Ghid electoral: Alegătorul creștin și ispitele sale politice

Anul 2024 este, din punct de vedere politic și electoral, cel mai încărcat din ultimele trei decenii pentru România. Multă lume își spune părerea despre orice – fiindcă, nu-i așa, cu toții ne pricepem un pic la politică. Lăsând însă gluma și clișeele la o parte, adevărul este că măcar puțin tot ar trebui să ne pricepem. La politică. Din acest motiv am decis să lansăm un soi de ghid, în mai multe episoade, ca să aducem un dram de claritate, dacă va fi posibil, cu privire la intersecția dintre cele două cetățenii ale creștinului. Nu o să vă spunem însă cu cine anume să votați. Rămâne ca fiecare să aleagă!
În acest prim text, va fi vorba despre câteva ispite; și totodată despre niște niște precauții care, odată luate în calcul, ar putea preveni căderea în ispită. Nu-s literă de evanghelie, așa că cititorii sunt invitați să-și exerseze luciditatea și discernământul.
Judecă cu capul tău!
Destui lideri religioși care dau sfaturi politice sunt aproape complet analfabeți politic!
Încep cu o afirmație tranșantă: destui lideri religioși care dau sfaturi politice sunt aproape complet analfabeți politic! Așa că, nu așteptați să vă spună ei totul. Învățați să vă folosiți propriul creier. O să greșiți, cu siguranță! Dar numai încercând, greșind și încercând din nou avem șanse să ne îmbunătățim discernământul, atât ca societate, cât și la nivel de comunități de credință. Inclusiv acest text, pe care sunteți liberi să-l citiți sau nu, judecați-l cu propria minte. Însă citiți-l mai întâi, că e plină lumea de părerologi care se ghidează după impresii și prejudecăți.
Nimeni nu se pricepe la toate, nici măcar tu!
Nici eu, care scriu, nu sunt vreun guru atotștiutor. Dar asta nu înseamnă decât că avem nevoie unii de alții. Avem nevoie de sfaturile celor de lângă noi. Poate că o să vi se pară că punctul doi contrazice punctul unu. Nici pomeneală! Sunt însă două fațete ale acestei monede căreia în spunem discernământ. Mai întâi, ideea că trebuie să-ți cultivi propriul discernământ și să nu aștepți mereu mură-n gură de la vreun lider. Iar apoi, că nu ți-l poți cultiva în vid, ci doar în dialog cu alți oameni. Unii sunt realmente mai deștepți și mai informați ca tine. Iar a recunoaște inteligența, competența sau superioritatea altora este deja semn că discernământul tău începe să crească.
Măsoară-ți așteptările: Mesia nu face politică!
E foarte necesar să încerci să înțelegi ce aștepți de la un candidat sau de la un politician
Am văzut că foarte mulți creștini (în special, evanghelici) așteaptă ca politicienii să fie mesia pe pământ. Iar dacă mesia nu apare, pot vota și cu diavolul, că nu-i mai interesează. Așadar, e foarte necesar să încerci să înțelegi ce aștepți de la un candidat sau de la un politician. Să încreștineze societatea cu forța? Să predice în parlament? Să facă evanghelizare în guvern sau pe stadion? Să facă paradă peste tot de apartenența lui confesională? Să lucreze cinstit? Să îți ceară ție părerea? Să reprezinte interesele confesiunii tale? Să dea bani pentru biserici? Care sunt așteptările și cât de realiste sunt ele? Dar hai să facem un test simplu: tu, în profesia și la locul tău de muncă sau în relațiile tale, faci ceea ce aștepți de la politicianul pe care ai vrea să-l votezi? În orice caz, niciun politician nu poate oferi ceea ce numai Dumnezeu oferă: viață, mântuire, izbăvire. Cine pretinde altceva este din start mincinos. La limită, chiar un uzurpator, dar mai bine să nu intrăm prea mult în teologie.
Bun creștin sau bun politician?
Hai să stabilim un lucru absolut evident: un bun creștin poate fi un politician mediocru sau execrabil și, invers, un politician excelent poate fi un necredincios sau un adversar al credinței. La fel cum un mecanic prost, un medic incompetent poate fi un creștin foarte bun – cel puțin duminica. Deși, poate veți zice unii, este o contradicție aici. Și sunt de acord că este. Adică: n-ar trebui ca un bun creștin să fie și un bun profesionist? O, ba da! Dar avem multă incompetență profesională chiar în biserici, dacă suntem cinstiți. Deci putem începe de aici cu rigoarea, nu din parlament. Și să nu ne îmbătăm cu apă rece: politica e o „profesie” care încă se învață, chiar dacă unii au impresia că o știu deja din ce văd de la televizor. Așa cum și democrația este, la noi, într-o etapă nu foarte bine dezvoltată încă. De dorit ar fi ca politicianul creștin să înțeleagă ce își asumă și că urmează să promoveze binele comun, care nu e doar așa cum îl vede el sau confesiunea lui. Și că uneori va trebui să găsească soluții care vor nemulțumi pe mulți! Ideal ar fi să avem creștini autentici care sunt și foarte buni profesioniști și politicieni. Dar să nu cerem perfecțiunea doar de la ei, ci și de la pastori și de la noi înșine, căci numai așa lucrăm cu dreptate și în adevăr. Altfel spus, înainte să cerem perfecțiunea celor care fac politică, ce-ar fi să o demonstrăm măcar în aceeași măsură la nivel personal și comunitar?
Nu folosi un singur criteriu!
Un bun creștin poate fi un politician mediocru sau execrabil și, invers, un politician excelent poate fi un necredincios sau un adversar al credinței.
Prin anii 2000, la început, când încercam să înțeleg și eu, ca cetățeanul turmentat, cu cine să votez, primeam pe e-mail un newsletter în care o organizație ne sfătuia pe cine să votăm în funcție de… atitudinea candidaților față de avort! Atât! Nu față de crimele din timpul comunismului, nu față de deconspirarea foștilor colaboratori, nu față de furtul organizat al resurselor, nu față de corupția endemică. Nu. Restul nu exista! Evitați astfel de evaluări! Sunt simpliste și pot conduce la decizii foarte proaste. De pildă, un fost securist poate să susțină toate demersurile pro-viață și, concomitent, să dea legi care să scape infractori de pușcărie, să încurajeze corupția, să distrugă sistemul de învățământ, cel de sănătate etc. Și nici n-ar trebui să vă ia prea mult timp să înțelegeți că asta s-a întâmplat de nenumărate ori în ultimii 35 de ani! Iar dacă distrugi sistemul de învățământ, practic condamni viitorul nației. Când distrugi sistemul public de sănătate, condamni oameni la moarte. La propriu! Deci nu vă mai lăsați manipulați emoțional de un singur criteriu, doar fiindcă e prezentat foarte spiritualizat.
Întâi virtuțile, apoi valorile
E foarte la modă acum să apărăm „valorile iudeo-creștine”. Și cred că, în principiu, e ok să facem asta. Dar discuția trebuie să înceapă totuși de la virtuți. Nu de alta, dar de acolo începe și Evanghelia – nu de la ce susții, ci de la ce faci. Cu alte cuvinte, cei care vor să apere valorile nu o pot face decât dacă cultivă, în dreptul lor, virtuțile creștine. Iar valorile creștine pot fi apărate prin mijloace care sunt în acord cu aceste valori. Altfel, mijloacele contrazic scopurile declarate, iar creștinii nu consideră că „scopul scuză mijloacele”. Nu poți promova dreptatea, adevărul, binele, viața, folosind manipulare, minciună, defăimare, înșelăciune, amenințare, șantaj etc. Sau poți, dar te afli într-o contradicție pe care trebuie s-o explici. De asemenea, nu poți să-ți tratezi publicul exact așa cum reproșezi adversarilor că o fac: cu dispreț și demagogie.
Dreptate, nu răzbunare
Dreptatea nu e niciodată totuna cu răzbunarea, cu terorizarea altora, cu șantajul! În plus, dreptatea ne obligă întotdeauna să ne privim și pe noi înșine și pe favoriții noștri în lumina adevărului.
Simțul dreptății este un dar cu care Dumnezeu se pare că a înzestrat ființele umane de la creație. Orice om reacționează când se simte nedreptățit. Chiar dacă asta nu înseamnă că poate stabili pe cont propriu ce este drept. Creștinii au datoria morală să confrunte nedreptățile pe care le văd în această lume, fără să se iluzioneze însă că vor instaura pe deplin Împărăția cerurilor pe pământ, prin mijloace politice. Dar acolo unde ajung, trebuie să manifeste această Împărăție care este caracterizată de (fără să se limiteze doar la) dragoste, bucurie, pace, dreptate și adevăr. Însă dreptatea nu e niciodată totuna cu răzbunarea, cu terorizarea altora, cu șantajul! În plus, dreptatea ne obligă întotdeauna să ne privim și pe noi înșine și pe favoriții noștri în lumina adevărului. Niciodată nu poate fi folosită drept scuză: așa fac adversarii, deci de ce să nu le-o întoarcem cu aceeași măsură? Astfel de raționamente nu fac parte din bagajul creștin legitim.
Ideologia politică și convingerile religioase nu trebuie confundate
Nu sunt de acord sub nicio formă ca ideologia politică să devină un criteriu religios. Cred că în orice partid pot exista oameni credincioși și cu conștiință. Și e bine să existe. Iar uneori asta poate să-i coste. Dar introducerea confruntărilor politice în biserică este o eroare. Gravă! De asemenea, este o greșeală și mai mare ca biserica să se încoloneze în spatele unui partid politic. S-a întâmplat de-a lungul istoriei, dar cu rezultate dezastruoase. Atâta putem învăța și noi din istorie. Biserica ar trebui să-și păstreze întotdeauna o distanță critică față de orice partid, indiferent cât de „conservator” sau „progresist” este. Și ar mai trebui adăugat aici un fapt esențial. Avem mai multe tipuri de conservatorism care nu se suprapun întru totul: conservatorismul teologic, conservatorismul moral și conservatorismul politic. Există elemente comune, dar sunt și diferențe între cele trei. Numai demagogia politică are de câștigat din confundarea lor.
Binele și răul
Nu sunt de acord sub nicio formă ca ideologia politică să devină un criteriu religios. Cred că în orice partid pot exista oameni credincioși și cu conștiință.
După cum înțelept grăia Soljenițîn la vremea lui, granița dintre bine și rău trece prin inima fiecăruia dintre noi. Trebuie să înțelegi clar un lucru deosebit de important: a demasca răul nu te face automat bun. Răul poate fi demascat cu motivații la fel de malefice. De exemplu, un corupt poate fi demascat de altul care vrea să-i ia locul sau privilegiile. Așadar, politicienii nu devin buni doar pentru că pretind că luptă cu răul. Ei trebuie să fie dispuși să lupte cinstit, drept, legal cu răul. Adică să instaureze ordinea în societate, nu să promită doar răzbunare (vezi mai sus). Dar răul poate exista și în inima alegătorului care pune ștampila. Așa că motivațiile individuale ale fiecărui creștin trebuie cercetate cu maximă onestitate. Altfel, vorbim vorbe, nu avem vreo legătură cu creștinismul viu, autentic, biblic.
Importanța democrației
Există numeroase ziceri celebre despre democrație și despre faptul că, așa imperfectă și șchioapă cum e, este cea mai bună formă de organizare politică pe care o avem până acum. Am văzut de-a lungul timpului o bizară preferință a multor creștini pentru lideri autoritari, care calcă în picioare principii, legi și adversari, doar ca să-și impună binele lor. Mâna forte și personalitatea autoritară sunt apreciate mai ales de cei cu înclinații de moralism public. Părerea mea e că, în special creștinii minoritari care știu ce înseamnă persecuție, ar trebui să fie extrem de precauți cu orice tătuc care se crede mai presus de legi sau care își face legile după bunul plac. Și să nu se închine niciunui lider politic ce promite să conducă cu mână de fier. Sau, dacă preferă astfel de lideri, măcar să nu mai pretindă că o fac din motive de credință – e doar o preferință personală de ordin psiho-sociologic.
Tot de importanța democrației ține cultivarea spiritului civic care se manifestă nu doar prin participarea la vot, ci și prin susținerea diverselor proiecte civice la nivel local și central. Dar asta-i o discuție lungă care abia dacă a început pe ici pe colo. Solidaritate, civism, bine comun – termeni care nu ne spun mare lucru. Dar bisericile ar avea instrumentele necesare pentru stimularea acestor valori. Doar să știe să le folosească.
Omul sau partidul?
Hristos n-a promis mântuire vreunui stat național modern, vreunui partid politic sau vreunui lider cu ifose mesianice.
La întrebarea asta, cred că răspunsul sincer este întotdeauna foarte complex și nuanțat. Încerc câteva sugestii. La nivel local, cred, de regulă, că omul e mai important decât partidul. Pentru că, deja am discutat mai sus, nu votăm sfinți, nici eroi mesianici și nu avem partide sfinte (indiferent ce zic demagogii lor mai vechi sau mai noi). La nivel de alegeri parlamentare – europene sau naționale – ei bine, nu pot decât să răspund așa cum gândesc: votez de regulă strategic, ca să nu ajung să fie redistribuit votul ulterior. Adică votez un partid cu șanse de acces în parlament și care are valori cu care rezonez într-o măsură decentă. La prezidențiale, să vedem ce ni se propune. Dar niciodată nu merg cu idei absolutiste și maximaliste în față. Nu aștept izbăvirea de la politicieni, ci doar o mai bună gestionare a treburilor comune.
Patriotism precaut, nu naționalism arogant
Hristos n-a promis mântuire vreunui stat național modern, vreunui partid politic sau vreunui lider cu ifose mesianice. Noul său „popor” este din toate neamurile pământului și nu se închină la idealuri naționale, ci slujește cu fidelitate limitată orice stat național. Oricât de „creștin” ar fi acesta. De ce limitată? Simplu: pentru că atunci când interesele intră în conflict, creștinul alege interesul superior, care nu e cel național. În timpul nazismului, creștinii care au ales să slujească regimul, justificând antisemitismul, au comis un odios act de trădare a esenței Evangheliei. Putem înțelege diversele îngrijorări legate de migrație sau alte asemenea, dar niciodată în termeni rasiști, xenofobi, etnocentriști etc. Suntem cetățeni români, de diverse etnii, religii și confesiuni – cu bune și cu rele. Nu suntem nici ușa raiului, nici talpa iadului. Nu suntem creștini dinainte de Hristos. Nici n-am strălucit vreodată pe cerul creștinătății mai tare ca alte popoare. Avem și virtuți, și păcate.
Solidaritate, subsidiaritate, bine comun
Faptul că un politician urcă la amvon în timpul campaniei și e brusc cuprins de evlavie este din start suspect, chiar indecent.
Cei trei termeni de mai sus constituie pilonii pe care a fost așezată doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice. Și au avut o importanță deosebită în construcția doctrinelor politice ale partidelor creștin-democrate europene. Cred că bisericile și creștinii individuali ar putea face foarte mult pentru cultivarea solidarității sociale într-o vreme în care toate partidele (și nici cele cu „valori creștine” nu fac excepție) se hrănesc din cultivarea polarizării și învrăjbirii, a urii și a fricii, a diabolizării adversarului și a idolatrizării de sine. Dacă dihonia politică trece prin comunitățile ecleziale, atunci acele comunități au probleme grave de înțelegere a rostului lor pe lume și a învățăturii Hristosului pe care-l proclamă. În ce privește binele comun, trebuie să fim conștienți că nu-l putem defini unilateral, oricât de convinși am fi noi că trebuie să fie într-un anumit fel. Iar binele impus altora cu forța devine un rău. În fine, subsidiaritate este încă o noțiune și o practică exotică: nu avem suficiente corpuri intermediare între stat și cetățean. Fiindcă asta înseamnă subsidiaritate – fiecare entitate, începând cu persoana, să-și exercite responsabilitatea de care este capabilă, iar entitățile superioare să intervină doar de la acel nivel în sus. Astfel de entități sunt: familia, școala, asociațiile de proprietari, asociațiile civice etc. Cultivarea subsidiarității consolidează societatea civilă și spațiul public. Dincolo de aspectele tehnice, oricine poate observa că o societate funcționează mai bine dacă politicienii nu pot face orice le trece prin cap, fiindcă reacționează societatea civilă, presa, sindicatele, organizațiile profesionale etc. Aici se vede subsidiaritatea.
Nu confunda amvonul cu tribuna
Să mergem la vot. Aceasta este datoria civică minimală a oricărui creștin care pretinde că-i pasă de viața cetății și de soarta țării.
E vremea să nu ne mai emoționăm când un politician urcă la amvon și se gudură pios pe lângă publicul din sală, invocând diverse clișee religioase. Dacă e creștin autentic, o să-și vadă de credința și practica lui religioasă tot timpul, nu doar în campanie. Și cred că e un semn de sănătate morală să evite să se afișeze pe la amvoane în special (sau exclusiv) în vremea campaniilor. Nu e treaba mea să-i învăț pe pastori ce să facă, dar sigur m-aș feri de „invitați” care-și fac doar reclamă politică. În schimb, aș încuraja discuțiile aplicate, care pot fi găzduite în clădirile unor biserici, dar care să fie clar destinate interacțiunii reale, critice cu un candidat sau politician. Altfel spus, nu-i dai amvonul ca să-ți vândă gogoși (fiindcă majoritatea covârșitoare a candidaților fac uz de demagogie), ci îl pui față în față cu alegătorii, într-un context care facilitează interacțiunea responsabilă. Revin și insist: faptul că un politician urcă la amvon în timpul campaniei și e brusc cuprins de evlavie este din start suspect, chiar indecent. De asemenea, nici predicatorii n-ar trebui să confunde amvonul cu o tribună politică de la care să predice propagandă ideologică pe post de învățătură pretins creștină. În fine, ar mai trebui spus aici că faptul că un politician este recomandat de la un amvon nu garantează absolut nimic! E doar părerea respectivului predicator și nimic mai mult. Poți să nu fii de acord cu el, mai ales dacă ai argumente serioase.
Totuși, cu cine votăm?
Am promis că n-o să spun și nu-mi încalc promisiunea. Dar iată câteva observații fugare. Majoritatea politicienilor se împart în două mari categorii: cei care se văd/se prezintă ca mari izbăvitori prin mâna Statului și cei care caută în esență doar să ajungă la privilegii ca să dea de lucru neamurilor și prietenilor. (De altfel, mulți alegători văd în Stat un mântuitor, așa că sunt foarte ușor de prins fie cu promisiuni iluzorii, fie cu oferte avantajoase.) Cele două categorii nu se exclud: adică mesianicii sfârșesc adesea ca oportuniști ticăloși. Există însă și o a treia categorie, mult mai subțire: cei care vor să facă ceva pentru binele comunității în care trăiesc. Nu sunt nici mântuitori, nici apărătorii neamului, nici nu prea au ceva de câștigat din politică, ci pot sluji comunitatea. De unde știm dacă s-ar pricepe? Ei bine, putem să ne uităm ce au făcut până acum și să vedem rezultatele muncii lor. Iar dacă există posibilitatea, merită să-i întrebăm pe colaboratorii lor (angajați, parteneri de afaceri, beneficiari etc.) ce fel de impresie au lăsat acești candidați pe unde au trecut. Că dacă majoritatea sunt scârbiți de contactul lor cu omul care cere votul… n-are cum fi semn bun. Acest criteriu poate fi aplicat oricărui candidat. Însă, repet, îi prefer pe cei cu programe realiste și concrete, nu pe mântuitorii lumii, nici pe oportuniștii care vor să se înșurubeze la o sursă de finanțare.
Mai adaug un singur lucru aici, dar care mi se pare esențial. Deși campaniile politice se bazează mult pe criticarea adversarilor politici – și e normal să fie așa până la un punct – devine grav când politicienii îi instigă pe alegători unii împotriva altora sau când îi incită la ură ideologică. Într-o societate și așa foarte polarizată, cei care seamănă ură și învrăjbire sub diverse pretexte creștine se folosesc de religie pentru interesele lor politicianiste. Da, există adversari ideologici, există confruntări de idei, există conflicte, dar când se dă liber la ură, dispreț și calomnie, demnitatea omului este afectată și chipul lui Dumnezeu călcat în picioare. Numai un creștinism denaturat poate valida astfel de atitudini.
În final, să mergem la vot. Aceasta este datoria civică minimală a oricărui creștin care pretinde că-i pasă de viața cetății și de soarta țării.
(Image by Marcin Paśnicki from Pixabay – imagine generată de IA)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
[…] Ghid electoral: Alegătorul creștin și ispitele sale politice […]
Ceva complementar:
https://www.contributors.ro/orizont-2024-noi-versus-ceilalti/