Încep să înțeleg că libertatea nu este o alternativă

Distribuie:

Nietzsche a perorat mult și cu emfază pe marginea libertății. El s-a declarat împotriva libertății care se întemeiază pe ceea ce noi numim, îndeobște, liber arbitru. Această libertate a alegerii produce, după cum bine știm, omul moral. Dar libertatea în Isus Cristos nu are nimic de a face cu libertatea alegerii, fiindcă, pe de o parte, lui Isus Cristos nu îi trebuie oameni morali, iar, pe de altă parte, variantele alegerii sunt întotdeauna cantitativ limitate. Să-mi petrec concediul la mare sau la munte, iată alternative care îmi dau iluzia alegerii. Însă ele nu sunt decât două și, ca urmare, sunt insuficiente pentru a genera libertatea pură sau libertatea pur-și-simplu. Eventual, o simulează. Și chiar dacă ar fi o sută sau o sută de mii de variante, libertatea ar rămâne una simulată. Omul moral pare să fie construit pe calapodul posibilității de a alege între alternativele bine și rău. Alege binele, și vei avea viață, le transmite în scris apostolul Pavel celor care trăiau în Roma primului secol. Caută să faci binele, continuă el, caută slava, nemurirea, și vei primi viața veșnică. Alege răul, și vei avea damnare. Nu contest aceste principii, aceste puncte de pornire, însă, dacă rămân doar aici, dau nas în nas cu Dumnezeul instituțional(izat), Dumnezeul concept, Dumnezeul metafizic, de care, la fel ca Nietzsche, m-am dezis atunci când am pășit în Marea istorie, declarându-l mort și non-resuscitabil. În această viață, binele și răul aparțin unei morale relative nu pentru că nu sunt absolute în ele însele, ci pentru că, ființând doar prin intermediul faptelor umane, nu pot exista cu-adevărat pe pământ în ele însele. Chiar dacă vrem să facem binele, binele pe care îl facem duce mereu cu sine (insesizabile) reziduuri ale răului. Căci nu putem face binele absolut, binele dumnezeiesc. Iar faptele noastre, oricât de bune ar fi, nu sunt mai mult decât o cârpă murdară atunci când le raportăm la etalonul vertical al dumnezeirii.

Dincolo de această libertate, de a alege între binele și răul la îndemână, trebuie să fie o altă libertate, una care nu se măsoară în alternative.

Dumnezeul care îmi spune: fii un om moral, și vei avea viață! nu mă poate convinge, fiindcă, după câte înțeleg eu, este un Dumnezeu care are nevoie de oameni morali, de adepții unei moralități firave, pământești. Dincolo de această libertate, de a alege între binele și răul la îndemână, trebuie să fie o altă libertate, una care nu se măsoară în alternative. Este, în mod clar, o libertate care nu produce, în primul rând, oameni morali, ci oameni speciali, oameni predispuși la a lua chip dumnezeiesc. Până la urmă, orice om moral este omul care aspiră spre o moralitate a lumii, a societății, o moralitate aflată pe orizontală, extrem de limitată. Moralitatea verticală ultimă, moralitatea lui Dumnezeu, nu este tangibilă, este doar râvnibilă.

Când, în Predica de pe Munte, Isus Cristos contrează ironic: ați auzit ce s-a spus… dar eu vă spun…, el compară moralitatea de pe orizontală, moralitatea lumii, cu moralitatea de pe verticală, moralitatea lui Dumnezeu. Omul moral, pe placul lui Dumnezeu, nu există și nu va exista (excepția fiind, desigur, Cel care a murit pe cruce, după cum bine observase și Nietzsche).

Moralitatea verticală ultimă, moralitatea lui Dumnezeu, nu este tangibilă, este doar râvnibilă.

Așadar, o altă libertate. Nu una care se sprijină pe stâlpii moralității. O libertate în Isus Cristos. Văd printre cărțile de pe biroul de sticlă și Ucenicia lui Juan Carlos Ortiz. Mi-a plăcut felul în care pastorul argentinian compara Vechiul Legământ cu Noul Legământ. Dacă îi ceri fetei tale, în mijlocul săptămânii și în lipsa unei ocazii mai speciale, să meargă să-și facă curat în cameră, va trebui să i-o ceri de o sută de ori, ba chiar să o și ameninți, ca să te asculte. Acesta este Vechiul Legământ, cu legile date, cu cortul întâlnirii, cu profeții amenințători, cu binecuvântările și blestemele. Un legământ care, în aparență, dar nu și în esență, mizează pe moralitatea omului, pe liberul lui arbitru, pe posibilitatea lui de a alege. Dacă, însă, îi spui fetei tale că îi vine în vizită iubitul, va merge de bună voie să-și curețe camera. Acesta e Noul Legământ, care oferă un alt tip de libertate, și care nu mizează pe moralitatea omului, ci pe dragostea lui.

Raiul omului moral este el însuși.

..libertatea în Cristos, înțeleasă ca dragoste profundă și extrem de personală pentru Cel care l-a eliberat, este suficientă pentru a anula condiționarea mântuirii de moralitatea ultimă, verticală.

Omul moral, care a auzit de Isus Cristos, dar nu a găsit libertatea în Cristos, nu a atins încă moralitatea care e pe placul lui Cristos. Și, firește, nu o va atinge niciodată. Vestea bună este că nici măcar nu trebuie să o atingă. Fiindcă libertatea în Cristos, înțeleasă ca dragoste profundă și extrem de personală pentru Cel care l-a eliberat, este suficientă pentru a anula condiționarea mântuirii de moralitatea ultimă, verticală. Privind cărțile care obstrucționează fundamental razele soarelui, îmi dau seama că noi nu ne bucurăm încă de acea libertate care nu are legătură cu alegerea, ci cu persoana lui Dumnezeu, cu plinătatea dumnezeirii care ne poate umple, care ne poate ridica, dintr-o dată, deasupra acestei lumi. O libertate în care răul abia se-ntrevede, iar binele este un cadru subînțeles. Și nu ne bucurăm pentru că această libertate ar fi inaccesibilă, ci tocmai pentru că, fiind mereu la un deget de noi, nu o găsim niciodată. Crezându-ne mărunți, uităm că avem acces la Dumnezeu.

Nimeni nu știe, cu-adevărat, cum e să fii liber. Deși majoritatea are această impresie.

În sfârșit, mă ridic din pat. Înaintez, șchiopătând, către ușă. De jos, din bucătărie, se aud voci cunoscute. Dominic urmează să plece la școală, iar Corina, la serviciu. Amândoi au drumuri lungi de făcut. Dominic are de parcurs aproximativ cinci kilometri, iar soția mea, poate cu un kilometru mai puțin. Amândoi au ales să străbată aceste distanțe pe jos. Au ales, fiindcă aveau alternativa mijloacelor de transport în comun. Poate că nu e vorba de bine sau de rău, dar este vorba despre o alegere. Libertatea este peste tot și este nicăieri, în același timp. Ca atunci când un înotător, aflat în mijlocul mării, își spune că e liber, uitând că depinde complet de înzestrările sale fizice. Și, mai ales, depinde de știința înotului. El poate spune că este complet liber dacă e bine hrănit, bine hidratat și înoată ușor în apa mării. Dacă, în schimb, după o vreme, resimte foamea, setea și este golit de energie, va spune că, de fapt, o bucată de pâine, o gură de apă dulce sau o minusculă insulă îi vor oferi libertatea. Iată cum, în același timp, omul este liber și visează la libertate.

Cam așa cum visează la democrație, după spusele lui Derrida. Democrația este și nu este. Ea se schimbă continuu. Nu e ceva dat, ceva bine circumscris în dinamica sa, ci o reînnoire continuă a ceva ce se trăiește. Cam așa e și libertatea. O reinventare, continuă și cumva tragică, a libertății înseși. Nimeni nu știe, cu-adevărat, cum e să fii liber. Deși majoritatea are această impresie. În timp ce deținutului i se ia până și această iluzie. Dacă ar ști că nu e decât o iluzie, adică ceva la care creierul lui, în timp, s-a adaptat, pretinzând de la ea substanțialitatea adevărului, poate că s-ar simți liber. Poate, zic, căci nu sunt sigur.

Photo by cop richard from FreeImages

Distribuie:
Dorin-Gabriel Mureșan

Lasa un comentariu