În așteptarea cuvântului făcut trup

Distribuie:

A trăi prin credință înseamnă a trăi în așteptarea cuvântului făcut trup. La început era cuvântul — o afirmație, o promisiune, o prevestire, un angajament —, iar rostirea acestui cuvânt a dat naștere credinței din noi. „Te iubesc.” „Îți promit.” „Voi face cutare lucru.” Am putea chiar să spunem că acest cuvânt a fost ca Dumnezeu pentru noi întrucât prin el viața noastră a căpătat sens, ordine și orientare. Până nu s-a făcut acest cuvânt trup, trăiam prin credință și sufeream toate încercările prin care se deosebește o viață de credință — perioade dure, chiar îndelungate, de îndoială, cât și multe dileme și răscruci de drumuri în care am ales (sau, poate, mai degrabă ne-am simțit constrânși de conștiință) să renunțăm, prin credință, la ceea ce se vedea, optând pentru a trăi în așteptarea „împlinirii vremurilor”, când se va face trup cuvântul care ne fusese vestit mai demult. Iar din aceste gânduri reiese limpede că toată trăirea-împreună a noastră ca oameni — o trăire prin angajamente, promisiuni, hotărâri și renunțări — este, în consecință, o trăire prin credință.

Deși Moise prevestise că Dumnezeu va ridica din mijlocul israeliților un proroc «ca mine», totuși redactorii textului biblic au hotărât să precizeze, la finalul acestei cărți, că de fapt «nu s-a mai ridicat proroc ca Moise».

Papa Benedict al XVI-lea a interpretat foarte frumos această dinamică a așteptării după cuvântul făcut trup în legătură cu evreii și venirea lui Mesia în primul volum al impresionantei sale serii Isus din Nazaret. Voi reda aici, pe scurt, meditațiile sale asupra acestei teme (din Pope Benedict XVI, Jesus of Nazareth: From the Baptism in the Jordan to the Transfiguration, Doubleday, 2007, p. 1-8). Moise le prevestise evreilor, înainte de intrarea lor în Țara Făgăduinței, la a doua citire a legii, venirea unui nou proroc: „Domnul, Dumnezeu tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el!” (Deut. 18,15). Dumnezeu Însuși i-a spus lui Moise, atunci când poporul a cerut, de groaza focului din jurul muntelui, să li se vorbească printr-un mijlocitor, că El le va ridica „din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui și le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală” (Deut. 18,18-19). Iar de la Moise încolo, într-adevăr, fiii lui Israel cunoscuseră foarte mulți profeți și taumaturgi, însă cuvintele cu care se încheie a doua carte a legii par să cuprindă dezamăgirea și disperarea unui popor aflat în exil: „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el în ce privește toate semnele și minunile pe care a trimis Domnul să le facă în țara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supușilor și împotriva întregii țări, și în ceea ce privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel” (Deut. 34,10-12). Deși Moise prevestise că Dumnezeu va ridica din mijlocul israeliților un proroc „ca mine”, totuși redactorii textului biblic au hotărât să precizeze, la finalul acestei cărți, că de fapt „nu s-a mai ridicat proroc ca Moise”. Atât adevărul lui Dumnezeu, cât și împlinirea făgăduinței au fost puse sub semnul întrebării în așteptarea cuvântului făcut trup. Se aștepta venirea Aceluia care, mai mult decât Moise, „este în sânul Tatălui” și care, datorită acestei strânse apropieri, Îl poate face cunoscut pe Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut niciodată (In. 1,18).

Pentru unii evrei, Dumnezeu a fost mai mult un cuvânt, o istorie și o promisiune, pe care Îl cunoșteau prin relatările despre izbăvirea părinților lor din robie prin multe semne și minuni (cf. Ps. 105), dar și prin prevestirea neîmplinită (deocamdată) a venirii unui proroc ca Moise. Acest cuvânt s-a întrupat pentru apostoli atunci când li s-au deschis ochii să creadă în Isus din Nazaret, care este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Iar pentru noi, care venim după apostoli și care credem prin cuvântul lor, Dumnezeu a devenit din nou un cuvânt pe care îl așteptăm să se facă trup. Este vorba, de data aceasta, de cuvântul evanghelic, cuvântul despre Isus Hristos „pe care Îl iubim fără să-L fi văzut” și „în care credem fără să-L vedem” (1Pet. 1,8). Trăim și noi în așteptarea acestui cuvânt făcut trup. Apostolul Ioan spune că „acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, dar „ce vom fi nu s-a arătat încă” (1In. 3,2). Ni se aduce la cunoștință că după moarte vom învia în neputrezire, în slavă, în putere, fiind duhovnicești și purtând chipul Celui ceresc (1Cor. 15,42-49) — lucruri pe care încă nu le vedem. O viață de credință creștină înseamnă o viață trăită în așteptarea întrupării acestui cuvânt.

Până și viața de credință creștină, care este în esență o așteptare a cuvântului făcut trup, începe cu rostirea unui cuvânt din partea noastră prin care anunțăm că Îl vom urma «până la moarte» pe Cuvântul făcut trup pentru noi, un cuvânt care nu poate fi făcut trup decât prin ajutor divin.

O nădejde amânată îmbolnăvește inima” (Prov. 12,13). Întrucât era mult de așteptat până la întruparea cuvântului despre proroc, Dumnezeu a lăsat evreilor o practică, un obicei, un sacrament chiar, prin care credința lor să poată fi întărită și inimile lor să nu se îmbolnăvească. Este vorba de tăierea mielului pascal, obiceiul instituit în Israel de Dumnezeu prin Moise la ieșirea evreilor din robia egipteană (Exod 12). Prin practicarea acestui obicei, care nu ar fi fost păstrat dacă evreii nu ar fi fost eliberați din robie, poporul își amintea de izbăvirea părinților, iar credința lor în împlinirea promisiunii cu privire la un proroc care va să vină era întărită. Noi, creștinii, credem însă că „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1Cor. 5,17). Acel cuvânt care se vestea prin tăierea mielului, cuvântul promițător al unei jertfe definitive pentru păcat, s-a făcut trup prin răstignirea lui Hristos, iar acum, în Biserică, se vestește cuvântul despre moartea și învierea lui Isus Hristos prin taina Euharistiei: „ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni” (1Cor 11,26). Dacă nu ar fi înviat Hristos din morți, nu s-ar fi păstrat această practică inițiată de El. Vestirea morții și învierii lui Hristos în jurul mesei euharistice este așadar o practică lăsată în Biserică de Dumnezeu prin Isus Hristos pentru întărirea credinței noastre și pentru prevenirea îmbolnăvirii inimii care așteaptă întruparea acestui cuvânt: „Da, Eu vin curând” (Apoc. 22,20). Și cred că în același mod ne întărește credința printr-un alt cuvânt al Lui, prin care ne îndeamnă la stăruința în rugăciune: „Cereți, și vi se va da” (Mt 7,7).

Numai Cuvântul lui Dumnezeu se poate face trup prin propriile Sale puteri. Și noi ne dăm cuvântul, însă nu avem în noi puterea necesară pentru a asigura întruparea cuvintelor noastre. De aceea trebuie să cerem ajutor în toate. Promitem multe și facem puține, iar motivele neîmplinirii cuvintelor noastre sunt diverse — slăbiciuni proprii, împrejurări nefavorabile, schimbarea noastră (sau a celuilalt) cu trecerea timpului etc. Până și viața de credință creștină, care este în esență o așteptare a cuvântului făcut trup, începe cu rostirea unui cuvânt din partea noastră prin care anunțăm că Îl vom urma „până la moarte” pe Cuvântul făcut trup pentru noi, un cuvânt care nu poate fi făcut trup decât prin ajutor divin. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, nașterea prorocului prevestit prin cuvântul lui Moise, ne asigură de faptul că Dumnezeu Își îndeplinește făgăduințele, iar acest cuvânt care vine din partea Lui se va împlini. „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2Tim. 2,13). În fața acestui Cuvânt statornic și nestrămutat, a cărui întrupare o sărbătorim în această perioadă mereu frumoasă și îmbucurătoare, nu avem decât să ne rugăm „cu sfială și rușine”, aducându-I „lacrimile pocăinței” ca singurul nostru tezaur și cerându-I să ne facă credincioși și pe noi, care trăim în așteptarea Cuvântului făcut trup.

Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”

(Imaginea: Gaudenzio Ferrari, Istoria vieții și pătimirii lui Isus, frescă, 1513, Biserica Santa Maria delle Grazie)

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020282

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Steven Nemes

Lasa un comentariu