Hristosul neiubit

Share:

Eram doar o copilă când mama mi-a povestit despre o carte pe care tocmai o citea. Titlul era Neiubit. Pe copertă era o fotografie alb-negru a unui băiat înlăcrimat, îmbrăcat în haine zdrențuite, murdare și prea mari pentru el. Mama mi-a spus povestea lui. Un fotograf a vizitat o familie disfuncțională în care copiii erau abuzați cu cruzime de către părinți; a făcut o fotografie a celui mai neglijat copil; a tipărit fotografia și a folosit-o pentru a desfășura o campanie socială ingenioasă care a strâns ajutoare pentru copiii defavorizați din orașul Londra. Băiețelul din fotografie, după ce a devenit un adevărat simbol, a fost abandonat în cruzimea de neocolit a iadului său personal. Fotograful nu s-a mai întors niciodată la el.

Voi trăda persoana despre care scriu dacă nu mă ocup de ea sau de cineva în numele ei.

Abuzurile au continuat, devenind tot mai violente de-a lungul anilor. În pofida lor, băiatul a supraviețuit. Cineva i-a arătat, când deja devenise adult, acea fotografie și i-a spus povestea. Ca urmare, s-a apucat să-și scrie propria poveste. Îmi amintesc că mama mea a spus: „Aceasta este o carte grea”. Am îndrăznit să pun mâna pe ea abia două decenii mai târziu, când căutam un răspuns la întrebarea: „Dacă postez fotografia unui băiat din Bucha ducând suc la mormântul mamei sale, decedată de foamea cauzată de ruși, în subsolul casei ei, dacă postez fotografia, dar nu încerc să îl găsesc pe acel băiat și să îl ajut, nu fac oare același lucru ca autorul fotografiei de pe coperta cărții Neiubit din urmă cu mulți ani?”

Mai târziu, răspunsul meu scurt la această întrebare a devenit principiul: voi trăda persoana despre care scriu dacă nu mă ocup de ea sau de cineva în numele ei. Cu alte cuvinte, integritatea și responsabilitatea mea sunt definite nu numai de faptul că îmi fac timp să spun altora despre durerea cuiva, încurajându-i pe ceilalți să aibă grijă de cei vulnerabili, ci și de a găsi eu însămi o modalitate practică de a avea grijă de cineva care se află în prezent într-o situație similară.

Pentru un răspuns mai lung la această întrebare, încă am nevoie de timp și de experiență în această slujire concretă.

Mulți dintre noi, zilnic, avem tendința de a ne întoarce privirea de la ceea ce ne pare urât. De la durere, mizerie, ruine, mutilare și moarte. Ca și cum ar fi contagioase.

În cartea sa, Peter Roche, băiatul din fotografie, descrie momentul când a fost făcută poza. De îndată ce vizitatorii intrară în apartament, el fusese vârât în grabă într-o cămașă care aparținea unuia dintre frații săi mai mari pentru a-i acoperi vesta unsuroasă, singura piesă de îmbrăcăminte pe care o purta. Cămașa mult prea largă trebuia să ascundă vânătăile de pe brațe și de pe picioare. După ce a făcut „fotografia de copertă”, fotograful l-a așezat pe cel mic pe canapea pentru a mai face câteva fotografii. A îngenuncheat astfel încât aparatul foto să fie cu obiectivul spre ochii copilului. Picioarele învinețite ale micuțului erau chiar în fața lui. Fotograful ar fi putut să observe durerea, dar nu a văzut-o.

Mulți dintre noi, zilnic, avem tendința de a ne întoarce privirea de la ceea ce ne pare urât. De la durere, mizerie, ruine, mutilare și moarte. Ca și cum ar fi contagioase. Ca și cum distanța în sine ne-ar putea salva de ele. Vedem un semen în ochii nefericitului, dar, în graba noastră de a ne feri privirea, nu reușim să observăm acolo chipul lui Dumnezeu. Și totuși, în privirea fiecărui nenorocit, se află demnitatea și măreția lui Hristos cu inima frântă.

Nu toată lumea a avut și are șansa de a supraviețui. Nu toate familiile care au sperat la un miracol și s-au rugat pentru el au și avut parte de unul. Nu toată lumea a văzut dreptatea și nu toată lumea o va vedea

Pe biroul din biroul meu de acasă se află un album foto mare de la Muzeul Umanității din Olanda, fondat de fotograful și activistul Ruben Timman. Uneori, răsfoiesc paginile în căutarea luminii. În fotografii sunt oameni ale căror povești sunt relatate alături. Prefața albumului este scrisă de Kim Phuk Phan Thi. Aceeași persoană, pe atunci în vârstă de nouă ani, din fotografia iconică a lui Nick Ut din 1972 care dezvăluie ororile războiului din Vietnam. În fotografie, Kim Phuk Phuk este goală, desculță și arsă. Ea, împreună cu alți copii și soldați, fuge din calea flăcărilor care i-au distrus satul natal, Trang Bang, după ce a explodat o bombă cu napalm. Nick Ut a făcut fotografia și apoi a salvat viața fetei. Ea a supraviețuit și, de altfel, în urmă cu câteva luni, a finalizat un tratament cu laser pentru piele. Arsurile au dispărut deja. Astăzi, Kim Phuk este bunică. Împreună cu soțul ei locuiește în Canada, conduce o organizație caritabilă și ajută victimele războiului. Când a început invazia rusă în Ucraina, în 2022, ea călătorea de colo-colo cu steagul ucrainean, pe care erau scrise cu majuscule cuvintele: „Nu renunțați la speranță”.

Prietenul meu Paul Abspoel, un editor olandez, mi-a trimis acest album. În primele luni sumbre ale invaziei, m-a întrebat cu ce poate să mă ajute personal. Copleșită de tragedie, nu știam ce să-i răspund, așa că, într-o doară, am dat glas unui vis al meu de dinainte de război, care căpătase acum un nou înțeles: un sfeșnic vechi dintr-o piață de vechituri care a rezistat celui de-al Doilea Război Mondial. Am vrut ca acesta să-mi amintească faptul că războaiele se termină la un moment dat. Un pachet venit pe adresa mea din Ucraina câteva luni mai târziu, de la Paul, conținea câteva sfeșnice vechi și un album cu mesajul liniștitor al lui Kim Phuc.

Poate singura modalitate de a nu trăda imaginea lui Cristos răstignit este să ne îngrijim de cineva apropiat care suferă o durere insuportabilă, fără speranță.

Lumina din ochii frumoși ai oamenilor ale căror trăsături și trupuri au fost desfigurate de boală, tragedie sau război continuă să pună în evidență motive de speranță. Viața lor nu a fost ușoară, dar ea continuă. Există dragoste, sens și bucurie în ea. Cu toate acestea, știrile zilnice din Ucraina îmi amintesc altceva: lucrurile nu stau mereu așa. Nu toată lumea a avut și are șansa de a supraviețui. Nu toate familiile care au sperat la un miracol și s-au rugat pentru el au și avut parte de unul. Nu toată lumea a văzut dreptatea și nu toată lumea o va vedea. În aceste zile, aproape fiecare cuvânt de speranță rostit cu voce tare pare slab și ipocrit. Chiar și pentru cei care se consideră oameni ai credinței și sunt chemați să aducă speranță.

Privind către locul maximei vulnerabilități a lui Dumnezeu, răstignirea lui Iisus, cei care am crescut în tradiția creștină avem certitudinea că acesta nu este sfârșitul, ci doar un moment de mare tensiune care precede o mare glorie. Credincioșii sunt mângâiați: durerea noastră prezentă nu reprezintă deznodământului istoriei noastre personale. Și totuși: suntem captivi în timp. Chiar crezând în victoria finală a luminii și în bucuria neschimbată a veșniciei, suntem încă aici, la momentul Calvarului, în punctul de maximă tensiune. Unii dintre noi sunt răstigniți împreună cu Isus. Alții stau alături de Maria și Ioan. Și, poate, singura modalitate de a nu trăda imaginea lui Cristos răstignit este să ne îngrijim de cineva apropiat care suferă o durere insuportabilă, fără speranță.

În aceste zile, aproape fiecare cuvânt de speranță rostit cu voce tare pare slab și ipocrit.

Poate că, doar atunci, Hristosul neiubit sub chipul unui băiețel cu o vestă unsuroasă va experimenta în sfârșit dragostea pe care o avea în vedere atunci când a zis: „Oricine primește pe unul dintre acești micuți în Numele Meu, pe Mine Mă primește”. Gândindu-mă la această primire, cred că dorea să enunțe un concept sau o idee, ci se gândea la o experiență foarte concretă, în carne și oase. De-a lungul lunilor ce păreau fără capăt din primului an de război, am învățat că nu era suficient să duc mâncare, haine și bani la centrele de ajutor pentru persoanele strămutate în interiorul țării. Isus nu putea fi găsit vreodată în acele birouri. Dar puteam să întrezăresc zâmbetul Său în bucătăriile simple și inconfortabile, atunci când îmi păsa suficient de mult pentru a aduce unei mame strămutate obosite o orhidee în mai sau o crăciuniță în decembrie, o carte și o pungă de portocale, și stăteam cu ea suficient de mult timp pentru a-i asculta povestea.

(Image by Daniel from Pixabay)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply