Incertitudini

Share:

Probabil că una dintre cele mai puternice forțe dezlănțuite de această pandemie este incertitudinea. Nu că incertitudinea n-ar fi existat înainte, dar numeroasele sisteme și garanții cu care individul se putea înconjura puteau sugera că incertitudinea poate fi ținută sub control sau pur și simplu ignorată. RCA, asigurare pentru casă, asigurare de sănătate, asigurare de viață, sistem public de sănătate, clinicile private (la nevoie), rețetele de detoxifiere, poliția, armata, alianțele economice și militare, știința, tehnica, religia – toate au fost folosite pentru a oferi certitudini. Chiar și acolo unde ele nu există sau nu pot fi garantate. Dar erau cerute cu insistență de… piață.

Știm toți că medicina nu are procente absolute de reușită, dar acum această realitate este mult mai concretă și personală.

Pandemia ne-a dezvăluit – spre neliniștea multora – că știința medicală (și chiar știința în general) nu are gradul de precizie, nici de reușită care să ofere certitudini sau măcar o marjă suportabilă a incertitudinii. Că există o dinamică ce nu poate fi controlată. Conspiraționiștii observă corect contradicțiile care apar, dar fără să poată suporta nici ei gândul că, de fapt, lucrurile stau mereu așa. Din acest motiv, ei caută explicația care să-i liniștească psihic – totul e pus la cale de o forță ocultă și gata. Eventual, trebuie luptat cu această forță. Cum? Nu prea mai știu să spună (să nu folosești masca sau să nu respecți carantina sunt totuși gesturi de protest sau revoltă individuală sau colectivă care nu pot trece drept luptă eficace împotriva forțelor malefice globale).

Știm toți că medicina nu are procente absolute de reușită, dar acum această realitate este mult mai concretă și personală, fiindcă virusul are o contagiozitate mare și o circulație imprevizibilă. Și fiindcă presa ne ține… „informați”. Nici tehnica medicală ultraperformantă nu pare să fie o garanție. Ba chiar poate să încurce. Specialiștii nu se pun de acord. Uneori au abordări complet diferite – ceea ce nu e anormal în medicină –, iar asta derutează. Mitul specialistului a avut în mod cert de suferit. Medicul – ca specialist – este acum pus într-o lumină controversată, unii lăudând eroismul de care dau dovadă profesioniștii în halate albe din spitale, alții reclamând  complicități la impunerea unei dictaturi medicale. Doctorul nu mai e personajul la care te uiți cu respect – și îi pui, eventual, sfios un plic în buzunar, ofrandă pentru îmbunarea semizeului –, ci unul care intrigă prin imposibilitatea de a oferi garanțiile așteptate.

…nimeni nu poate oferi garanția protecției divine pentru credincioși în toate situațiile, deși mulți par s-o aștepte. Ar fi mai corect să spunem că în nicio situație nu avem vreo garanție absolută – dovadă stă toată istoria Bisericii și soarta martirilor.

Autoritățile – nu doar cele românești – au dovedit o proastă gestionare a situației, cu oscilații, cu bâlbâieli, cu mari probleme de comunicare, cu măsuri exagerate sau stupide, cu subevaluări sau supraevaluări ale situației etc. Inclusiv organismele internaționale (majoritatea, nu doar cele hulite) au avut propriile bâlbe și gafe. Ca să nu mai vorbim despre suspiciunile determinate de declarațiile unor reprezentanți importanți, dar cu istorii personale dubioase. Și incidente sau scandaluri care au decredibilizat rapid oameni și instituții.

Pornind și de la perspectivele diferite ale specialiștilor, pandemia a fost politizată (ca, de altfel, orice situație care poate atrage capital politic), a fost gestionată de factorii politici – totul soldându-se cu o și mai puternică neîncredere în politicieni (care de multă vreme nu stau bine cu nivelul de credibilitate nici la noi, nici aiurea). Nici instituțiile și sistemele care gestionează ordinea, intervențiile în caz de urgență sau respectarea legii nu au rămas neafectate. Probabil că doar armata a rămas în general cam la același nivel de credibilitate, fiindcă nu a intervenit în desfășurarea evenimentelor.

Instituțiile religioase au fost puse și ele la încercare. Pe de o parte, a fost taxată uneori presupusa obediență a lor față de regulile impuse de autorități și care interferau cu închinarea. Și aici au fost destui apostoli ai insubordonării deveniți rapid mici sau mai mari celebrități și eroi ai luptei cu sistemul, cu persecuția etc.

Pe de alta, după ce s-au reluat întâlnirile și au apărut unele focare, au intervenit și reproșurile legate de proasta gestionare a măsurilor de protecție. Peste toate, nimeni nu poate oferi garanția protecției divine pentru credincioși în toate situațiile, deși mulți par s-o aștepte. Ar fi mai corect să spunem că în nicio situație nu avem vreo garanție absolută – dovadă stă toată istoria Bisericii și soarta martirilor. Fapt cunoscut și acceptat, în general, dar mai greu de digerat în criza ca atare. Ba unii au introdus în discuție și nivelul spiritual al celor care, în funcție de credință, se pot sau nu infecta, sugerând că respectarea unor reguli (mai ales că sunt impuse de autorități) ar fi o formă de slăbiciune, dacă nu chiar de necredință. Astfel de poziții au sporit incertitudinea pentru că nu se bazează pe nimic, decât pe interpretări decontextualizate ale textului biblic, însă au mare forță de culpabilizare și, în consecință, de manipulare. Iar când apar cazuri neașteptate, la oameni cărora nu li se poate contesta credința și cucernicia, evident că se nasc și tot felul de semne de întrebare care tulbură certitudinile.

Însuși volumul uriaș de informații neverificabile a semănat enorm de multă incertitudine și a deveni sursă și platformă pentru puncte de vedere derutante, de la isterici apocaliptici, la negaționiști ce instigau la nesupunere civică.

Presa și noile media au pierdut puternic din oricâtă credibilitate vor fi avut în momentul în care au relatat părtinitor, au cenzurat puncte de vedere concurente, au încercat să stabilească un standard al adevărului acceptabil. Însuși volumul uriaș de informații neverificabile a semănat enorm de multă incertitudine și a deveni sursă și platformă pentru puncte de vedere derutante, de la isterici apocaliptici, la negaționiști ce instigau la nesupunere civică.

În toată această mare de incertitudini, individul nu mai poate avea suficientă încredere nici în ce gândește, nici în sursele de informare, nici în ce îi spun autoritățile, nici în propriul discernământ, nici în măsurile pe care le ia el însuși. Așadar, propria persoană, propriul psihic devine sursa ultimă și poate cea mai împovărătoare de incertitudine. Negaționistul covidat este aruncat într-un conflict interior din care se salvează cum știe și poate (negând cu încăpățânare sau acceptând resemnat evidențele). Prudentul covidat își vede precauțiile zădărnicite și sistemul de apărare fisurat.

În realitate însă, în existența pământească, în sens creștin (și nu numai), cam așa stau lucrurile tot timpul. Cu certitudini puține și cu imposibilitatea omului de a-și obține în vreun fel siguranța pământească absolută a zilei de mâine. Acest provizorat fundamental și debilitant este echilibrat numai de speranța că tot ce se întâmplă are un sens care ne scapă, dar care va fi la un moment dat revelat. Și de credința într-un Dumnezeu bun. Dar o credință care mereu trebuie confruntată cu o realitate extrem de dureroasă, uneori fără a găsi explicații satisfăcătoare și confortabile.

Nu-i de mirare că, pe acest fundal, au mare căutare vânzătorii de certitudini. Și unde să-i cauți dacă nu tot în aceleași locuri. Astfel că s-a produs – simultan cu decredibilizarea multor autorități – un fenomen compensator de selecție preferențială a autorităților considerate credibile. Indiferent că erau medici, predicatori, călugări, ierarhi, jurnaliști, economiști sau neica-nimeni, o serie întreagă de personaje au devenit – unii cu îndreptățire, alții fără nicio bază – aproape peste noapte adevărați guru în chestiuni de epidemiologie și pandemiologie, politici publice și strategii economice.

Pregătirea pentru moarte este mai dificilă și mai indezirabilă decât mult mai simpatica ei surată – pregătirea pentru viață, care are un aer optimist, stimulativ – motiv pentru care nici nu apare undeva ca subiect de studiu și nici ca principiu sau idee în obiectele de studiu din curricula școlară standard.

Fără să fie singura cauză, nevoia de certitudine a contribuit la substituirea fostelor autorități cu altele noi, mai credibile, sau la consolidarea statutului unora – totul însă bazându-se pe selecția preferențială a, practic, fiecărui cetățean al satului global. Concomitent, atitudinea față de Codiv (de la existența, sursa și tratamentul infecției până la strategii și măsuri) a devenit prea adesea un criteriu esențial de evaluare a omului de lângă noi. Pe raportarea la tot ce ține de acest virus se construiesc îndoieli vizavi de înseși fundamentele discernământului unui lider de opinie. Mulți s-au văzut atacați sau suspectați în momentul în care n-au mai vorbit pe placul unor fani.

Căci, se pare, dincolo de certitudini, oamenii mai au nevoie și de sentimentul solidarității sau comuniunii pe care-l dă confirmarea celor din jur și a celor cărora li se atribuie un anumit statut și sunt învestiți (neoficial) cu o autoritate. Dacă oamenii pe care-i respectăm și îi credităm cu diverse competențe nu spun ce vrem să auzim, atunci ce mai probabil nu sunt… demni de noi, nu?

Probabil că unul dintre cele mai importante mobiluri ale acțiunilor și afilierilor din această perioadă este tocmai fuga de incertitudine sau dificultatea (deloc neglijabilă) de a o suporta în doze mari. Însă îmblânzirea incertitudinii nu se poate obține prin recursul la certitudini preferențiale, ci, mai degrabă, prin asumarea ei ca o realitate inevitabilă și permanentă. Paradoxal, gândul morții – contemplat ca o certitudine – ar putea îmblânzi violența cu care ne lovește incertitudinea.

Pregătirea pentru moarte este mai dificilă și mai indezirabilă decât mult mai simpatica ei surată – pregătirea pentru viață, care are un aer optimist, stimulativ – motiv pentru care nici nu apare undeva ca subiect de studiu și nici ca principiu sau idee în obiectele de studiu din curricula școlară standard. Nici nu e de mirare, când ea pornește de la o certitudine – că toți oamenii sunt muritori – pe care ar trebuie s-o aducă atât de pregnant în realitatea fiecărei zile, încât viața să-și releve permanent caracterul extrem de fragil și de imprevizibil. În această logică, viața însăși e incertitudinea cea mare, iar moartea, certitudinea prin excelență. Nu degeaba memento mori era o practică atât de asiduu cultivată de monahi.

Speranța nu spune că incertitudinea nu e reală, ci că există ceva mai real, o realitate mai puternică și care conferă semnificație și rost pentru tot ceea ce se întâmplă aici și acum. Că există un «dincolo» pentru care «dincoacele» este un preambul.

Devine foarte dificil a gândi în acești parametri în context contemporan, în care totul este construit pentru îndulcirea singurei certitudini absolute pentru oricare ființă umană și pe promisiunea că putem obține garanții – prin servicii, diete, discursuri motivaționale, medicină etc. – pentru o viață liniștită și cât mai lungă (adică ferită cât mai mult de spectrul morții).

Iar dacă ne raportăm la speranță, aceasta nu rezolvă incertitudinea imediată – care rămâne nealterată în forma ei –, ci o transcende și o pune într-o altă perspectivă – alterându-i substanța și, prin asta, diminuându-i puterea. Speranța nu spune că incertitudinea nu e reală, ci că există ceva mai real, o realitate mai puternică și care conferă semnificație și rost pentru tot ceea ce se întâmplă aici și acum. Că există un dincolo pentru care dincoacele este un preambul.

Vânzătorii de certitudini păcătuiesc prin faptul că vor să anuleze incertitudinea fără să aibă puterea asta și fără să o poată transcende. Chiar și când se folosesc de credință și sugerează că credința ar trebuie să ofere garanții imediate, tot un exces de zel e. Căci credința nu a fost oferită ca soluție pentru modificarea realităților inconfortabile, nici pentru suprimarea oricăror obstacole din calea credincioșilor. Ci mai degrabă ca un companion pe traseu. Credința și speranța transformă cu prioritate omul care le nutrește. Realitatea din jurul lui și problemele pe care le întâmpină sunt într-o relație mult mai complicată cu credința și speranța individuală și categoric nu depind doar de acestea. Altminteri ar fi plin de prestatori de minuni contradictorii și individuale la tot pasul – fiecare modificându-și circumstanțele după nevoi și după posibilități.

Și totuși, însăși această căutare după certitudini în marea incertitudinii trădează existența unui viguros lăstar de speranță. Nevoia omului de a-și securiza cumva un statut preferințial, o victorie – pe cât posibil și individuală, nu doar de rasă ori comunitară – împotriva amenințării relevă că aspiră la un statut aparte, că nu se consideră un simplu muritor în rând cu restul naturii, ci că-și tatonează mai mult sau mai puțin conștient aspirația la nemurire. Iar din această tensiune între ce i se poate întâmpla și salvarea într-o altă dimensiune se iscă frământarea care hrănește incertitudinea și se hrănește din ea.

(Photo by gaurabh mathure from FreeImages)

 

 

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply