Hristos, Solstițiul nostru
Recent, stând pe internet (unde, ca orice reprezentant al generației Z, îmi consum jumătate din energiile vitale zilnice), am observat că, odată cu mine, și Instagram-ul a intrat în perioada de Advent. Printre multele Reels-uri cu tradiții de Crăciun ale unor familii tinere (adorabile, n-am ce să zic!), postarea tipic creștină este, ca de obicei, la loc de cinste. Și pentru că programatorii de la Meta sunt geniali, în partea de jos a postării cu pricina, întâlnesc regretatul (și mult înfricoșătorul) comentariu: Christmas it’s just a pagan holiday. Ca la un joc de-a prinde porcul unsuros, toată lumea sare, cu consecințe hilare, pe el.
Recunosc, întrucât acest comentariu mă agață emoțional (și profesional), simt că mor de ciudă și de supărare pe toți „postacii”. Căci, analizând temeinic originile Crăciunului, pot livra următoarea concluzie: da, Crăciunul are origini păgâne, dar… Și la acest „dar” aș vrea să mă opresc nițel în cele ce urmează
Degradarea lumii nu era doar un fapt natural, era unul religios. În trecerea anotimpurilor, omul antic observa o trecere de la viață la moarte.
Încă din zorii istoriei, una dintre cele mai nuanțate forme de religiozitate a fost (și a rămas) credința în sfârșitul lumii. Și nu mă refer la acel sfârșit al lumii predicat cu multă râvnă (dar în șoaptă) de pe băncile din spate ale bisericilor evanghelice. Ci la acel sfârșit al lumii ciclic. Pentru omul antic, sfârșitul lumii avea loc în fiecare an printr-un proces care năștea un „An Nou” sau, mai frumos zis, o lume nouă. Degradarea lumii nu era doar un fapt natural, era unul religios. În trecerea anotimpurilor, omul antic observa o trecere de la viață la moarte. Odată cu venirea iernii, plantele mureau iar lumina părea că vrea să-și dea ultima suflare, sufocată de lungimea nopții. În Babilonul Epocii de Bronz, acest lucru era constatat și rezolvat printr-un ritual. În dimineața zilei de Anul Nou, marele preot al lui Marduk (zeul cetății) citea ritualic poemul Enuma Eliș. Acest poem descria felul în care zeul se ridică prin propriile sale puteri deasupra părintelui zeităților, Enlil. La rîndul său, Enlil îl proclamă Rege al Zeilor pe Marduk, care își începe ritualica luptă cu zeița Tiamat (haosul) din fiecare an. Ne putem da seama care este scopul acestei lupte: creația. Marduk o sfâșie pe zeiță, iar din elementele ei se vor naște zeii și lumea. După ce citea textul, preotul își continua ritualul în care era prezent și regele: un muritor, dar și un mijlocitor responsabil pentru soarta oamenilor supuși lui. Acesta pleca din palatul său înspre templu. Odată ajuns la scările templului, era dezbrăcat ritualic, batjocorit, iar în final, marele preot îi dădea o palmă strașnică. După această „egalizare” silită, regele, dezbrăcat, fără privilegii, egal cu întreaga lume, pornea înspre sălașul zeului Marduk. Din rărunchii templului, el ieșea apoi, de data aceasta ca Zeu, ca cel care luptă împotriva haosului. În acest ritual ciclic, omul babilonian vedea cu ochii săi trecerea întregii lumi, regresul ei, și apoi pe Marduk recreând lumea.
Multe tradiții pe care noi le serbăm de Crăciun pornesc din tradițiile romane de Saturnalii: oferirea cadourilor – în special a lumânărilor –, milostenia față de săraci, tăiatul porcului, decorarea caselor etc.
Putem la fel de bine observa acest model antic și în cadrul sărbătorii romane intitulate Saturnalia. Una dintre cele mai importante idei care bântuia mințile italicilor era păstrarea ordinii lumii. Pentru romani, ca și pentru Babilonieni, lumea degenera pe parcursul anului. Desigur, așa cum făceau cu toate lucrurile, romanii luau foarte în serios această tendință. Ceea ce omul făcea nu avea voie să creeze dezordine în starea de fapt a lumii. Întregul sistem virtus, pietas, fides avea rolul de a asigura ordinea necesară, iar consulul roman nu pleca niciodată la război, în fruntea legiunii, fără ca auspiciile să fie bune, adică fără să se asigure că ordinea lumii nu va fi dezechilibrată de războiul respectiv.
Dar chiar și prin aceste eforturi onorabile, degenerarea lumii era o stare de fapt. În fiecare an, semnele erau clare. Trecând de la o lună la alta, căldura se domolea, râurile creșteau, munții se albeau de zăpadă iar lumina se împuțina cu fiecare zi. Pe scurt, întreaga natură părea că moare. Această moarte era, până la urmă, o formă a vieții. Iar această degradare a ordinii lumii era vizibilă sau, mai bine zis, era făcută să fie vizbilă și în societate. Astfel că, în preajma solstițiului de iarnă, începeau Saturnaliile. În contextul sărbătorii în cinstea lui Saturn – zeul timpului –, întreaga ordine a lumii era răsturnată. Ce putea fi mai scandalos și mai contrar cu norma și viața romană decât faptul că sclavii erau eliberați, erau așezați în capul mesei, iar stăpânii îi serveau, ca și cum așa s-ar fi întâmplat dintotdeauna? Era ales un rege (ideea de rege pentru un roman era absurdă), iar moralitea romană strictă se relaxa pentru a face loc haosului.
Sărbătoarea nu dura mult. După o săptămână de petrecere, lucrurile se întorceau la ordinea lor: venea solstițiul de iarnă (care, după tradiție, era în calendarul roman pe data de 25 Decembrie), ziua renașterii Soarelui – Sol Invictus – și, din acel moment, lumina începea să revină peste lume, ziua creștea, viața agricolă reîncepea, vremea devenea mai bună, iar lumea întreagă se reseta.
Dacă recunoaștem că această sărbătoare a Crăciunului are atâtea legături cu păgânătatea, de ce o mai sărbătorim? De ce nu facem și noi ca martorii lui Iehova? De ce nu stăm închiși și triști în casele noastre, ca nu cumva bucuria păgână a resetării lumii să ne contamineze.
Nu e greu să vezi în ce mod Crăciunul se suprapune peste această bază a Saturnaliilor. În primul rând, cele două au ajuns să coincidă calendaristic. În al doilea rând, multe tradiții pe care noi le serbăm de Crăciun pornesc din tradițiile romane de Saturnalii: oferirea cadourilor – în special a lumânărilor –, milostenia față de săraci, tăiatul porcului, decorarea caselor etc. Dacă recunoaștem că această sărbătoare a Crăciunului are atâtea legături cu păgânătatea, de ce o mai sărbătorim? De ce nu facem și noi ca martorii lui Iehova? De ce nu stăm închiși și triști în casele noastre, ca nu cumva bucuria păgână a resetării lumii să ne contamineze. După părerea mea, Crăciunul e mai valoros tocmai atunci când îl privim prin aceste lentile păgâne. La urma urmei, romanii vedeau Saturnaliile ca o sărbătoare ce anunța resetarea ordinii lumii, adică recrearea lumii (ca la babilonieni). Ei bine, asta credem și noi. Nașterea lui Hristos nu a fost doar un model, nu a fost doar o misiune a lui Dumnezeu pe pământ. Nașterea Lui Hristos trebuia să producă o resetare, o (re)creație, după cum Acatistul sărbătorii o ilustrează genial: „Slavă Ție cel ce ne-ai mângâiat pe noi prin facerea din nou a lumii”.
Nașterea lui Hristos în lume a fost punctul în care El a călcat „cu moarte pe moarte”. Pentru un Dumnezeu fără timp, nașterea nu poate să fie decât egală cu moartea. Nu degeaba tradiția creștină și-L imaginează pe Mântuitor ca născându-se într-o peșteră, simbol și al mormântului său. Adam la începutul lumii strică ordinea așezată de Dumnezeu prin neascultare. Dumnezeu îi aduce omului la cunoștință blestemul și îi dezvăluie cum corupția consecutivă păcatului se răsfrânge asupra întregii creații: „(…) blestemat va fi pământul pentru tine!”. Totul este într-o stare de profundă degradare, iar anticii nu greșesc atunci când văd realitatea așa. Dar aici intervine Hristos, al doilea Adam, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, și totuși unul dintre noi. El elimină blestemul adus din neascultare prin ascultare. Dumnezeu dă tot ceea ce are pentru ca prin El, acum reprezentant al tuturor, să sfințească întreaga creație și să o restaureze din nou la starea edenică inițială, prin moartea și învierea Sa.
Hristos, Lumina lumii, este Solstițiul etern. El, cel care vine și exilează întunericul, Dumnezeul vizibil care resetează lumea.
Hristos, Lumina lumii, este Solstițiul etern. El, cel care vine și exilează întunericul, Dumnezeul vizibil care resetează lumea, nu pentru ca ea să se degradeze încă o dată, ca mai apoi să fie adusă forțat la ordine, ciclic, ci pentru a-i stabili traiectoria, anulând dezordinea o dată pentru totdeauna.
Da, Crăciunul are origini păgâne, dar prin aceste origini putem citi forța mântuitoare a lui Dumnezeu și strălucirea creștinismului. Lumea nu se mai resetează greoi, ea nu mai cade periodic în haos din pricina greutății corupției. Prin săbătorirea Crăciunului, creștinii afirmă, dimpotrivă, că lumea a fost sfințită, că a existat o ultimă și veșnică resetare, una care nu ar fi pornit fără faptul cât se poate de real al nașterii lui Hristos pe pământ.
„Slavă ție, Cel ce ai răsărit tuturor, lumină”
(Imagine: triptic de Dirck Barendsz, cca 1565)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Parca se termina la mijloc, incomplet, brusc.
Asteptam paralele si cu isis-horus (madona cu pruncul) de la egipteni, o data aproximativa a nasterii, ce limite simbolistice sa ne punem in sarbatoarea asta crestinizata… sau ceva despre suprematia Dumnezeului nostru în contrast cu povestile babilonienilor, romanilor. Ceva sa nu ne simtim ca am piratat o satatoare crestinizând-o.