mai trebuia să văd haosul rândurilor tăiate și rescrise deasupra sau dedesubt și să caut ca bezmetica după un citat pe car nu-l găseam.

Era un test extraordinar pentru tine însuți să vezi ce înțelege celălalt din ființa ta doar din textele pe care le trimiteai în spațiu, să te vezi din exterior și să-ți dai seama dacă imaginea ta reprezintă ceea ce tu te simți, din interior, că ești.

La apariția internetului în contextul în care mă mișcam, deja știam din spusele fratelui meu ce univers enciclopedic reprezenta acesta. Cum, într-un text, urma să am anumite cuvinte pe care le puteai accesa și asupra cărora puteai primi descrieri, cuvinte care figurau cu altă culoare, cu sublinieri, cu litere de altă grosime. Adică îmi făcuse un „powerpoint” mental cu privire la ceea ce urma să vină peste noi. Așa că, în momentul în care am avut acces la internet, în timpul facultății, deja îmi frecam degetele de nerăbdare să mă dezlănțui. Primul email l-am trimis prea cunoscutului jurnalist Cristian Tudor Popescu, ale cărui analize îmi făcea plăcere să le ascult, dar, pentru că nu stăpâneam încă arta contului de email, reușisem să mă deloghez din contul meu și să i-l trimit din căsuța de pe pagina Adevărului (pe atunci), încântată că făcusem o mare bravură. Încântare ce se risipi rapid, de cum apăsasem pe butonul de lansare în spațiu când mi-am dat seama că, așa, nu voi putea să știu dacă avusese cumva intenția de a-mi răspunde. Probabil nu ar fi răspuns, dar ideea că nici nu ar fi putut dacă ar fi dorit fusese tensionantă la momentul acela.

Spre finalul facultății urma să apară una dintre cele mai plăcute activități, un yahoogroup în care se adunaseră români creștini din țară (dar și de peste granițe, în măsură mai mică) ce scriau poezie de inspirație religioasă și aveau un scop comun: să publice o antologie de astfel de versuri. Primisem invitația de a mă vârî în scorbura asta internautică din trei părți: cumnata mea și doi colegi (între care și redactorul Convergențelor), toți deja parte a grupului și încântați de fenomen și de proiect. Adică un grup construit în cosmosul internetului ca un fel de sufragerie invizibilă, în care puteai intra, ți se dădea bună ziua, în care te așezai frumușel la masă și îți împărțeai poeziile, după care lumea le citea și îți spunea impresii. Toată lumea vedea toate mesajele, totul era ca o redacție de revistă, în care poate se analizau mai multe producții personale în paralel, se aduceau argumente, contraargumente, le plăceau, nu le plăceau, se făcea glume, lumea se supăra și se împăca și, uite așa, oameni care nu se văzuseră niciodată comunicau, se observau, se analizau, se cunoșteau pas cu pas și lucrau de la distanță la un proiect comun. Cine și-ar fi imaginat cu câțiva ani înainte de internet posibilitatea unui asemenea fapt?

Ajunsesem să-mi calculez banii în funcție de «ore de internet».

Pe mine m-a ajutat enorm experiența acestui grup virtual, cu toate minusurile pe care le reprezintă comunicarea virtuală. Să nu te vezi cu celălalt era o provocare uriașă; uneori nu puteai ghici starea sufletească a celui care îți scrie, singurul mod de comunicare era textul scris, nu aveai tonul vocii, nu aveai pauzele dintre cuvinte, tărăgănările, ezitările, inhibițiile ce se citesc față în față, nu aveai imaginea celuilalt, expresia feței lui, esențială într-un dialog. Aveai doar niște litere pe care le decodificai în mesaje și sens iar, dincolo de ele, exista undeva omul căruia i te adresai și care îți răspundea. Însă nu aveai acces total la acel om, doar îl intuiai, îl ghiceai, exprimai bănuieli și celălalt ți le confirma sau infirma. Era un test extraordinar pentru tine însuți să vezi ce înțelege celălalt din ființa ta doar din textele pe care le trimiteai în spațiu, să te vezi din exterior și să-ți dai seama dacă imaginea ta reprezintă ceea ce tu te simți, din interior, că ești. Ce reușești să transmiți unor necunoscuți (căci cei cunoscuți din grup te înțelegeau întotdeauna mai ușor, iar în caz contrar, te vedeai cu ei să lămurești) din tine folosindu-te doar de text. Cu acest exercițiu, ajungeai în timp să te exprimi tot mai complet, iar celălalt să învețe să te înțeleagă mai ușor. Dincolo de relaționare, impresiile, criticile celorlalți cu privire la propriile creații mă ajutau întotdeauna să scriu, să rescriu, să cizelez, să îmi dau seama ce alte posibilități mai bune aș avea să exprim ceea ce intenționam.

Un lucru haios în vremea aceea era că nu toți aveau acces la internet de acasă, azi un lucru inimaginabil aproape. Mergeam la un club de internet de vreo 3 sau 4 ori pe săptămână (depinde cât de mare era curiozitatea și cum arăta bugetul) și, printre strigăturile, uneori înjurăturile, replicile bruște și dure ale copiilor care jucau în rețea diverse jocuri agresive, eu încercam să citesc poeziile colegilor internauți, să încropesc răspunsuri cât de cât coerente, să prind subtilitățile, să simt sugestiile din texte și să nu scriu ce aud în jurul meu! Ajunsesem să-mi calculez banii în funcție de „ore de internet”. O, mai am atâția: asta înseamnă atâtea ore de internet!

Tehnologia nu o să poată ține loc de relații directe, față către față, dar poate aduce laolaltă oameni care se cunosc și sunt separați de geografie sau oameni care nu se cunosc defel și care altfel nu ar fi avut știință unul de altul.

Câștigul acestor interacțiuni nu a fost doar îmbunătățirea scrisului, a exprimării personale, a fost și produsul final, antologiile care au fost publicate, și – poate mai ales – întâlnirea în persoană cu cei mai mulți dintre acești utilizatori din grup. Vorba unuia dintre noi, „numele a căpătat un chip” atunci când aflai cu cine se înrudea omul, când vedeai o poză a lui, când ajungeai să dai efectiv mâna cu el, să-i auzi vocea, să-i vezi ochii, să-i observi reacțiile, mimica și încercai să suprapui toate cunoștințele tale teoretice despre celălalt peste omul care se afla, în sfârșit, în fața ta. Una dintre reacțiile cele mai haioase auzite la această vedere la față fusese ceva de genul: „Cum, tu ești cutare? Păi eu îmi imaginam că ești bătrân, cu barbă, cu ochelari!”. Revelațiile erau extraordinare. Tehnologia „adusese împreună” oameni cu preocupări similare, cu valori comune, chiar dacă puncte de vedere uneori diferite. Era un câștig sub multe aspecte. Am suferit laolaltă – chiar dacă poate la depărtare unii de alții – când unii dintre noi s-au dus mai repede din lumea aceasta, ne-am bucurat când vreunul mai avea câte un eveniment fericit, se căsătorea, avea copii etc. Dincolo de ecran erau niște oameni reali, pe care apucasem să-i întâlnim, care ne-au intrat la suflet și cu care încă mai ținem legătura grație acestei tehnologii, prin email, prin facebook. Eu mi-am făcut cu ocazia aceasta o bună prietenă în Cluj cu care urma să mă vizitez anual (o dată la mine, o dată la ea) și aveam să descoperim fiecare orașul celeilalte și să împărtășim speranțe, tristeți, bucurii, excursii.

Aceeași tehnologie mi-a îngăduit să păstrez legătura cu prieteni din copilărie sau din școală mutați în alte țări, cu rude stabilite dincolo, cu familie aflată la distanță, să-i văd și să-i aud și să ne mai treacă dorul reciproc câte un pic. Tehnologia nu o să poată ține loc de relații directe, față către față, dar poate aduce laolaltă oameni care se cunosc și sunt separați de geografie sau oameni care nu se cunosc defel și care altfel nu ar fi avut știință unul de altul. Tot datorită tehnologiei, duceam la școală elevilor casete (mai apoi doar telefon conectat la internet, eventual cu difuzoarele lor) cu melodii pe care le ascultau după ce lucram pe versurile lor, completând spații goale cu verbe la timpurile potrivite, în locurile în care sensul textului o cerea, făcându-le ora mai interesantă și lor, și mie. Iar mai târziu, într-o școală în care aveam un laborator informatic, cu tablă smart, le puteam rula videoclipuri cu diverse reclame sau interviuri pe care apoi le discutam. Mă fascina privirea lor curioasă trezită de multitudinea de metode pe care le puteai folosi grație invențiilor tehnologice.

Mă bucur că nu m-am născut în lumea de acum, în care totul e tehnologie, mă bucur că am crescut spărgând pietre și minunându-mă de strălucirea din interiorul lor… Mă bucur că am apucat copilăria asta și nu cea cu telefoane smart, chiar dacă acum sunt nedezlipită de el.

E drept că nu vei avea acces peste tot la asemenea dispozitive, e drept că tehnologia nu trebuie folosită abuziv și că nu e sănătos pentru psihic să îți petreci mult timp cu ea. Eu am ocazia să văd aspectul acesta și să mă crucesc de lipsa de concentrare pe care o manifestă elevii tot mai mult față de discursurile citite și auzite în ultimii ani, de creșterea agresivității și a nerăbdării din cauză că li se oferă dispozitive care de care mai moderne la vârste tot mai fragede, de competiția între ei cu privire la posesiuni. Și eu simt această presiune și efectele negative ale obișnuinței de a folosi tehnologie intens cu toată pasiunea pe care o am pentru tehnologie în general și nu am avut contact cu ea de mică, așa cum au copiii de azi. Mă bucur că nu m-am născut în lumea de acum, în care totul e tehnologie, mă bucur că am crescut spărgând pietre și minunându-mă de strălucirea din interiorul lor, jucând „Flori, fete” sau „Elastic”, „De-a v-ați ascunselea” și „Șeptică”, că am ieșit la picnic pe pătură cu păpușile pe iarba din fața blocului, că fugeam să ne ascundem în iarbă de 30 de cm – crezând că nu vom fi observați – după ce bătusem la ușa vecinilor. Mă bucur că am apucat copilăria asta și nu cea cu telefoane smart, chiar dacă acum sunt nedezlipită de el. Mi-am dorit să scriu despre efectele pozitive ale tehnologiei pentru că ele există, pentru că nu totul e negru dacă e consumat cu măsură, responsabil, matur (de-asta nu susțin tehnologia lăsată la liber pe mâna copiilor), pentru că tehnologia ne poate și ajuta, nu doar îmbolnăvi, poate crea punți între oameni, nu doar granițe.

Vezi și alte articole pe tema „Cu fața lipită de ecrane”

(Photo by rawpixel.com from Pexels)