În loc de discurs: Ioana Picoș, vocea celui fără voce

23 November 2019

Cât de puternic se poate auzi un țipăt mut? Este întrebarea la care, oricât de paradoxal sau absurd ar suna, am primit răspuns vizionând piesa de teatru În loc de discurs (scrisă și regizată de Ivona Boitan). Este vorba despre un adevărat one-woman show, actrița Ioana Picoș interpretând cu forță și talent șase personaje diferite (în varianta la care am asistat). Piesa de teatru s-ar fi putut intitula, fără nicio problemă, Vocea celui fără voce sau Chipul celui fără chip, deoarece personajul principal este absent: copilul nenăscut, vulnerabil într-o societate care dispune de tehnica necesară de a se debarasa de el fără prea multe scrupule morale. Și abia din acest punct intervin cu adevărat problemele. Desigur, nu pentru toată lumea.

Și aici avem un Holocaust. Unul trecut sub tăcere de societate, ascuns, pentru că adevărul, neîmbrobodit, ar fi prea șocant dacă ar fi spus cu voce tare în spațiul public.

Artiștii, în general, privesc cu suspiciune orice încercare de a pune arta în slujba eticii, frumosul în slujba binelui. Aceste corelații ar fi, pasămite, reziduuri medievale care nu-și mai au locul în lumea postmodernă în care trăim. „Artă de dragul artei” este crezul care ghidează aproape orice act artistic contemporan.

Înțeleg teama de aservire a artei de către ideologii (vezi comunismul), dar ce te faci atunci când ai parte de un Holocaust pe care nu-l vrei limitat doar la cărțile de istorie? – Răspunzi printr-un act estetic, precum „Lista lui Schindler”, care este concomitent un film artistic și o parabolă morală despre salvarea a peste o mie de evrei. Din acest unghi, este perfect legitimă înverșunarea cu care N. Steinhardt căuta semnificații morale în literatură, susținând, împotriva detractorilor săi, că nu impietează cu nimic asupra artei scriitoricești (Monologul polifonic, 2002, p. 22).

Și aici avem un Holocaust. Unul trecut sub tăcere de societate, ascuns, pentru că adevărul, neîmbrobodit, ar fi prea șocant dacă ar fi spus cu voce tare în spațiul public. Ar fi prea greu de digerat de mulți. Ș totuși, cineva se decide să-l dezvăluie, să-l expună public și să stârnească dezbateri în jurul adevărului incomod, sâcâitor. Sunt convins că, dacă ar fi vizionat piesa În loc de discurs, Steinhardt ar fi aplaudat îndelung la final, fiindcă reprezintă o dovadă peremptorie în favoarea pledoariei sale. În cadrul ei, esteticul merge în întâmpinarea eticului, fără să se trădeze pe sine. Nu face niciun rabat de la caracterul absolut al esteticului rezumat în celebrul vers din Endymion: „A thing of beauty is a joy forever” (John Keats). Dar nu se rezumă la atât.

Smerenia înseamnă starea de uitare de sine pentru a face loc personajului, pe scenă, iar strălucirea înseamnă umplerea lui cu viață: a-i împrumuta vocea, chipul și sensibilitatea ta. Când pășește pe scenă, actorul dispare ca persoană, pentru a se reinventa ca personaj.

Piesa este un adevărat frame story, o poveste în poveste în cea mai specifică manieră postmodernistă. Pentru a exemplifica: o polițistă relatează o intervenție, iar în cadrul acestei relatări, spectatorii ascultă o altă poveste, a unei iubiri eșuate. Într-o altă scenă, o jurnalistă trendy investighează cazul unei adolescente care rămâne însărcinată. Aici este, de fapt, miezul moral (și estetic, aș zice) al piesei. Dacă până în acel moment, în mod caleidoscopic, trauma avortului este analizată din diverse unghiuri (al bebelușului care își imploră mama să îl lase în viață, al doctoriței care, într-un moment de revelație, refuză să mai presteze asemenea „servicii”, al mamei traumatizate care pierde sarcina), de această dată spectatorul se confruntă cu un mod de a gândi aflat în răspăr cu mentalitatea societății. Loredana, adolescenta de la țară, este investigată de o jurnalistă cu privire la sarcina sa neașteptată. Cea din urmă spune povestea celei dintâi, cu umor și duioșie: cum a fost chemată la mai multe studiouri de televiziune, cum a fost sfătuită din toate direcțiile să facă întrerupere de sarcină și cum au apărut „cumpărători” ai bebelușului nenăscut atunci când sarcina era deja avansată.

Aici este „filosofia” piesei. Loredana, după ce se dezmeticește, dă o replică plină de savoare și miez celor care o presau să întrerupă sarcina sau să cedeze copilul pentru a fi crescut într-o familie bogată, ce i-ar fi oferit o educație corespunzătoare. În ea se deșteaptă un instinct matern primordial, căci înțelege că acel copil o așază în centrul universului. Prin ea, fluxul vieții umane va curge neîntrerupt. Din tânăra fragilă se transformă într-o mamă-leoaică gata să își apere cu orice preț rodul pântecelui. Leoaică tânără, iubirea … de mamă, fiindcă odată ce simte copilul crescând în ea, iubirea pentru acesta crește nestăvilit și necondiționat. Nu știu dacă scenaristul a plasat-o înadins, intenționat în Vaslui. Mie mi se pare un apropo subtil la eroismul de odinioară al oamenilor din zonă: „Plecat-am nouă din Vaslui…” (Peneș Curcanul, V. Alecsandri), pe care acest personaj îl întruchipează.

«În loc de discurs» se mișcă între desfigurare și transfigurare. Unele personaje sunt desfigurate…, altele transfigurate…, iar altele sunt martori, asemenea nouă, spectatorilor.

Și fata are și argumente pentru atitudinea ei. Gândirea îi este robustă și sănătoasă, neafectată de scindarea schizofrenică dintre minte și inimă, în care trăiește adesea omul modern. Replicile îi sunt remarcabile: „Înainte să fii ceva, trebuie să fii!” și „Ce e copilul acesta, sac de cartofi să îl vând?”. În loc de discurs are, totuși, un discurs: cel al Loredanei, ce posedă o logică elementară și bun-simț, dar și instinctul matern nereprimat, care o transformă într-o luptătoare. Personajul este savuros, cu accentul moldovenesc excelent redat de Ioana Picoș. Fata simplă, needucată, știe (înțelege, simte) că o greșeală nu poate fi înlăturată cu una și mai mare.

Desigur, piesa nu face elogiul omului needucat. Ceea ce pune în evidență este distanța pe care gândirea modernă a creat-o între logica simplă, elementară și de bun-simț a omului simplu și sofismele postmoderne care legitimează crima ascunzând-o în cuvinte fermecătoare precum „drepturi”, „libertate”, „emancipare”. Da, dar nu pentru toți, mai ales nu pentru cei fără voce și chip, nenăscuți, aflați de cealaltă parte a baricadei vieții, în pântecul matern.

Cred că se poate vorbi de o adevărată chenoză actoricească în special în acest caz, dar nu exclusiv. Ioana Picoș se golește pe sine pentru a crea o galerie de personaje cărora să le confere chip și voce. Pentru a transforma persoane reale în personaje generice, fiindcă aceasta era, în Antichitate, munca actorului. Persona sau prosopon era masca teatrală purtată de actori pentru a reda un personaj. De la semnificația de rol/personaj jucat pe scenă, termenul a evoluat, dând conceptul modern de „persoană”. Crearea unui personaj, pentru a fi autentică, presupune deodată smerenia și strălucirea actorului. Smerenia înseamnă starea de uitare de sine pentru a face loc personajului, pe scenă, iar strălucirea înseamnă umplerea lui cu viață: a-i împrumuta vocea, chipul și sensibilitatea ta. Când pășește pe scenă, actorul dispare ca persoană, pentru a se reinventa ca personaj.

«În loc de discurs» are o forță a persuasiunii greu de ignorat. Se situează, cumva, dincolo de argumente. Ne scoate din obișnuințele și comoditățile noastre – mai ales din cele ale gândirii, în cadrul cărora ne-am acomodat cu răul din jur.

În loc de discurs se mișcă între desfigurare și transfigurare. Unele personaje sunt desfigurate (femeia nefericită investigată de polițist), altele transfigurate (adolescenta, medicul ginecolog ce are greață de carne – hiperbolă a distrugerii sarcinii și care refuză să mai „opereze”), iar altele sunt martori, asemenea nouă, spectatorilor. Dar nu există martori pasivi, ci poziționări și opțiuni de viață. Cei transfigurați de bunătate sau de o criză de conștiință sunt ironizați sau simpatizați de ceilalți. Oricum, în final, personajul-jurnalistă nu poate să nu remarce lumina de pe chipul adolescentei, în contrast cu cenușiul existenței sale (putem presupune) mondene.

În loc de discurs are o forță a persuasiunii greu de ignorat. Se situează, cumva, dincolo de argumente. Ne scoate din obișnuințele și comoditățile noastre – mai ales din cele ale gândirii, în cadrul cărora ne-am acomodat cu răul din jur. Dar piesa prezintă un echilibru fragil între bine și rău, în care depinde de noi în ce parte înclinăm balanța. Nu are nimic apocaliptic fiindcă tristețea este răscumpărată prin speranță, compasiune și umor. Și este tot ceea ce poate fi mai contrar, în ciuda mesajului etic, față de viziunea lui Ezra Pound, care spunea că: „E greu să scrii un paradis când toate aparențele te îndeamnă să scrii o apocalipsă. În lumea noastră e clar mai ușor să găsești locuitori pentru un infern sau chiar pentru un purgatoriu”. Nici vorbă de așa ceva în piesă! Ce este iadul, în definitiv? Tristețea de a nu putea iubi. Sau de a nu voi. Și, în plus, de a-l legitima retoric.

În loc de discurs reduce la tăcere orice discurs pro sau contra drepturilor celui nenăscut (sau ale femeii care îl poartă) făcând loc evidenței în fața căreia cu greu se mai pot găsi justificări: orice atentat la viața fătului este un atentat la viață. În subsidiar apare ideea că orice retorică trece prin inima și mintea vorbitorului. Atunci când mintea și inima sunt corupte, retorica nu poate fi decât mincinoasă. Și invers, atunci când acestea sunt curate, conștiința le urmează firesc, integrându-le și neseparându-le în actul gândirii, în proiecția valorilor morale. La finalul piesei, cea mai bună atitudine este, mai întâi, tăcerea, pentru a putea interioriza mesajul și a ne situa în fața propriei conștiințe. Și apoi, nevoia imperioasă de dialog, cu spectatorii, actrița, regizorul piesei, dialog care se poate prelungi în întregul spațiu public românesc.

Cât de puternic se poate auzi un țipăt mut? Atât cât îi permite sensibilitatea fiecăruia, după ce a vizionat piesa în care, în sfârșit, cel fără voce prinde voce, iar cel fără chip prinde contur.

(Foto: Decenu.eu Media – folosită cu permisiune)