Inconfortabila bucurie a Învierii

Distribuie:

De mai mulți ani, la fiecare sărbătoare a Învierii, îmi revine inevitabil în minte meditația lui Ioan Gură-de-Aur. Care nu pare să facă mare lucru, să spună lucruri noi, dar reușește să aducă în prim-plan bucuria, triumful, sărbătoarea fără precedent.

Participam la o slujbă de Înviere, la o biserică greco-catolică sau ortodoxă, când am fost surprins de o idee a Hrisostomului: voi cei care ați postit și v-ați ostenit, veniți de vă bucurați; voi care n-ați postit și v-ați lenevit, veniți de vă bucurați. M-a fulgerat, m-a contrariat, m-a bulversat. Era ceva profund nedrept și totodată nesperat de luminos în această idee.

Dintr-odată, orice efort uman se estompează, devine derizoriu, nu se mai contabilizează. Marele Boier dă cel mai mare ospăț pe care l-a văzut universul vreodată și toată lumea e invitată. Iar momentul e atât de măreț, că mai contează doar motivul și celebrarea. Bucuria și odihna. Toate celelalte sunt detalii. Doxologia înfrânge cazuistica. Generozitatea bate strădania. Se împarte vițelul cel gras și este din belșug pentru toți, pentru oricine. Căci la Tatăl tuturor minunilor mâncarea nu se termină. Băutura nu se epuizează.

Rangurile sunt abolite, diferențele devin nesemnificative. Bogat-sărac, tânăr-bătrân, stâpân-sclav, bărbat-femeie, copil-matur, mort-viu – toate polaritățile care ne guvernează existența meschină se dovedesc prea mici pentru un moment atât de mare. Este proclamată o unitate surprinzătoare. Diferențele sunt depășite nu prin anulare, ci prin forța unei iubiri purificatoare, radicale. Sinele nu trebuie dizolvat, ci este îmbrățișat în unicitatea sa ireductibilă.

Totul e oferit cu mână largă, fără rețineri. Oricine e poftit și bine primit. Totul pare gratuit. Deși există un preț. Un test. Este o poartă prin care trebuie să intri. Un prag de trecut. Un salt de făcut. Trebuie lepădată neputința, frica, ezitarea, precauția. Bobul de credință se activează, trebuie să rodească. Și oaspeții trebuie să se arunce în brațele unei speranțe nebunești. Speranța că moartea și suferința au fost învinse. Că Isus cel mort a învins însăși moartea. Moartea implacabilă și definitivă devine temporară și reversibilă.

Dar ai nevoie de curaj. De curajul de a te arunca în golul unei promisiuni. E o fericire aici. Fericirea celor care n-au văzut, dar au crezut. Fiecare are șansa lui. E loc pentru toți și pentru fiecare în parte. Dar fiecare trebuie să-și facă socoteala. E o sărbătoare la care se participă întru spirit. E o sărbătoare care cere tot și nu oferă nicio garanție în sens pământesc. Totul se capătă prin credință. Și totul pare nebunie.

E limita minții, e bucuria iubirii. E festinul speranței. E momentul când lumea se despică și lasă să se întrevadă acel dincolo-de-lume pe care îl bănuim, îl râvnim, îl așteptăm sau, din contră, ne sperie, ne înfurie, ne tulbură, ne contrariază și ne închide în materie. Acum se joacă marea miză. Aici pierzi sau câștigi totul.

E proba de foc. Torturații, nedreptății, inocenții siluiți și exploatați, canceroșii, mutilații, diformii, psihoticii, complexații, persecutații, cerșetorii. Cum să-și găsească drumul către bucurie? Cum să străpungi evidențele apăsătoare, chinul, durerea, haosul, nonsensul? E o nebunie! E țicneală curată!

Învierea e inversarea ordinii pâmântului, afirmația care contrazice știutele, bunul-simț. E vârful de lance al harului, al nebuniei revoltătoare de a ierta ceea ce e de neiertat! Boldul morții devine lancea vieții. Ancora aruncată în cer (cum ar zice Liviu Mocan) devine normă.

Bucuria Învierii e zborul fără de sfârșit, visul dintotdeauna al omului. E buza muntelui de pe care poți oricând să te prăbușești iarăși în adânc, în criză, în spaima paralizantă, în hăul interior, în bezna răului. Ca iarăși să te ridici să iei o gură de aer. Să privești lucrurile care sunt ca și cum n-ar fi, iar pe cele care nu sunt ca și când ar fi singura realitate creditabilă.

În înviere, lumea se răstoarnă și invizibilul, incredibilul, speranța devin temelie. Materia se dovedește nu doar limitată, dar și insuficientă, nedemnă de încredere, depășită. Învierea e implozia unei rânduieli și explozia alteia. Implozia lumii pe care o știi și explozia celei pe care n-ai cum s-o vezi sau s-o demonstrezi.

Învierea nu împarte istoria, ci o subordonează și o relativizează. Redefinește reperele și începuturile. Încurcă și descurcă prioritățile. Zdruncină rosorturile ființei și reconfigureză sensurile ultime. Redesenează comunitățile și însemnătatea persoanelor individuale.

Adevărul se redefinește. Cele neverificabile devin mai importante decât cele definibile, încadrabile, măsurabile. Misterul se afirmă în însuși miezul lumii. Cine poate înțelege cum se poate să moară și să învieze Isus – Fiul lui Dumnezeu? Unde-i cheia explicației? Numai explicațiile penibile și clișeele răsuflate pot banaliza așa ceva. Și pot arunca taina în derizoriu, ba chiar alimentează iluzia că totul a fost înțeles. Când, în realitate, nimic nu e mai năucitor și descumpănitor, mai de nepătruns…

La bucuria învierii poate participa oricine, dar trebuie să tai corzile, să uiți precauțiile, să îți iei inima în dinți și să transgresezi logica, să admiți supraraționalul ca posibil și ca plauzibil. Spectacolul învierii nu are spectatori. Fie participi și te arunci cu totul în povestea asta, fie întorci spatele și vezi doar oglindiri, răsfrângeri, secvențe incoerente.

(Imaginea: Photo by Thomas uit Apeldoorn from Pexels)

Distribuie:
Teofil Stanciu

4 comments

  1. Avatar
    Ionuț Popescu 16 iulie, 2019 at 15:06 Răspuns

    Dacă ar trebui să vorbesc despre creștinism doar 10 minute unor necreștini din Asia sau Africa, le-aș citi parabola lucrătorilor din vie și apoi predica de Înviere a Sf. Ioan Gură de Aur. Pentru mine rămâne o lumină, an de an.

Lasa un comentariu