Gânduri (in)comode despre ecumenism

Distribuie:

Da, totul depinde de cum cade lumina… Putem oare privi și dintr-un alt unghi lucrurile care acum ne despart? Putem face să cadă asupra lor altfel lumina?

Aștept în fiecare an cu nerăbdare Octava Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, care se desfășoară între 18 și 25 ianuarie. Deși practica are mai bine de o sută de ani, cred că la noi în țară a început să se țină după căderea regimului comunist în decembrie 1989. Am avut astfel bucuria de a intra, cu ocazia Octavei, în biserici pe care până atunci nu le văzusem decât închise, decenii la rând (Biserica anglicană, Biserica greco-catolică Acvila și, mai apoi, cea din strada Polonă), precum și de a putea cunoaște „la ele acasă” confesiuni pe care nu le știusem decât cu numele: armeană, evanghelică, luterană… Îmi amintesc cu plăcere atmosfera electrizantă din primii ani, în catedrala ortodoxă, supraplină, din Dealul Mitropoliei. Se simțea acolo, palpabilă, omniprezentă, speranța de unire a Bisericilor surori. Eram pe atunci o mamă tânără, venisem cu cei trei copilași cărora eu și soțul meu le găsisem, cu dificultate, un locșor între un stâlp și o masă lungă pentru parastase, și nu voi uita niciodată blândețea și bunătatea cu care o femeie în vârstă, la fel de înghesuită ca și noi, a scos dintr-un buzunar al ei, secret, câteva bomboane și un pachet de biscuiți și l-a dat copiilor noștri. Era ortodoxă și văzuse că suntem catolici – dar se bucura să fim acolo, împreună; copiii îi erau dragi, iar pe noi, părinții, voia să ne ajute să-i ferim pe cei mici de riscul de a cădea în plictiseală, dat fiind faptul că încă nu puteau înțelege cum se cuvine toată semnificația ceremoniilor. Era o lumină aurie pe chipul brăzdat al acestei femei cu basma neagră – o lumină care nu cred că venea doar de la candelabrele poleite de deasupra capetelor noastre (și care erau cam tot ce puteam vedea din biserica înțesată de oameni).

Despre Dumnezeu, afară de contextele „oficiale” în care era negat sau ponegrit, nu se vorbea decât rar și pe șoptite, căci dacă afișai o afiliere religioasă explicită, erai dat afară din facultate.

Cu timpul însă – poate de vreo zece-cincisprezece ani încoace, nu știu exact, că nu am stat să număr –, o tristețe și o răceală s-a lăsat peste aceste întâlniri ecumenice, și însuși cuvântul „ecumenism” a început să fie hulit de unii, mai ales atunci când vine rândul Bisericii Ortodoxe să găzduiască ziua de rugăciune comună. An de an, biserica în care se ține celebrarea în ziua respectivă este pichetată de persoane care îi acuză pe neortodocși de erezie, trădare, fariseism… Într-un an, în biserica de la Curtea Domnească, un bărbat a strigat în biserică (fapt cutremurător, de neîngăduit, cum învățasem încă din copilărie). Un preot ortodox s-a desprins din altar și a venit până în spate, ca să vadă ce se întâmplă, dar făptașul, care fusese chiar lângă mine, se strecurase deja afară. La sfârșitul slujbei preotul acela a cerut cu mare umilință iertare celor prezenți pentru jignirea adusă.

***

Pe mine – și cazul meu nu e unic – diferențele interconfesionale m-au urmărit de când mă știu. Bunica mea, o catolică dârză dintr-un sat de pe valea Siretului, s-a împotrivit cât a putut căsătoriei fiicei sale (mama mea) cu un ortodox (tata) din nordul Moldovei (deși mai târziu, când l-a cunoscut bine, i-a părut rău că îl numise, cu o expresie de rezonanță evanghelică, „lup venit să fure oile”).

Apoi a venit timpul, conform practicii Bisericii Catolice, ca noi, copiii, să facem pregătirea catehetică pentru prima Sfântă Împărtășanie. Atunci ne-am descoperit noi credința: ne-am entuziasmat… și am început să le vorbim zi de zi părinților noștri despre cele aflate.

Părinții mei erau amândoi tineri și foarte frumoși când s-au cunoscu, în studenție, urcând – sau poate coborând – dealul cu tei înfloriți al Copoului. Vremurile erau grele: ochiul vigilent al Securității urmărea totul și o sesizare cât de măruntă din partea unui „coleg” te putea arunca în închisoare. Propaganda comunistă era cuvântul de ordine. Despre Dumnezeu, afară de contextele „oficiale” în care era negat sau ponegrit, nu se vorbea decât rar și pe șoptite, căci dacă afișai o afiliere religioasă explicită, erai dat afară din facultate. Astfel, părinții mei s-au cununat într-o zi de lucru, la 7 dimineața, în subsolul casei parohiale, pentru că în biserică mai intra lume și cineva s-ar fi putut să-i recunoască și să-i raporteze. Au fost prezenți doar preotul celebrant, nașii și bunica mea dinspre mamă, venită din satul ei cu un nepoțel de mână, pe care îl avea atunci în grijă (bunicul murise demult, în război). Această primă atmosferă de taină, de ascundere, și chiar de „nemenționare” a religiei, s-a proiectat asupra întregii căsnicii a părinților mei, poate și pentru că mama nu voia să-l importuneze pe tata cu credința ei, și invers.

Apoi a venit timpul, conform practicii Bisericii Catolice, ca noi, copiii, să facem pregătirea catehetică pentru prima Sfântă Împărtășanie. Atunci ne-am descoperit noi credința: ne-am entuziasmat (eram încă în anii sufocanţi ai regimului comunism, iar relația cu Dumnezeu ne deschidea deodată orizonturi atât de largi!) și am început să le vorbim zi de zi părinților noștri despre cele aflate. Mama era oarecum perplexă – avea încă proaspete în minte persecuțiile din perioada proletcultistă și se gândea că ne vom expune prea tare. Tata, care întotdeauna fusese ceea ce se numește, cu un termen paradoxal pentru mine, „un ortodox nepracticant”, asculta cu interes și îl simțeam vădit mișcat (odată, când i-am dat un fioretto al Sfântului Francisc pe care îl tradusesem pentru el din italiană, l-am surprins lăcrimând). Totuși, tata avea o reținere față de inițiativa noastră de catehizare catolică. Venea din când în când cu noi la slujbă, la sărbătorile mari (și atunci nu se așeza niciodată în bancă pentru că – mi-a spus el odată – „eu în fața lui Dumnezeu stau în picioare”). Dar, în ciuda atracției vădite, nu s-a hotărât niciodată să facă pasul, trecerea.

Am rămas impresionată de dragostea acestui om, încă vie după patru decenii, și de soarta care îl silise să facă tragica alegere între două iubiri: între fata frumoasă care îi cucerise inima, și biserica de care se îngrijea până în ziua de astăzi.

Atunci noi, îngrijorați de soarta lui veșnică, ne-am decis să-l încurajăm la ceea ce consideram în mintea noastră de copii a fi second best (sau minor malus, tot cam pe acolo): reluarea practicii religioase în Biserica Ortodoxă. Așa că după oarecare presiuni din partea noastră, tata a început să meargă duminica la slujbă la el la biserică, iar de Paști, când se spovedea și se împărtășea, mergeam și noi cu el. Am ajuns astfel să cunoaștem mai îndeaproape și să prețuim credința ortodoxă, cu bogăția ei de ritualuri și semnificații (trebuie să adaug aici că, dintr-o onestitate interioară care l-a caracterizat dintotdeauna, tatăl meu a respectat dorința mamei de a se căsători în Biserica Catolică și și-a ținut cu fidelitate promisiunea făcută la cununie, de a ne crește în religia catolică, astfel încât despre religia ortodoxă noi nu am aflat decât mai târziu, când am decis, ca să spun așa, să ne ducem tatăl la biserică).

Au trecut astfel anii; fiecare dintre noi s-a apropiat cu timpul tot mai mult de „religia” celuilalt și familia noastră și-a găsit un „echilibru ecumenic” al ei, în care bucuria sărbătorilor împărtășite făcea să se estompeze pragul diferențelor dogmatice. Totuși, rămânea între noi ceva nespus, un fel de întrebare pe care nici noi, nici tata nu prea știam cum să o formulăm. Până ce într-o vară, cu un an sau doi înainte ca tata să plece pe neașteptate din această lume, eu mi-am învins sfiala și am pus întrebarea.

Am scris aceste rânduri nu pentru a face o apologie a unei Biserici anume, și nici măcar a ecumenismului, ci pentru a îndemna să privim și din alt unghi o situație de împărțire confesională în care ni s-a dat să trăim.

Era o zi de 6 august, sărbătoarea Schimbării la Față. Eram în satul bunicii mele catolice din Moldova și, cum era sărbătoare, după Liturghia de dimineață ne-am luat o minivacanță și am pornit, eu cu tata și cu băiatul meu Samuel, la o plimbare pe dealul de deasupra satului. După un ocol, prelungit anume pentru a ne bucura cât mai mult de cerul înalt și de lanurile unduioase pline de flori, am coborât înapoi în sat pe alt drum, ales la întâmplare, ajungând într-o zonă unde niciunul dintre noi nu mai fusese vreodată: era partea ortodoxă a satului. Drumul ales ducea drept în ograda bisericii și, cum era cald și amiaza în toi, am intrat să vedem dacă nu puteam găsi niște apă. Era într-adevăr o cișmea, lângă o bancă, sub un prun sau un cais bătrân, și ne-am așezat să ne odihnim. A venit atunci să ne salute dascălul care se îngrijea de biserică și, din una în alta, ne-a invitat să intrăm înăuntru ca să ne arate lăcașul. Privind în jur, și eu și tata am remarcat frumusețea iconostasului din lemn sculptat. Am întrebat dacă știe cine l-a lucrat și dascălul, mândru, ne-a dus în spatele iconostasului și ne-a arătat numele iscălite în dreapta sus: „Vasile și Gheorghe Gherguț”. Erau bunicul meu, Gheorghe, și fratele lui, care murise și el în război împreună cu un al treilea frate – toți răpuși la Cotul Donului.

Se bucură oare Bunul Dumnezeu de lucrul acesta? Îi dă lui cinstire orgoliul cu care ne apărăm poziţiile confesionale? Ori este doar frica noastră că altfel nu vom fi găsiți vrednici de mântuire?

Când i-am spus dascălului că suntem din neamul celor care ciopliseră iconostasul, ochii lui s-au umplut de lacrimi și a prins a ne spune că în tinerețe îi fusese dragă sora mai mare a mamei mele. Că pentru ea s-ar fi făcut catolic, dar că părinții au fost împotrivă. Am rămas impresionată de dragostea acestui om, încă vie după patru decenii, și de soarta care îl silise să facă tragica alegere între două iubiri: între fata frumoasă care îi cucerise inima, și biserica de care se îngrijea până în ziua de astăzi.

Pe fondul acesta, mai zăbovind eu cu tata pe banca de lângă fântână, în timp ce Samuel explora curtea bisericii, am simțit că s-a deschis între noi acea poartă care stătea de obicei închisă și l-am întrebat pe tata de ce nu s-a hotărât niciodată să devină catolic. A fost rândul lui să i se umezească ochii. S-a gândit preț de câteva clipe și apoi și-a îndreptat umerii, cu un gest al lui pe care îl făcea atunci când avea de spus lucruri importante. Mi-a răspuns: „Ştii, Liana, m-am gândit. De multe ori. Dar de fiecare dată îmi aminteam de această rugăciune din copilăria mea: o spuneau la slujbă în biserică, la noi în sat… și n-am putut…”

„Ce rugăciune?”, am întrebat eu.

„Rugăciunea care începe cu Doamne Dumnezeul părinților noștri… Vezi, n-am putut să trădez credința părinților mei!”

Niște oameni care au trăit cu multe veacuri în urmă s-au supărat unii pe alții, s-au afurisit reciproc acum cinci sute, o mie de ani, iar noi purtăm mai departe această supărare străină, lăsând-o să sfâșie și azi inimi de carne.

Am simțit atunci deodată că lanurile de lângă noi devin mai pline de culoare, că cerul e încă și mai înalt și orizontul se lărgește, imens. O mare ușurare, o veselie ca aceea a lui David mi-a cuprins inima și i-am zis tatălui meu:

„Tată, tu știi de unde vine și cum continuă rugăciunea asta? Nu e nici de la ortodocși, nici de la catolici, ci tocmai de la evrei, și sună așa: Doamne Dumnezeul părinților noștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob… Dumnezeul acesta, al părinților noștri, coboară până la Abraham, iar pe el îl recunosc drept tată nu doar evreii și creștinii, ci și musulmanii!… Şi tu, pentru asta nu te-ai făcut catolic?”

Am râs amândoi, și din ziua aceea de 6 august, lângă fântâna din curtea bisericii găsite din întâmplare, greutatea care ne despărțea parcă s-a luat dintre noi.

***

Am scris aceste rânduri nu pentru a face o apologie a unei Biserici anume, și nici măcar a ecumenismului, ci pentru a îndemna să privim și din alt unghi o situație de împărțire confesională în care ni s-a dat să trăim. „Totul depinde de cum cade lumina”, spunea un prieten al părinților mei, poetul Adi Cusin. Poate că, mai degrabă decât să apărăm în continuare cu strășnicie diferențele care ne despart, ne-ar prinde bine să ne oprim o clipă și să ne gândim că de fapt, procedând astfel, noi nu-i aducem slavă lui Dumnezeu, ci mai degrabă perpetuăm o ceartă care nu ne aparține. O ceartă veche de sute de ani, pe care ne-au pus-o pe umeri străbunii noștri. Niște oameni care au trăit cu multe veacuri în urmă s-au supărat unii pe alții, s-au afurisit reciproc acum cinci sute, o mie de ani, iar noi purtăm mai departe această supărare străină, lăsând-o să sfâșie și azi inimi de carne.

Îndrăznesc eu să-mi spun în nevrednicia mea, dacă nu acestea două, mândria sau teama, ci dragostea sinceră de Dumnezeu ar sta la temelia credinței noastre, poate de mult departajările confesionale ar fi fost rezolvate.

De ce? Se bucură oare Bunul Dumnezeu de lucrul acesta? Îi dă lui cinstire orgoliul cu care ne apărăm poziţiile confesionale? Ori este doar frica noastră că altfel nu vom fi găsiți vrednici de mântuire? Căci, îndrăznesc eu să-mi spun în nevrednicia mea, dacă nu acestea două, mândria sau teama, ci dragostea sinceră de Dumnezeu ar sta la temelia credinței noastre, poate de mult departajările confesionale ar fi fost rezolvate.

***

Nu știu cine sunt oamenii care pichetează întâlnirile ecumenice, și nici cum să mă raportez la ei. Pe de o parte, le admir zelul. Şi-mi dau seama că, fără verticalitate morală și probitate intelectuală, adevărul riscă întotdeauna să se dilueze, transformându-se fie în ultima superstiție la modă, fie în indiferență și confuzie. Ştiu că unele principii sunt mai mari decât noi înșine și că trebuie apărate chiar cu prețul vieții – pentru ca noi și cei care vin după noi să aibă Viața.

Pe de altă parte însă nu știu dacă aș putea trăi cu mine însămi știind că îl asupresc dinadins pe fratele meu de altă credință. Nu așa a făcut Cristos, nu așa au făcut apostolii, iar cearta aceasta, pe care o ducem în spate de atâția ani, nu e a noastră. Mai degrabă decât să o perpetuăm, de ce să nu ne lepădăm de ea și să nu ne privim în ochi, spunându-ne cu onestitate: suntem frați, dar încă mai sunt lucruri pe care nu le înțelegem, nu le cunoaștem… Să nu luăm diferențele dintre noi ca pe un motiv de bătaie cu pietre, ci ca pe o aventură a cunoașterii, ba chiar ca pe o bogăție, după spusele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, care numea confesiunile ortodoxă și catolică „cei doi plămâni ai Bisericii”, iar în varietatea denominațiunilor creștine vedea un cristal ale cărui multiple fațete reflectă fiecare o rază diferit colorată din lumina unică a lui Dumnezeu.

Să nu luăm diferențele dintre noi ca pe un motiv de bătaie cu pietre, ci ca pe o aventură a cunoașterii, ba chiar ca pe o bogăție

Da, totul depinde de cum cade lumina… Putem oare privi și dintr-un alt unghi lucrurile care acum ne despart? Putem face să cadă asupra lor altfel lumina? Căci Dumnezeu (fiecare o mărturisește în confesiunea lui, e dogmă de credință pentru toți creştinii!) este unul. O știm cu toții bine. Atunci, singura explicație pentru diversitatea creștină este modul nostru diferit de a-L înțelege. Sigur, există o istorie în spatele acestor diferențe de înțelegere, o istorie mai dreaptă sau mai nedreaptă, mai luminoasă sau mai sumbră. Dar, în adâncul adâncului inimii fiecăruia, este oare ceva de condamnat a dori să-l înțelegi pe Dumnezeu? Ori este de condamnat neputința de a-l înțelege cu totul? Şi cine a putut spune vreodată că l-a înțeles cu desăvârșire pe Dumnezeu?

De aceea, mai degrabă decât să ducem mai departe o disensiune care nu ne face onoare, oare n-ar fi un moment potrivit să-i acordăm celuilalt the benefit of the doubt – prezumpția de nevinovăție – și să pășim împreună?

30 mai 2021, în Sărbătoarea Sfintei Treimi

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Photo by Filipe Resmini on Unsplash)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Avatar

Lasa un comentariu