Generația expirată – de ce și cu cât folos

Distribuie:

Atunci când, după 430 de ani de robie, evreii au trecut Marea Roșie, în drum spre Țara Promisă, ei aveau înaintea lor un drum ce putea fi parcurs fără grabă în nu mai mult de 40 de zile. Totuși, din pricina neputinței lor, nici ei nici liderii lor n-au trecut Iordanul, pentru a intra în „țara în care curge lapte și miere”, ci au rătăcit în pustiu timp de 40 de ani. Două generații, toți cei trecuți de 20 de ani la ieșirea din Egipt, au murit și au fost îngropați în pustiul Sinai, incapabili de a se bucura de promisiunea libertății. Eu cred că Exodul este o metaforă adecvată pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu noi, evanghelicii români, după 1989.

Mă voi referi, deci, la rolul și impactul unor personalități evanghelice care, în opinia mea (inevitabil subiectivă), au lăsat ceva cât de cât valoros în urma lor, la oameni de influență, la modele pentru generația următoare, indiferent dacă valoarea lor a fost sau nu recunoscută oficial.

Recent, am fost întrebat de un prieten mai tânăr de ce generația mea a produs atât de puțin în materie de teologie, în ciuda faptului că a avut condiții de formare net superioare generațiilor evanghelice anterioare. Întrebarea se referă mai ales la textele biblice, teologice sau de spiritualitate publicate de membrii acestei generații, dar ea țintește, cu siguranță, dincolo de dimensiunea literară a fenomenului.

Încerc să explorez aici această dilemă și să găsesc câteva posibile explicații. Prin „generația mea” mă refer la cei născuți între 1950 și 1970, adică la liderii evanghelici români care au între 50 și 70 de ani sau, dacă vreți, la grupul de evanghelici mai cunoscuți aflați undeva între Benianim Fărăgău și Marius Cruceru. Unele dintre numele lor le găsiți în lista de autori ai volumului Omul evanghelic, apărut la Polirom în 2018. În analiza mea nu mă ocup de cei care au deținut vremelnic diverse poziții la vârful confesiunilor sau al instituțiilor evanghelice. Mă tem că, din pricina mediocrității celor mai mulți dintre ei, istoria nu va avea prea multe de amintit despre aceștia. Mă voi referi, deci, la rolul și impactul unor personalități evanghelice care, în opinia mea (inevitabil subiectivă), au lăsat ceva cât de cât valoros în urma lor, la oameni de influență, la modele pentru generația următoare, indiferent dacă valoarea lor a fost sau nu recunoscută oficial.

Am numit-o „generația expirată” pentru că sunt de acord cu evaluarea implicită din întrebarea prietenului meu, și voi încerca să arăt în cele ce urmează care cred că sunt atât motivele pentru care această generație a reușit să realizeze destul de puține lucruri demne de atenție, cât și cele pentru care noi – căci vorbesc despre generația mea – foarte probabil nu vom lăsa în urma noastră mult mai mult de atât, înainte de a părăsi scena și a fi îngropați în pustia tranziției. Scriu cu convingerea că termenul nostru de garanție a cam expirat și că este nerealist să așteptați de la noi mai mult decât ceea ce am făcut până acum.

Context

Formarea generației noastre a fost marcată în primul rând de un sistem comunist opresiv, în care intelectualii creștini, de orice confesiune ar fi fost ei, erau priviți ca suspecți și potențiali „dușmani ai poporului”. De aceea, cei mai activi dintre ei erau urmăriți în permanență, ceea ce le-a marcat personalitatea pentru totdeauna. Lucrul acesta este greu de înțeles pentru cei care nu au avut această experiență, impactul devastator al acestui context fiind adesea ignorat chiar de victimele lui.

Din pricina anti-intelectualismului caracteristic comunităților evanghelice, acești tineri intelectuali nu au avut o viață prea comodă între coreligionarii lor, fiind priviți adesea cu suspiciune, mai ales de clerici si de alți lideri, care vedeau în ei potențiali concurenți la pozițiile lor de putere și de decizie.

Totuși, în ciuda faptului că evanghelicii (ca și alții, care nu aveau „origini sănătoase” – priviți de regim ca potențiali adversari) nu erau acceptați în anumite domenii de studiu (mai ales din spațiul științelor sociale), generația mea de evanghelici este poate prima care a avut acces larg la studii de nivel universitar, ceea ce a dus la crearea unei noi pături de intelectuali evanghelici. Formarea lor a fost facilitată și de un anume dezgheț la nivelul dinamicii vieții culturale în societatea românească, și de numărul mare de traduceri ale unor texte de calitate, chiar dacă adesea cenzurate, care apăreau în vremea aceea. Din pricina anti-intelectualismului caracteristic comunităților evanghelice, acești tineri intelectuali nu au avut o viață prea comodă între coreligionarii lor, fiind priviți adesea cu suspiciune, mai ales de clerici si de alți lideri, care vedeau în ei potențiali concurenți la pozițiile lor de putere și de decizie. Descumpănit de această tristă constatare, l-am întrebat la vremea aceea pe prietenul meu Beni Fărăgău cum este posibil ca oamenii aceștia să nu bucure că în jurul lor apare o nouă generație de lideri la formarea cărora ei nu au contribuit câtuși de puțin. Răspunsul lui Beni a tranșant. „Dacă ei ar fi fost părinții noștri spirituali, s-ar fi bucurat și ne-ar fi ridicat pe umerii lor.” Noi însă eram niște orfani, care am fost crescuți de alții și am fost percepuți imediat ca adversari și concurenți.

Una dintre limitările reale cu care s-a confruntat generația mea în perioada ei de formare a fost lipsa resurselor, mai ales a literaturii biblice și teologice, ba chiar a Bibliilor, până prin 1970. O serie de inundații catastrofale la începutul acelui deceniu a constituit ocazia deschiderii unor canale de introducere în țară, alături de ajutoarele materiale venite din Vest, a Bibliilor și a literaturii creștine. Desigur, cel puțin la început, a fost vorba mai ales de literatură devoțională, cu nuanțe pietiste și fundamentaliste, care promova adesea teorii escatologice fanteziste (mai ales de sorginte dispensaționalistă). Chiar și acestea însă au fost o gură de aer proaspăt în pustiul informațional în care crescusem și au fost consumate pe nerăsuflate de cei din generația mea.

Una dintre limitările reale cu care s-a confruntat generația mea în perioada ei de formare a fost lipsa resurselor, mai ales a literaturii biblice și teologice, ba chiar a Bibliilor, până prin 1970.

Cu vremea însă, am început să avem acces la literatură teologică de calitate și unii dintre noi au început să fie atrași de ideea de a face studii teologice în Vest, dat fiind că cele două instituții teologice de la noi (seminarul baptist și cel penticostal) erau de slabă calitate și strict controlate de regim. Îmi amintesc bine o discuție pe care am avut-o în a doua parte a anilor ’70 cu „taica” Simion Cure, care era în vremea aceea pastor girant al bisericii baptiste din Iași, după ce pastorul Radu Cruceru fusese ucis de Securitate. Taica, un om pentru care am un respect infinit – deși cunosc și ambiguitățile biografiei lui – mi-a spus atunci: „Sfatul meu, pe care i l-am dat și lui Iosif Țon, și m-a ascultat, este să încerci să  ieși undeva în Vest și să faci acolo studii teologice serioase, după care să te întorci în țară, cum a făcut și el.” Mărturisesc că nu i-am ascultat sfatul, dar două decenii mai târziu aveam să primesc șansa unei burse de studiu în Marea Britanie.

Unii dintre intelectualii generației mele s-au coagulat în anii ’70 în jurul mișcării de disidență inițiată de Iosif Țon și dusă mai departe de ALRC (Comitetul pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință) condus de Pavel Nicolescu, ceea ce i-a adus și mai mult în vizorul Securității. Aceasta a generat, în cadrul bisericilor, un conflict deschis între intelectualii creștini mai radicali și colaboratorii (chiar dacă, uneori, involuntari) ai Securității din conducerile bisericilor. Deși rezultatele pozitive ale acestei mișcări de rezistență au fost puține și îndoielnice, existența ei a dat generației mele o pregustare a libertății care avea să vină.

După 1989, unii dintre prietenii mei evanghelici au avut șansa unică de a face studii universitare în lumea liberă (mai ales în teologie, dar nu numai), iar aceia dintre ei care s-au întors în țară (căci alții au ales, din diverse pricini, să rămână în Vest) au încercat să schimbe câte ceva în jurul lor. Așa cum voi arăta mai jos, aceste visuri și viziuni au fost adesea mult prea mari în raport cu capacitățile reale ale celor care le-au imaginat, dar și cu posibilitățile reale de schimbare ale comunităților evanghelice.

Așa cum voi arăta mai jos, aceste visuri și viziuni au fost adesea mult prea mari în raport cu capacitățile reale ale celor care le-au imaginat, dar și cu posibilitățile reale de schimbare ale comunităților evanghelice.

Orientarea spre teologie a multora dintre liderii generației mele, dublată în destule cazuri de decizia de a-și părăsi profesiile seculare și de a opta pentru o carieră eclezială, deși ușor de înțeles în context, a avut și un impact negativ, lipsind generația următoare de modelele necesare pentru a urma o eventuală vocație seculară și sugerând implicit că un creștin care este cu adevărat serios cu credința sa trebuie să aleagă calea, presupus superioară, a vocației religioase sau clericale, ceea ce din perspectiva teologică este o eroare capitală, cu implicații extrem de grave pentru implicarea creștinilor în societate.

Vorbind despre context, nu vreau să sugerez nicidecum că, trăind „sub vremi”, această generație nu putea face mai mult. Avem datoria de a ne asuma propriile neîmpliniri, chiar dacă ne este foarte greu să facem asta fără a încerca să ne găsim scuze și a pasa altora răspunderea pentru deciziile care au condus la roadele îndoielnice pe care le lăsăm în urma noastră. Este însă la fel de adevărat, cred eu, că contextul concret în care am trăit ne-a influențat deciziile într-o măsură mult mai mare decât am fi dorit sau am realizat.

Contribuții

Într-un articol publicat în 2007 de revista East-West Church & Ministry Report, enumeram 50 de evanghelici romani în viață care obținuseră doctorate în teologie, cei mai mulți dintre ei la instituții teologice occidentale (în prezent estimez că sunt mai mult de 200, dar nimeni nu și-a mai dat osteneala să-i catalogheze). Și, chiar dacă unii dintre cei 50 enumerați de mine nu fac parte din generația la care mă refer, este evident că niciodată în istoria evanghelicilor români nu a existat un număr atât de mare de oameni cu pregătire teologică superioară, raportat la dimensiunile destul de reduse ale minorității evanghelice din România. Această realitate a dat naștere, în mod inevitabil, unui înalt nivel de așteptare și, implicit, la sentimentul de dezamăgire despre care discutăm aici.

Un doctorat în teologie nu face pe cineva să devină în mod automat teolog. Unii dintre noi, în ciuda diplomelor, a titlurilor și a pozițiilor noastre, nu sunt nimic mai mult decât niște învățători înzestrați cu talent.

Desigur, nu toate aceste titluri sunt acoperite de teze de doctorat cu adevărat valoroase și prea puține dintre ele au fost publicate. Mai tragic însă este faptul că după obținerea acestor titluri, cei mai mulți dintre acești doctori în teologie au încetat să mai producă texte consistente, ca și cum doctoratul ar fi fost încununarea carierei lor, nu o simplă validare a faptului că stăpânesc instrumentele esențiale solicitate de cercetarea în domeniu. Probabil, în multe cazuri, doctoratul a fost o condiție esențială pentru avansarea în cariera academică. Cum însă păstrarea unor asemenea poziții nu este condiționată la noi de continuarea activității științifice, motivația pentru implicarea în cercetarea de specialitate a dispărut odată cu obținerea titlului.

Un alt aspect al acestei probleme este lipsa vocației și a dotării pentru teologie a unora dintre noi. Un doctorat în teologie nu face pe cineva să devină în mod automat teolog. Unii dintre noi, în ciuda diplomelor, a titlurilor și a pozițiilor noastre, nu sunt nimic mai mult decât niște învățători înzestrați cu talent. Nimic rău în asta, dar un teolog este mult mai mult decât un didaskalos.

În alte cazuri, obținerea titlului a fost motivată, probabil, de realizarea unei ambiții personale sau a fost o expresie a orgoliului, care odată satisfăcute nu au dat naștere unei nevoi reale de adâncire a adevărului. Am de asemenea informații cu privire la faptul că unele dintre aceste teze, mai ales dintre cele susținute în cadrul sistemului universitar corupt din România, au fost foarte probabil scrise de alții, fie pentru că semnatarii lor nu erau în stare, fie pentru că solicitanții erau prea ocupați cu lucruri mai importante (cum ar fi, de exemplu, politica).

Desigur, realizările acestei generații ar trebui analizate totuși dincolo de chestiunea doctoratelor, oricât de importantă ar fi aceasta. Încerc să mă refer în cele ce urmează la trei domenii specifice: instituțiile, cărțile și ucenicia.

Desigur, realizările acestei generații ar trebui analizate totuși dincolo de chestiunea doctoratelor, oricât de importantă ar fi aceasta.

Instituțiile. Crearea de instituții evanghelice a fost aproape imposibilă sub comunism. Cele create totuși, în ciuda interdicției, au fost necesarmente instituții „de subterană”, așa cum a fost cazul ALRC. Situația s-a schimbat însă după 1989, și în cei 30 de ani care au trecut de atunci au apărut o mulțime de instituții evanghelice – universități, școli, ONG-uri etc – multe dintre ele inițiate de membrii generației de care ne ocupăm aici. Cele mai multe dintre ele sunt însă instituții cu caracter carismatic – construite în jurul unor personalități puternice, și care foarte probabil vor dispărea, sau se vor transforma în „monumente funerare” odată cu dispariția inițiatorilor lor. După părerea mea, poate și din pricina modului în care a fost marcată de comunism, această generație pare incapabilă de a crea instituții transpersonale – construite în jurul unor idei sau viziuni care transcend personalitatea fondatorului.

Cărțile. Dacă este să discutăm despre cărți, trebuie să spun dintru început că există totuși un număr semnificativ de titluri care au fost publicate după 1989 de membrii acestei generații. Cele scrise de Beni Fărăgău sunt un bun exemplu. Avem de-a face în acest caz mai ales cu comentarii biblice, elaborate din perspectiva particulară a acestui remarcabil învățător biblic. Chiar și în acest caz, totuși, dacă privim dincolo de suprafața lucrurilor, observăm că este vorba de un efort singular, al unui om super harnic și consumat de o viziune singulară, iar cărțile care au rezultat din acest efort vădesc caracteristicile unui proiect de self-publishing.

Pe de altă parte, avem de-a face cu câțiva autori narcisiști, care mimează excelența („de nota zece”), dar ale căror produse „literare” nu valorează nici cât hârtia pe care au fost tipărite. Cu siguranță că nu acesta este genul de literatură evanghelică a cărei absență o deplângea tânărul meu prieten. Ceea ce lipsește, în mod surprinzător și întristător, este o literatură teologică consistentă, care să ofere un răspuns teologic, adică unul înrădăcinat în datele revelației și în cele ale Tradiției, la problemele curente cu care se confruntă lumea contemporană în general și comunitățile evanghelice în particular.

După părerea mea, poate și din pricina modului în care a fost marcată de comunism, această generație pare incapabilă de a crea instituții transpersonale – construite în jurul unor idei sau viziuni care transcend personalitatea fondatorului.

Înainte de a trece la chestiunea spinoasă a uceniciei, trebuie să subliniez faptul că numărul redus de cărți publicate de membrii acestei generații, puține atât cam am fost noi capabili să producem, se explică și prin rezerva editurilor – inclusiv a celor mai vizionare dintre ele, ce abia pot fi numărate pe degetele de la o mână, față de publicarea de texte ale unor autori români. Motivul esențial invocat de ele este faptul că „lucrările autorilor români nu se vând”. O explicație plauzibilă ar putea fi calitatea sau relevanța redusă a textelor produse de acești autori. Sau faptul că, dincolo de scăderea numărului de oameni pasionați de lectură, gustul publicului evanghelic este în continuă deteriorare, el fiind deformat de pletora de traduceri pietiste siropoase și superficiale aflate pe piață. Cu riscul de a-i supăra pe unii dintre prietenii mei editori, voi spune totuși că, după părerea mea, este vorba în mare măsură de o lipsă de viziune și convingere din partea lor cu privire la importanța capitală a cultivării unor voci teologice locale autentice.

Ucenicia. Generația mea este cea care a redescoperit valoarea uceniciei, mai ales cu ajutorul unor organizații creștine din Vest, precum Navigatorii, Campus Crusade, BEE sau YWAM. Uneori modelele de ucenicie promovate de aceste organizații au fost oarecum mecanice și neadaptate condițiilor locale, dar meritul lor este de a readuce în discuție importanța modelelor în procesul transmiterii credinței de la o generație la alta. Cu vremea însă, grupurile născute sub influența acestor modele au fost acaparate de motivații pragmatice, influențate și de nevoia acestor organizații de a raporta creșteri numerice de care depindea finanțarea activităților lor. Astfel, ritmul de multiplicare a grupurilor de ucenicie a depășit ritmul, mult mai lent, al formării reale a vieților celor uceniciți. Cu alte cuvinte, ucenicia reală a fost subminată chiar de mecanismele și instrumentele menite s-o promoveze. Rezultatul prompt a fost că generația imediat următoare a fost lipsită de ucenicia consistentă de care am avut noi parte. Iar roadele ei, care sunt după părerea mea chiar mai îndoielnice decât cele ale generației mele, sunt dovada incontestabilă a acestui lucru. Desigur, prin asta nu încerc să-i disculp, căci lipsa lor de roade a fost în primul rând rezultatul lipsei lor de consistență și de viziune sau a faptului că s-au vândut prea ușor unor cauze fără miză din perspectiva eternității.

ucenicia reală a fost subminată chiar de mecanismele și instrumentele menite s-o promoveze.

Un alt aspect important al acestei discuții, este rolul pe care îl joacă tipul de personalitate și concepția despre autoritate a făcătorului de ucenici. Generația mea a preluat din mediul politic în care s-a format un model predominant ierarhic, manifestat prin autoritarism, inflexibilitate și dictat. Ceva de genul „Domnul Isus te iubește, și maestrul tău are un plan pentru viața ta”. Rezultatul aproape inevitabil al unui asemenea tip de autoritate este nu formarea de ucenici – oameni  capabili de a-și descoperi și de a-și urma cu încredere chemarea pe care ei cred că au primit-o de la Dumnezeu, ci crearea unor clone – oameni deformați „după chipul și asemănarea” maeștrilor lor spirituali.

Limite

Generația mea a preluat din mediul politic în care s-a format un model predominant ierarhic, manifestat prin autoritarism, inflexibilitate și dictat.

În cele de mai sus, alături de contribuțiile de valoare ale generației mele la edificarea Împărăției lui Dumnezeu, am subliniat deja câteva dintre limitele inerente acesteia. Unele dintre ele erau inevitabile, căci țin de condiția de oprimați în care a avut loc formarea noastră. Ca să revenim la metafora cu care am început, mă întreb cum ar fi putut înțelege libertatea niște oameni care au fost sclavi toată viața lor, timp de multe generații. Și chiar dacă românii nu au trăit sub opresiune mai mult de 50 de ani (noi am fost norocoși; rușii au avut parte de această „binecuvântare” aproape 70 de ani), regimul comunist pare să fi fost mult mai eficient în deformarea conștiințelor decât cel al faraonilor egipteni.

Una dintre surprizele neplăcute ale acestei epoci de tranziție a fost faptul că unii dintre cei care au fost eroii rezistenței față de regimul comunist au devenit lideri autocratici și manipulatori, care au creat atmosfere dictatoriale în instituțiile pe care le  conduc, indiferent dacă vorbim de spațiul secular sau religios. Aceasta a condus, de pildă, la eliminarea din spațiul universitar evanghelic a unora dintre cei care au vădit verticalitate, nu au acceptat să devină mercenari unor cauze nedemne de valorile Împărăției sau pur și simplu nu au fost de acord cu liderii respectivi (am undeva o listă cu 25 de astfel de nume de la o singură universitate). Din fericire, unii dintre ei au fost recuperați, făcând cariere internaționale strălucite în teologie sau în domenii conexe. Cei rămași să slujească în țară sunt mai degrabă excepții care confirmă regula. Dar ei sunt în siguranță doar în măsura în care ceea ce scriu este suficient de „exoteric” pentru a nu stârni suspiciunea apărătorilor „dreptei credințe”.

Una dintre surprizele neplăcute ale acestei epoci de tranziție a fost faptul că unii dintre cei care au fost eroii rezistenței față de regimul comunist au devenit lideri autocratici și manipulatori, care au creat atmosfere dictatoriale în instituțiile pe care le  conduc, indiferent dacă vorbim de spațiul secular sau religios.

Atmosfera de teamă creată de acești lideri dictatori este un alt motiv pentru care unii dintre cei din generația mea care au rezistat, ca prin minune, în instituțiile academice de grad universitar sau în biserici, nu au curajul de a-și publica textele, din teama de a nu deveni ținta vânătorilor de erezii.

Direct legată de înțelegerea coerentă a conceptului de libertate și a responsabilității pe care aceasta o implică este incapacitatea generației mele de a avea o viziune clară cu privire la viitor. Evreilor, care fuseseră robi de multe generații în Egipt, le era aproape imposibil să-și imagineze ideea unei țări „în care curge lapte și miere”. Aceasta nu înseamnă că noi am fost lipsiți de viziune – fără aceasta nu am fi putut realiza nimic din ce am înfăptuit în plan instituțional sau spiritual. Problema noastră n-a fost absența viziunii, ci lipsa de realism a acesteia, și incapacitatea de a evalua în mod realist puterile noastre – atât sub raport individual, cât și comunitar – în comparație cu amploarea viziunii.

Un ultim aspect demn de a fi menționat aici, și care este extrem de important pentru mine, ca teolog feminist, este faptul că mediul evanghelic continuă să fie dominat de patriarhalism și de misoginism (în versiune soft, în cele mai bune cazuri). De aceea, numărul femeilor este infim între cei care dețin doctorate în teologie, și din păcate niciuna dintre aceste doamne nu și-a găsit locul în învățământul teologic evangelic din România. Vocea femeii este quasi-absentă în teologia de la noi (nu doar în cazul evangelicilor), dar ea poate fi sesizată, ici și colo, în literatura siropoasă de ficțiune, și în cea superficial pietistă prezentă pe piața de carte evanghelică și în ceea ce se numește generic „lucrarea cu femeile”. Ceea ce este și mai grav, este faptul că, pornind de la o interpretare literalist-fundamentalistă a textului biblic, aceste voci contribuie la întărirea unui status quo care atribuie femeii un rol secundar și subordonat în comunitățile creștine.

Perspective

Direct legată de înțelegerea coerentă a conceptului de libertate și a responsabilității pe care aceasta o implică este incapacitatea generației mele de a avea o viziune clară cu privire la viitor.

Eu nu pretind a fi profet și nici nu am în dotare un glob de cristal cu ajutorul căruia să pot citi viitorul. Nu pot încerca decât să fac niște proiecții, în baza experienței și a observațiilor mele.

În lumina acestora, nu cred că ceva radical se va schimba în viitorul imediat în chestiunile discutate mai sus. Observ totuși semne ale unei posibile schimbări, pe termen mediu. Se formează astăzi o nouă generație de lideri evanghelici, dintre cei născuți după 1989, care au parte de o formare teologică și spirituală de excepție. Unii dintre ei au deja o voce inconfundabilă și par să fie capabili de a depăși limitările și determinările generației mele. Pe unii dintre ei îi regăsiți între semnatarii textelor din revista Convergențe.

Desigur, potențialul lor rămâne să fie validat în timp, în contextul vieții reale. Și, repet, potențialul, fie el și pe deplin validat, nu garantează caracterul și integritatea cuiva. Aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem fiecare dintre noi, în fiecare zi.

Un foarte bun prieten, pe care l-am rugat să-mi ofere sugestii la un draft al acestui articol, mi-a spus că i se pare a fi un text foarte trist. Așa este, în mod inevitabil. Nu este însă un text pesimist și nici unul frustrat, ci mai degrabă unul realist. Ceea ce noi am realizat este, cu siguranță, mult mai puțin decât am fi putut face, dar, dincolo de slăbiciunile inerente, nu este nicidecum ceva de disprețuit. Generațiile care vin după noi pot învăța din greșelile noastre, dacă vor avea înțelepciunea să le evite. Dacă noi vom fi pentru ele trepte pe care pot urca mai sus decât ar fi putut ajunge singuri, atunci cred că n-am trăit degeaba.

Fiecare dintre noi am primit daruri deosebite și o chemare specială, pentru un context istoric unic. Fără contribuția noastră, lumea va fi mai săracă și mai lipsită de frumusețe. Cu toții am primit semințe de viață pe care suntem chemați să le plantăm în ogoarele lunii. Ele vor trebui udate ca să poată germina. Din ele vor ieși plante care vor trebui îngrijite ca să poată aduce roadă. Fiecare dintre noi avem un rol de jucat în acest proces. Care este rolul „generației expirate” în acest proces? Poate acela de a fi, vorba apostolului Pavel, gunoi la rădăcină. Eu cred că nu este deloc puțin lucru.

(Imagine: fotografie cu grupul „Navigatorilor”, anul 1981 – din arhiva autorului)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Dănuţ Mănăstireanu

6 comments

  1. Avatar
    Danut 9 noiembrie, 2020 at 13:44 Răspuns

    De la stânga la dreapta:
    Beniamin Faragau – Cluj, Karl Sandin (Navigator, misionar under cover, aflat in Romania ca student), Filip Dinca – Ploiesti, Steve Ramey – Navigator american, Mihai Oara – Bucuresti, Daniel (Hossu) Longyne – Cluj, Paul Negrut – Oradea, Gert Dornenbal – Navigator olandez, un american al cărui nume l-am uitat, Titi Bulzan – Arad, Milan Cicel – Navigator slovac, Paul Wyckoff – Navigator american
    (Eu am lipsit de la acea intilnire.)

Lasa un comentariu