În negura pixelilor. Despre „Identitatea virtuală”, de Mihnea Măruță

2 August 2023

Nu știu dacă are legătură sau nu cu faimoasa viteză a internetului românesc, însă e un fapt că, în ceea ce privește cărțile care să abordeze cu seriozitate coliziunea dintre tehnologie și cultură & societate, contribuția națională e minoră. Lucrările românești care au avut curajul să înfrunte un atare subiect cu arsenalul unor documentări filosofice serioase și cu dorința de a articula teze originale se numără pe degete. Menționez în treacăt pe trei dintre cele mai remarcabile (în ciuda pozițiilor epistemice și tonalităților diferite), fără a avea totuși pretenția că lista ar fi completă. În ordine invers cronologică: Adrian Lemeni – Tehnicizarea inumană a vieții (Basilica, 2022), Bogdan Popoveniuc – Filosofia singularității (Eikon, 2016), Ovidiu Hurduzeu – Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Valley (Timpul, 2005).

În ciuda numeroaselor teme și teritorii acoperite, lucrarea se menține armonioasă de la cap la coadă, iar tonul e măsurat: în niciun moment nu pare că autorul, luat de val, ar fi uitat de ce scrie și pentru cine scrie

Cartea lui Mihnea Măruță – Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare (Humanitas, 2023) se înscrie cu succes în această nepermis de scurtă și eclectică listă de contribuții românești de filosofie a tehnologiei, mai specific – rețelele de socializare.

Identitatea virtuală este la bază o lucrare de doctorat, dar asta nu ar trebui să îndepărteze pe cititorii care se așteaptă la ceva mai lejer. Nu doar pentru că autorul nu se lasă sedus de orgoliul conceptelor aride, ci și pentru că se dovedește a fi și un scriitor dotat cu o rară precizie a limbii. În ciuda numeroaselor teme și teritorii acoperite, lucrarea se menține armonioasă de la cap la coadă, iar tonul e măsurat: în niciun moment nu pare că autorul, luat de val, ar fi uitat de ce scrie și pentru cine scrie. Răzbate din carte o anumită delicatețe față de cititorul nefamiliarizat cu filosofia și o dorință de a-l petrece pe acesta până la final fără a-l pierde prin hățișul subiectului, dar și fără a-și simplifica excesiv discursul. Trecând răbdător de la Platon la Heidegger, de la Lucrețiu la Husserl, de la Giordano Bruno la Baudrillard și inserând pe parcurs inspirate studii de caz (de pildă, filmul Birdman al lui Iñárritu, „Portretul soților Arnolfini” – tabloul lui Jan van Eyck, ori straniul anunț al candidaturii lui Volodimir Zelenski), Mihnea Măruță reușește performanța de a scrie deopotrivă șarmant, coerent și mai ales adevărat despre un subiect teribil de greu de capturat.

Greu de capturat? Ce ar putea fi așa de „greu de capturat” în rețelele de socializare?, ar putea întreba cineva. Pentru cei mai mulți dintre utilizatori, rețelele de socializare nu sunt decât niște „instrumente de comunicare”, urmașele mai evoluate ale tehnologiilor de comunicare precedente. Ele sunt în esență neutre, fiecare folosindu-le înspre bine sau înspre rău. Sunt un mijloc excelent pentru a „afla ce e în lume”, pentru știri și divertisment și pentru a ține legătura cu cei dragi. Pentru această viziune simplistă, maximum de rău care se poate petrece în și prin rețele e fenomenul fake-news (combătut vajnic prin cenzură și cohorte de fact-checkeri). Cartea lui Mihnea Măruță este, însă, exact despre ceea ce nu e cenzurabil în rețea. Despre ceea ce nu apare la prima vedere și despre ceea ce nu este „neutru”. Cu alte cuvinte, nu despre conținutul propriu-zis pe care îl deversăm în rețea, ci despre „forma”, despre „natura” ei și despre modul în care și noi ne con-formăm modului ei de „existență”.

Acolo unde cei mai mulți dintre oameni văd doar o unealtă…, Măruță distinge o imensă oglindă fermecată, prin care, abandonându-ți existența reală, te înalți către paradisul tehnologic.

„Esența tehnicii nu este cîtuși de puțin ceva de ordinul tehnicului”, spunea Heidegger, adesea invocat în carte. Esența rețelei nu stă nici postări, nici în poze, nici în clipurile scurte, nici în infrastructura fizică de servere, routere și ecrane. Nici în rafala egolatră de like-uri și inimioare, nici în dulcea tortură a notificărilor. Nu este nimic neutru și nici simplu în faptul de „a fi” în rețea prin „imaginea” ta. Doar pentru că actul a devenit banal și ubicuu nu îl face neinteresant și nu îl lipsește de implicații majore. Acolo unde cei mai mulți dintre oameni văd doar o unealtă (și, astfel, se consideră capabili de a o manipula și scutiți de efortul de a o gândi), Măruță distinge o imensă oglindă fermecată, prin care, abandonându-ți existența reală, te înalți către paradisul tehnologic:

Mă extind în mediul virtual pentru că îmi lipsește starea de deplinătate a ființei. Rețeaua îmi întreține iluzia că mă pot situa în centrul lumii. Îi percep pe ceilalți ca destinații ale dorinței mele de nemurire. Descopăr că mă pot transfera fără efort în conștiințele lor. Încerc să-i seduc pentru ca ei să nu mă uite și să nu mă piardă. Sunt sedus, la rândul meu, când întrezăresc un alt paradis. (109)

Există o străveche tentație a paradisului accesat prin tehnică. Cei din vechime ne-au lăsat ca mărturie povestea frustă și tulburătoare a Turnului Babel. Astăzi, se scriu cărți îndesate despre „mariajul ideologic dintre tehnologie și transcendență” (David F. Noble[1]), despre „tehnologie ca magie” (Richard Stivers[2]) sau despre „sublimul tehnologic” (David E. Nye[3]). În definitiv, este vorba de același zbucium (căci rețeaua nu este pentru isihaști), de aceeași ne-mulțumire (căci rețeaua nu-i pentru cei ce se simt împliniți). Și, mai ales, de același dispreț pentru real, pe care, în loc să-l trăim cât mai deplin, vrem să-l ucidem cât mai eficace, fără urme:

prin aceeași scriere de sine în rețea (…) orice utilizator creează condiții pentru un paricid al realului. (p. 201)

Dacă paradisul religiilor este al deplinei comuniuni, „paradisul virtual” este al unei singurătăți ermetice, unde ceilalți devin niște fantome plutind printr-un labirint de oglinzi fermecate…

Dacă paradisul religiilor este al deplinei comuniuni, „paradisul virtual” este al unei singurătăți ermetice, unde ceilalți devin niște fantome plutind printr-un labirint de oglinzi fermecate pe care trebuie din când în când să le punem la încărcat. Spre paradisul rețelei nu se urcă, ci se coboară. În marș lent, cohorte de oameni singuri, nici morți de tot, nici excesiv de vii, nomazi nevoiași ai propriului ego își cară în spate desagii cu fantezii și își mângâie frenetic ecranele. Fantome împrăștiate care, căutând neuitarea, își strigă propriul nume („to make sure they’re still real / It’s the only connection they feel”, cum ar zice Pink Floyd). Niște singurătăți. Niște singur-arătări.

Astfel, personajul mitologic se care conturează cel mai clar în carte este Narcis, însinguratul sedus de propria imagine.

Pentru Narcis-ul tehnolatru, cel a cărui conștiință s-a înălțat la Cloud, realitatea se golește de sens, devine o butaforie, un decor care poate fi manipulat pentru a oferi cel mai mare grad de seducție virtuală. În inima acestui proces de golire de sens stă altceva, cum explică Mihnea Măruță într-un pasaj memorabil:

Într-un fel, Narcis e un radical gnostic: nimic din această realitate nu-l satisface. Găsim aici unul dintre sensurile în care povestea sa devine prototip pentru scufundarea în virtual din zilele noastre: `narcisizarea’ ca efect al dezamăgirii de real, ca efect al permanentei nemulțumiri, al neiubirii aproapelui. (p. 117)

În fuga de realitate a lui Narcis stă așadar o revoltă și o neiubire și o dorință neostoită de a rupe legătura cu orice nu îi reflectă egoul.

Abandonându-și existența întrupată, adică ancorarea fundamentală în realitate, Narcis se pierde scufundându-se în propria imagine. Și o face pierzându-și definitiv echilibrul și măsura, căci mintea smulsă din balamalele corpului nu mai are de-acum nimic solid de care să se sprijine:

când facem scrolling, ne lăsăm posedați de virtualitate, iar realitatea colapsează într-un singur obiect, al cărui conținut se tot modifică, deci face imposibilă stabilizarea minții. Acest obiect este fluxul de pe ecran, peretele care (s)curge, roata panoramică pe care tot coborâm în iadul celorlalți crezând că urcăm în paradisul propriu. (p. 125)

Rețeaua se metastazează pe corpul realității în care nu mai credem; un Nicăieri prin care bântuie Nimeni sporind Nimicul.

Care este „dușmanul” unei rețele digitale, al marelui fluviu în luciul căruia se îneacă Narcișii zilelor noastre? Realul, răspunde autorul. Iar acest răspuns sec mi-a adus aminte de o butadă înfiorătoare a lui Nicholas Carr: „Narcisismul este interfața nihilismului”[4]. Căci dacă nihilismul nu mai este doar experimentul din mințile unor gânditori marginali politic, dacă nihilismul s-a sublimat într-atât, încât radiază în aerul pe care îl respirăm în rețele, atunci potențialul totalitar al acestui proces este unul imens. Asta deoarece excluderea corporalității, pe care Măruță o vede ca pe „un soi de concretizare a mentalității gnostice”[5] (101) aduce cu sine și dispariția locului – a unui spațiu al prezenței, unde poate exista relație, atașament și iubire. A unui spațiu care poate fi numit Acasă. Croșetând acum câțiva ani niște gânduri despre dez-truparea din pandemie și digitalizare, mă întrebam dacă mai poate exista individualitate în lipsa unui loc concret unde ea să se manifeste (și, ideal, să-și manifeste iubirea – adică să creeze legătura cea mai strânsă de care poate fi capabilă ființa umană). „Identitatea virtuală” răspunde acestei întrebări – dacă acasă nu mai e nicăieri și deci nimic nu mai e de iubit, atunci nu mai avem nici ce apăra, nici ce construi. Astfel, ideea oricărui proiect colectiv coerent dispare, iar vechile instituții și norme devin dintr-un clic și-un scroll caduce și irelevante. Rețeaua se metastazează pe corpul realității în care nu mai credem; un Nicăieri prin care bântuie Nimeni sporind Nimicul. „Nimeni: nimic” – cum spune o memă.

Fără a avea vreun moment tentația de a oferi soluții la cheie (obsesia naivilor) și fără a oferi speranțe (obsesia optimiștilor), Mihnea Măruță face o elegantă și convingătoare pledoarie pentru realitate. Cartea sa – vie, asumată, exemplară prin rigurozitate și puterea de exprimare și înțelegere – ar trebui citită de toți cei care intuiesc forța implozivă a Rețelei și de toți cei care vor să devină identități virtuoase – aici, în lumea noastră, iar nu în negura pixelilor.

Mihnea Măruță, Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, București, Humanitas, 2023.

[1] David F. Noble, The Religion of Technology: The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin Books, 1997, cu reeditări ulterioare
[2] Richard Stivers, Technology As Magic: The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001
[3] David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1996
[4] Nicholas Carr, Utopia is creepy: And Other Provocations, W.W. Norton & Company, 2016, p. 35
[5] De neocolit, pe acest subiect, al caracterului așa-zis gnostic al tehnologiei digitale, cartea lui Erik Davis – Techgnosis. Myth, Magic and Mysticism in the Age of Information, Harmony Books, 1998, cu reeditări ulterioare.