Gânduri despre Cina Domnului pentru o biserică blocată de pandemie

Vrând-nevrând, suntem nevoiți să acceptăm că pandemia aceasta, cu toate teoriile conspiraționiste din jurul ei, a dat lumea noastră peste cap. Multe dintre rotițele acestui sat global și-au încetinit semnificativ mișcarea, în timp ce altele s-au blocat. Nici în ultima Conflagrație Mondială nu s-au închis atâtea uși și nu s-au creat atâtea blocaje pe mapamond. În ciuda avansului tehnologic și informațional, observăm că suntem paralizați aproape total din cauza unui virus. Am trimis de mai bine de cincizeci de ani om pe Lună, sonda Voyager a depășit de câțiva ani limitele sistemului solar, avem computere incredibil de performante și inteligența artificială a devenit o realitate cotidiană, dar suntem practic neputincioși în fața unui virus. De care nu știm a scăpa decât prin fugă, ascunzându-ne cât mai bine. O luptă în care, paradoxal, cei mai fricoși și mai prevăzători vor birui.
Dacă există lucruri pentru care nu avem răspunsuri, cum ar fi cauzele și semnificația acestei crize, nu cred că pentru chestiunile legate de ființa bisericii, precum aceasta [Cina Domnului], ar trebui să fim fără de soluție.
Cu unele mici răbufniri de orgoliu, bisericile au fost nevoite să se alinieze acestei stări de urgență. Sigur, s-au înmulțit predicile online, se lansează tot felul de apeluri la rugăciune, se caută soluții pentru hrănirea spirituală a credincioșilor, am văzut și unele demersuri creative care merită lăudate, dar ne confruntăm cu probleme care parcă nu au soluție în acest context. Dezorientat parcă, cineva întreba dacă lumea este în criză sau nu cumva avem o criză a bisericii. Am observat pe ici și colo dezbătându-se timid situația Cinei Domnului. Oameni îngrijorați care se întreabă ce ne facem dacă se prelungește situația. O îngrijorare care are temei. Una e suspendarea întrunirilor bisericii pentru o vreme, dar ce soluții avem în acest caz, pentru Cina Domnului? Dacă există lucruri pentru care nu avem răspunsuri, cum ar fi cauzele și semnificația acestei crize, nu cred că pentru chestiunile legate de ființa bisericii, precum aceasta, ar trebui să fim fără de soluție. Cu atât mai mult cu cât ne despart doar câteva săptămâni de Săptămâna Patimilor, care ar putea coincide cu un vârf nedorit al pandemiei pe aceste meleaguri.
Dacă privim la Noul Testament, observăm că pasajele consacrate Cinei Domului nu sunt normative, motiv pentru care confesiunile creștine și-au croit un tipar variat, potrivit cu înțelegerea și tradiția proprie. Sigur, perspectiva asupra mesei euharistice diferă mult între diverse confesiuni, dar în acest text mă voi referi pe scurt la tradiția evanghelică. Conform cărții Omul Evanghelic, „creștinii evanghelici iau pâinea și vinul ca simboluri ale trupului frânt și sângelui lui Isus Cristos cel răstignit”, iar pe site-ul uneia dintre bisericile fanion ale baptiștilor români, biserica «Golgota» din București, citim: „Cina Domnului este un simbol prin care membrii bisericii comemorează cu pâinea și rodul viței moartea Domnului Isus și anticipează cea de-a doua Lui venire.” Sigur, unii vor comenta că e mai mult de atât, dar strict pentru economia acestui demers, acest aspect este secundar.
Privind la momentul instaurării Cinei de către Isus, putem remarca faptul că El n-a inclus acolo decât grupul apostolilor, deși numărul credincioșilor era semnificativ mai mare la acea oră. Izbește privirea caracterul intim și privat al evenimentului, unul cu totul special.
Dacă privim la Noul Testament, observăm că pasajele consacrate Cinei Domului nu sunt normative, motiv pentru care confesiunile creștine și-au croit un tipar variat, potrivit cu înțelegerea și tradiția proprie.
În ce privește biserica din Ierusalim, aceasta n-a practicat, se pare, Cina Domnului în plen, ci doar în case. Biblia ne descrie o situație idilică: „În fiecare zi mergeau toți într-un cuget la Templu, frângeau pâinea în case și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă” [Fapte 2:46 EDCR]. E și greu de imaginat că miile de oameni convertiți la începuturile bisericii au format un megachurch în toată regula, după modelul celor din ziua de azi. Deși frângerea pâinii (și nu numai) se desfășura în case, exista coeziune de grup, aceeași biserică manifestându-se clar în două forme: adunată – la Templu, și împrăștiată – în case.
În primele patru secole după Cristos, nu au existat clădiri mari cu destinație specifică pentru adunarea credincioșilor – ceea ce azi numim „biserici”. Primele trei secole creștinismul a fost religio illicita, fiind supus persecuțiilor și prigoanelor. Adesea creștinii au sfârșit ca martiri, aruncați la fiare sălbatice, arși pe rug, răstigniți sau decapitați. E de la sine înțeles că biserica a rezistat mai ales underground, în case. Pavel amintește de multe asemenea biserici, în pasaje precum Coloseni 4:15; Romani 16:5 sau Filimon 2. Putem presupune că biserica și-a adaptat contextului practica frângerii pâinii, în respectivele case, deși probabil aveau și întruniri speciale de închinare corporată. Chiar dacă în anumite contexte, cum ar fi în cazul corintenilor, Pavel asociază cu Cina expresia „adunați laolaltă”, vorbește, se pare, de oficierea Cinei în cadrul unor agape creștine, lucru care e departe de contextul nostru. Chiar și așa, elementul „adunați laolaltă” e doar unul descriptiv, normativă fiind reiterarea Cinei celei de Taină și a spiritului acesteia.
Neavând o teologie sacramentală, nu putem acuza că doar acea pâine frântă la biserică, în cadrul liturghiei, este trupul Domnului.
Având în vedere inexistența unor normative rigide legate de administrarea Cinei, cât și precedentele bisericii primare, putem concluziona, fără a greși, că aceasta se poate oficia în grup foarte mic. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” [Matei 18:20 EDCR]. E greu de argumentat contra cuvintelor Mântuitorului, care parcă pentru aceste vremuri vrea să ne dea o plasă de siguranță. De care avem mare nevoie. Se ridică în mod firesc întrebarea: dacă traversăm o perioadă de criză, de ce nu putem apela la o soluție de criză? Precedente există cu duiumul.
Și până acum Cina era administrată în mod privat în case, în cazul bolnavilor sau vârstnicilor nedeplasabili. Nu am auzit vreodată ca cineva să fie nedumerit de acest lucru. Neavând o teologie sacramentală, nu putem acuza că doar acea pâine frântă la biserică, în cadrul liturghiei, este trupul Domnului. Și până acum doar o parte a membrilor participau la Cină din varii motive. Am experimentat situații când probabil nici jumătate dintre membri nu erau prezenți, fără a invalida prin neparticiparea lor Cina.
Au existat perioade în istorie când credincioșii nu au avut voie să se adune împreună, fiind expuși unor riscuri foarte mari. În Cel de-al Doilea Război Mondial, regimul Antonescu a scos în afara legii cultul baptist timp de aproape doi ani, iar cultul penticostal nu era recunoscut. Casele de rugăciune au fost confiscate și folosite în alte scopuri: silozuri de cereale; depozite militare; săli de dans; capele ortodoxe sau pur și simplu ținute închise. Cu foarte mici excepții, bisericile n-au mai avut posibilitatea de a se întruni în plen, dar există multe mărturii că Cina Domnului a fost administrată în familii și în grupuri mici. (A se vedea, de pildă, lucrarea Alexa Popovici, Istoria Baptiștilor din România, Editura Făclia, Oradea, 2007, pp. 651-652). Mulți pastori curajoși au oficiat și botezuri noaptea, la adăpostul întunericului.
Preoția universală a ajuns în zilele noastre mai mult o licență poetică, decât o realitate. Ar fi poate cazul să ne lepădăm de angoase și să o facem vizibilă.
Cu respectarea distanței sociale și măsuri excepționale de igienă și protecție, pastorii și diaconii ar putea să-și susțină credincioșii vizitând turma pe care le-a încredințat-o Dumnezeu. Ar putea fi o experiență extraordinară, de care s-ar vorbi peste generații. Preoții ortodocși se duc cu „boboteaza” prin mult mai multe case din parohie, așa că nu e chiar nefezabil un asemenea proiect. Sigur, cere dedicare și pare mai puțin rewarding decât alte lucruri mai facile. Aparent doar. Iar vorbind de riscurile contaminării în urma unui asemenea demers, am vrea să le comparăm cu cele pe care ni le asumăm când cumpărăm o pâine la supermarket sau când facem plinul la benzină, lucruri de care sunt sigur că nu ne dispensăm în aceste vremuri. Oare să fie Cina Domnului ceva de care ne lipsim mai ușor?
Putem face și mai mult de atât, dacă pe de-o parte suntem chiar ancorați în Reforma protestantă, iar pe de alta, în buna tradiție baptistă, nu considerăm necesară succesiunea apostolică pentru administrarea sacramentelor. Preoția universală a ajuns în zilele noastre mai mult o licență poetică, decât o realitate. Ar fi poate cazul să ne lepădăm de angoase și să o facem vizibilă. Vremurile de criză admit soluții de criză și biserica singură are mandatul de a le adopta. Iarăși există precedent istoric. În 1626, la cincisprezece ani de la întoarcerea primului grup de baptiști de la Amsterdam la Londra sub conducerea lui Thomas Helwys, când deja funcționau cinci biserici baptiste, simțind nevoia de părtășie mai largă, acestea au trimis doi delegați în Olanda, pentru a explora posibilitatea de intrare în comuniune cu gruparea menonită Waterlanders. Două lucruri au împiedicat unirea celor două grupări. Mai întâi, refuzul categoric al menoniților de a accepta demnități publice și de a purta arme, apoi, insistența baptiștilor care susțineau dreptul bisericii locale de a împuternici o persoană ne-ordinată, în lipsa uneia ordinate, de a predica, converti, boteza, oficia la Cină etc.
Îmi imaginez că există temeri că o libertate dată în acest context, capilor de familie, de a administra Cina, ar putea fi înțeleasă greșit.
Vrem, nu vrem, acesta este ADN-ul nostru spiritual și baptiștii acelor vremuri susțineau acest principiu tot din cauza că funcționau în condiții anormale. Erau vremuri de persecuție atroce, când primii lor doi pastori fuseseră deja executați în închisoare. Biserica nu se putea opri din funcționare în absența unei persoane ordinate. Ca trup local al lui Hristos, chiar și prin comitetul de conducere, biserica poate decide asupra unor proceduri de excepție în stări de excepție, cum este cea de față. Principiul autonomiei bisericii este normativ și biserica n-ar trebui să se prăvălească niciodată sub imperativul vremelnic al zilei. Cred că Isus și-ar dori ca biserica Lui să îndrăznească, fiindcă El a biruit lumea.
Sigur, avem opțiunea să nu facem nimic. Să transferăm totul în virtual, cu scuza că așa-s vremurile. Să ne umplem timpul cu alte lucruri, încercând a uita. Dar înainte de a adopta această cale, ar trebui să luăm în calcul că, dacă scenariul va copia ce se întâmplă astăzi în alte țări, corelat cu degringolada sistemului medical românesc, putem anticipa că și bisericile noastre vor plăti un tribut greu. Cu ce ultimă imagine pleacă acești frați ai noștri? Și cu ce sentiment?
Îmi imaginez că există temeri de infectare pentru vizitarea familiilor de către lucrători. Sunt justificate. E necesar ca oamenii să fie consultați telefonic în prealabil dacă își asumă aceste riscuri. Îmi imaginez că există temeri că o libertate dată în acest context, capilor de familie, de a administra Cina, ar putea fi înțeleasă greșit. Și acestea sunt justificate. Dar mi se pare și mai grav să facem shut-down complet la biserică și să ne mulțumim doar cu niște mesaje înregistrate. În calitate de creștini trebuie să ne asumăm uneori riscuri, iar dacă biserica ar acorda încredere capilor de familie care consideră că în fața lui Dumnezeu, cu aprobarea bisericii, pot efectua acest oficiu, îmi imaginez că pentru aceste persoane ar însemna responsabilizare, atât în ce privește relația lor pe verticală, cât și în ce privește relația lor pe orizontală. Dați-le membrilor voștri acum o experiență spirituală memorabilă și veți culege roadele când se va normaliza situația. Iar dacă o biserică s-ar scufunda fiindcă membrii ei ar administra neînțelept o asemenea dezlegare, atunci mă tem că acea biserică e(ra) deja scufundată, doar fantoma ei mai plutește.
(Imagine: pictură de Domenico Ghirlandaio – Web Gallery of Art: Image Info about artwork, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=10614549)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
“Our identity is in Christ, and not about our gatherings.”
https://www.christianitytoday.com/news/2020/april/easter-covid-19-arab-christians-coronavirus-isis-iraq-syria.html?utm_source=ctweekly-html&utm_medium=Newsletter&utm_term=26435775&utm_content=705422964&utm_campaign=email
[…] 3 aprilie Mihai Ciucă: Gânduri despre Cina Domnului pentru o biserică blocată de pandemie […]
[…] 3 aprilie Mihai Ciucă: Gânduri despre Cina Domnului pentru o biserică blocată de pandemie […]
[…] 3 aprilie Mihai Ciucă: Gânduri despre Cina Domnului pentru o biserică blocată de pandemie […]
[…] 3 aprilie Mihai Ciucă: Gânduri despre Cina Domnului pentru o biserică blocată de pandemie […]
[…] http://convergente.ro/ganduri-despre-cina-domnului-pentru-o-biserica-blocata-de-pandemie […]