Frica și fascinația deconvertirii

5 January 2022

Deconvertirea este un divorț. O despărțire dureroasă de cele mai adânci convingeri pe care cineva le-a avut. Din acest motiv, nu îi așez în categoria deconvertiților decât pe cei care au demonstrat, la un moment dat, un atașament emoțional și ideatic față de credință. Aparținătorii pasivi sau conjuncturali fac parte dintre cei care se desprind cu ușurință, așa că sunt de părere că ar trebui să se inventeze un alt nume pentru acțiunea lor.

Nimeni nu iese destins în urma traumelor sufletești prin care tocmai a trecut, a disonanței cognitive cu care s-a luptat poate chiar ani de zile.

Nimeni nu se bucură în urma deconvertirii. Sigur că cei care se deconvertesc pot afișa o mimă de eliberare, pot chiar să răsufle ușurați pentru ieșirea din minciună, dar în realitate nimeni nu iese senin din deconvertire. Nimeni nu iese destins în urma traumelor sufletești prin care tocmai a trecut, a disonanței cognitive cu care s-a luptat poate chiar ani de zile.

Deconvertirea afectează relații și produce răni care se vindecă greu. Din acest motiv atunci când abordăm acest subiect nu este niciodată ușor și rămâne riscul de a produce mai multe răni. Cel care a trecut prin procesul de decreștinare se va simți neînțeles de autorul acestui articol care nu a trecut prin complicatul proces de deconstrucție al credinței; cel rămas în biserică se simte trădat de cei care au ieșit din biserică pentru că are impresia că este mereu acuzat.

Astfel că aș dori să încerc să vorbesc despre două atitudini care, în final cred eu, fac rău dialogului despre deconvertire și apoi voi încerca să sugerez o posibilă soluție.

Frica

Prima atitudine este cea a celor rămași în biserică. Mă întristează foarte tare atitudinea multor credincioși, frați, prieteni cu privire la cei care părăsesc biserica. Impresia mea este că atitudinea lor este generată de frică. Frica de a înțelege, frica de a căuta mai mult. Frica de a nu pierde credința. În Sărbătoarea Corturilor, Ioan T. Morar explică cel mai bine imaginea fricii în raport cu credința creștină.

Sunt prea rațional să cred și prea speriat ca să nu cred, asta este problema mea. Dar rațiunea a învins și, paradoxal, m-a împins în brațele credinței. E prea complicat să nu crezi. Unul din motoarele credinței mele e chiar necredința. Când mă bântuie mă sperii și mă apropii mai mult de Biblie, de Dumnezeu, de biserică. Necredința e câinele de pază al credinței.

Este foarte posibil că gesturile agresive față de cei care părăsesc biserica, față de toți fiii risipitori să fie stârnite de o frică de-a ne uita în interiorul credinței noastre. Din acest motiv, consider că oamenii care pun întrebări, cei care provoacă și stârnesc discuții (sigur că totul depinde de motivație) nu sunt altceva decât o oportunitate pentru comunitatea de credință pentru a crește în convingeri. Dar, din păcate, de cele mai multe ori frica este cea care ne ghidează în complicatul drum spre inimile celor deconvertiți.

Există un întreg folclor cu privire la motivațiile celor care părăsesc biserica și aproape niciodată nu este luat în calcul travaliul sau lupta și angoasele prin care trec acești oamenii.

Există un întreg folclor cu privire la motivațiile celor care părăsesc biserica și aproape niciodată nu este luat în calcul travaliul sau lupta și angoasele prin care trec acești oamenii. „Divorțul” prin care trec de cele mai multe ori este unul total. E o rupere de comunitate, de familie, de tradiții, de valorile la care au ținut. Doar foarte rar este vorba de dezmăț, promiscuitate și dorința de „a trăi liber”. Motivele pot fi diverse. Interacțiunea cu literatura atee, dezamăgirea generată de interacțiunea cu unii „frați”, lupta cu îndoielile, fățărnicia unor lideri religioși, fractura dintre ce se predică și traiul zilnic, trăirea într-un mediu fundamentalist, legalist, anti-intelectual, atitudinea smintită față de homosexuali etc. Dar odată ce oamenii ăștia au ieșit din bisericile noastre, începem să ne găsim justificări facile. „Sigur nu L-au cunoscut cu adevărat pe Domnul”. „Își doreau să trăiască doar pentru ei”.

Nu idealizez necredința. Am o reală compasiune față de cei care au sfârșit-o cu credința. Nu cred că toți cei care trăiesc deconvertiri sunt de-o sinceritate perfectă. Cred că mulți din ei trăiesc drame reale. Studiile spun că, de regulă, un proces de deconvertire durează câțiva ani. Oamenii ăștia nu pleacă brusc din comunitățile noastre. Semnele îndoielilor se văd din timp. Întreb doar atât: cât de pregătită este biserica să le răspundă? Cât de pregătiți sunt credincioșii să-i primească în casele lor, la mesele lor? Cât de deschiși suntem noi cu îndoielile lor? Fără să le ținem predici sau să le oferim sfaturi pompos moralizatoare. Să îi ascultăm pur și simplu și să ne luptăm împreună cu ei.

Cât de pregătiți sunt credincioșii să-i primească în casele lor, la mesele lor? Cât de deschiși suntem noi cu îndoielile lor? Fără să le ținem predici sau să le oferim sfaturi pompos moralizatoare.

Multe din cauzele deconvertirilor sunt socotite de către cei care rămân în biserică simple pretexte. Cauze ca ipocrizia multor creștini, relația bisericii cu politicul, atitudinea față de homosexuali, spiritul de judecată și lipsa unei iubiri practice sunt considerate doar scuze facile pentru a părăsi credința.

Sigur că în cazul unora este vorba de lipsa totală a unei relații reale cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. Părăsirea credinței nu este, în cazul lor, decât gestul cel mai coerent și în acord cu propria lor conștiință.

Dar să pui la pachet pe toată lumea, să îi arunci în lada apostaților care abia așteptau să se delecteze în plăcerile lumii înseamnă să nu ne pese cu adevărat de acești oameni. Tocmai această analiză superficială este grăitoare cu privire la motivele pentru care unii dintre acești oameni pleacă.

Cum spuneam mai sus, această atitudine născută din frică este contraproductivă și adâncește distanța dintre cei rămași și cei plecați.

Fascinația

O a doua atitudine este a celor care fie au ieșit din sfera bisericescului, fie au intrat într-un proces de deconstrucție a propriei credințe și socotesc că în urma debarasării de credința tradițională au rămas cu ceva mult mai real și în acord cu rațiunea și emoțiile lor. Atitudinea acestora față de deconvertire este de fascinație. Orice creștin ajuns la maturitate este unul care va deconstrui credințele pe care le-a primit. Va despacheta religiozitatea moștenită și va rămâne doar cu miezul zemos al credinței autentice. Îndoiala nu mai este văzută ca o boală, ci ca un instrument prin care sondează mai tare adevăruri ascunse credinciosului superficial. Spun ei, doar prin deconvertire devii cu adevărat creștin. Însuși Dumnezeu s-a deconvertit pe cruce.

Fascinații se raportează adesea la cei rămași în comunități ecleziale cu sfidare și aroganță.

Așa cum spune David Gooding, „fascinații” consideră că Evanghelia trebuie să devină din nou eficace în lumea modernă printr-o actualizare a ei, printr-o interpretare în termeni care să nu provoace dificultăți insurmontabile pentru lumea modernă. Astfel că biserica ar trebui să se distanțeze de stadiul de crisalidă a creștinismului și să fie gata să renunțe la a interpreta anumite doctrine într-o manieră tradițională. Astfel, creștinul matur este cel care respinge „haina” unei dependențe de autoritatea Scripturii, renunță la interpretarea iadului ca fiind veșnic pentru necredincioși, iar singura lor misiune ar trebui să fie implicarea în societate. Sigur că aceste exemple nu sunt definitorii pentru toți cei care trăiesc deconvertiri. Sigur că există și credincioși care nu au părăsit biserica dar care au viziuni diferite cu privire la iad (anihilaționismul lui Lewis sau Stott). Miezul creștinismului, spun aceștia, este iubirea pentru toți oamenii, indiferent de religie, sex sau rasă. Creștinul supraviețuiește și fără o comunitate locală. Adevăratul creștinism ar trebui să fie al celora care îi acceptă pe toți. Adevărata religiozitate este redescoperirea umanității.

Creștinii ar trebui să renunțe la obsesivul obicei de a converti oamenii care au alte credințe, ci mai degrabă, printr-o disciplină a dialogului, să se bucure de bogăția de opțiuni religioase și să le combine.

Există creștini care și-au pus marile întrebări, care s-au luptat cu îndoielile, care au trecut prin angoase spirituale adânci și care și-au păstrat convingerile.

Astfel că cei vinovați, cei imaturi, cei care abuzează sunt tot timpul cei care rămân în biserici. Ei sunt fricoșii, lașii care nu sunt în stare să gândească cu capul lor. Ei sunt marii tributari ai unei gândiri moderniste și tot ei sunt motivul pentru care deconvertiții părăsesc bisericile.

Fascinații se raportează adesea la cei rămași în comunități ecleziale cu sfidare și aroganță. În opinia lor „rămașii” nu sunt decât creștini care nu și-au dus căutarea până la capăt. Care s-au blocat în dogme și care sunt paralizați de frica de-a nu-și pierde din privilegii. Consider că este o citire la fel de superficială precum cea de la primul punct.

Există creștini care și-au pus marile întrebări, care s-au luptat cu îndoielile, care au trecut prin angoase spirituale adânci și care și-au păstrat convingerile. Creștini care s-au întrebat dacă iadul este o doctrină biblică și care în urma citirii Scripturii și a textelor Sfinților Părinți au ajuns la convingeri mai puternice cu privire la iad. Nu toți cei care au trecut prin procesul infernal de investigare a propriei credințe au ajuns să se lepede de ea sau să aibă o formă diferită de cea tradițională.

Din acest motiv nu sunt de acord că orice deconvertit merită un cec în alb, în timp ce oricărui rămas în biserică trebuie să i se aplice eticheta de fricos sau laș. Ca în orice chestiune complexă, trebuie să existe nuanțe și tușe care țin cont de diversitatea realității. În cazul de față sunt de părere că există „vinovați” și printre cei care pleacă și printre cei care rămân. Sunt oameni care-și doresc libertatea „fructului interzis” cum cu multă sinceritate recunoștea Aldous Huxley:

Am avut motive să nu vreau ca lumea să aibă sens; prin urmare, am presupus că nu are și am fost capabil fără dificultate să găsesc motive satisfăcătoare pentru această ipoteză. Ne-am opus moralității deoarece interfera cu libertatea noastră sexuală.

Dar există și persoane care rămân în biserică dintr-o mediocritate intelectuală. Sunt oameni care pleacă dezamăgiți de ipocrizia clerului, dar sunt alții care rămân în ciuda evidenței că există preoți, pastori, duhovnici fățarnici și lumești. Sunt persoane ca Charles Templeton care în urma unei lungi lupte cu îndoiala au devenit atei, dar sunt alții care în urma aceleiași lupte au rămas în biserică cu convingeri mai solide. Nu toți cei care au opinii tradiționale sau chiar conservatoare sunt oameni care nu și-au gândit până la capăt credința.

O astfel de atitudine adâncește și ea prăpastia dintre deconvertiți și rămași.

Concluzie

Mă tem că în anii care vor veni vom fi martorii multor deconvertiri. Poate că vor fi din partea unor personalități evanghelice sau doar a unor simpli membri. Ne vom trezi cu tot mai mulți studenți care părăsesc credința părinților odată ajunși la facultăți. În mare, povestea va fi aceeași. Un mediu în care nu se simțeau în siguranță să își împărtășească îndoielile. O evanghelie proclamată cu afectare, dar trăită sărăcăcios. Un Isus predicat duminica și contestat în mod practic în fiecare zi.

Dar există și persoane care rămân în biserică dintr-o mediocritate intelectuală.

Printre primele soluții pe care le văd este să renunțăm la modul facil de a antagoniza cealaltă tabără. Nu toți cei care pleacă sunt victime, deși unii sunt. Nu toți cei care rămân sunt înguști și legaliști chiar dacă unii sunt. Dacă suntem în dialog cu oameni care se luptă cu îndoiala sau necredința, să le luăm în serios angoasele. Să-i credem când își mărturisesc trăirile. Să ne uităm și la greșelile noastre.

Pentru că eu însumi sunt un creștin care deseori se luptă cu îndoielile, dar care a ales să rămână și să slujească în biserică, soluția pe care o văd pentru cei care au ieșit din sfera credinței (nu pentru cei care și-au schimbat denominațiunea) este (re)întâlnirea cu Iisus. Dar de multe ori ne-am bătătorit orice cale spre inima lor. Nu mai cred. Nu mai sunt dispuși la încă o încercare. Nu mai au energie pentru încă un început. Dar noi, rămașii, putem, fiecare, întruchipa dragostea și răbdarea Tatălui fiului risipitor care îl așteaptă să se întoarcă acasă. Sunt comunitățile noastre pregătite cu o așa dragoste față de toți fiii risipitori?

(Photo by Patrik László on Unsplash)