Însemnătatea providențială a individualității – gânduri din trei epoci

17 March 2019

Dumnezeu l-a creat pe om în așa fel încât existența acestuia să fie marcată de o dinamică între universal și particular. Toți oamenii, întrucât sunt oameni, împărtășesc anumite trăsături specifice oamenilor, pe lângă animalitatea și viața de care au parte și celelalte vietăți pământești. Mai notăm și acele pasiuni comune pe care se întemeiază o prietenie durabilă. Sesizarea acestor puncte comune inspiră solidaritate și dragoste între oameni. Pe de altă parte, de-a lungul vieții, un om își descoperă individualitatea și particularitatea, în special prin interacțiunea cu alții, iar diferențele ce se ivesc între oameni pot uneori să nască antagonism și conflicte, ba chiar ură și război.

Particularitatea fiecăruia conferă oportunitatea de a servi celuilalt în calitate «de dragul lui Isus».

Așadar ne-am putea pune întrebarea: pentru ce ne-a creat Dumnezeu ca indivizi? Această întrebare este de mare actualitate mai cu seamă acum, când individualitatea este (măcar în teorie) deosebit de prețuită în sfera publică. Fără pretenția că vom putea epuiza acest subiect, ne propunem să trecem în revistă câte ceva din opiniile a trei gânditori creștini care au meditat asupra acestei teme.

Că tot e foarte hulit, să începem cu Evul Mediu. Sf. Ecaterina de Siena (1347-1380), în Dialogul despre Providența Divină §7, dezvoltă problema individualității în lumina poruncii iubirii aproapelui nostru. Dumnezeu îi spune Sf. Ecaterina că nu i-a creat pe toți oamenii la fel, chit că i-ar fi fost ușor s-o facă, pentru ca să ne dea un motiv – ba mai mult, să ne impună o necesitate – de a practica iubirea reciprocă.

Înzestrându-ne pe fiecare cu daruri și carisme (incomplete) atât spirituale, cât și pământești, Dumnezeu ne constrânge oarecum să depindem unii de alții și să ne raportăm unii față de alții în dragoste. Sau, privind lucrurile din sens opus, particularitatea fiecăruia conferă oportunitatea de a servi celuilalt în calitate „de dragul lui Isus” (II Cor 4, 5).

Înzestrându-ne pe fiecare cu daruri și carisme (incomplete) atât spirituale, cât și pământești, Dumnezeu ne constrânge oarecum să depindem unii de alții.

Coborând și mai departe în timp, la Părinții Bisericești, îl cităm pe marele Origen (185-254). În Omilia XVII la Cartea Iosua §3, alexandrinul interpretează alegoric diferențele de moștenire între leviții și celelalte seminții evreiești. Acestea din urmă moștenesc teritorii și terenuri, binecuvântări materiale, în vreme ce leviții nu primesc astfel de bunuri, ba chiar vor depinde material de darurile celorlalte seminții, deoarece moștenirea lor este Domnul și ofrandele aduse Domnului (Ios 13, 14).

Tot așa este și între creștini: preoții și învățătorii, precum Origen, care renunțând la o moștenire pământească, s-au consacrat studiului cuvântului lui Dumnezeu, sunt sprijiniți material de către laici, ca aceștia, beneficiind de învățătură, „să se împărtășească cu ajutorul altora din înțelepciunea și cunoașterea lui Dumnezeu, din adevărul și cuvântul Său”. Astfel dar, prin diversitatea vocațiilor, în mod ideal, niciunul din poporul Domnului nu este privat de cele trebuincioase în fiecare aspect al existenței.

Prin diversitatea vocațiilor, în mod ideal, niciunul din poporul Domnului nu este privat de cele trebuincioase în fiecare aspect al existenței.

În ultimul rând, îl pomenim pe contemporanul nostru, Andrei Pleșu, care în Minima Moralia (București: Humanitas, 2008, p. 26) propune o interpretare foarte frumoasă a dificultăților unice cu care ne confruntăm fiecare în străduința spre desăvârșire. Autorul socotește particularitățile noastre drept „o întrebare formulată de absolut dinaintea conștiinței” noastre. Suntem îndemnați ca indivizi la integrarea în „marele dans al universului” printr-un comportament etic, devenind în felul acesta sarea ce dă gust rețetei cosmice.

Carevasăzică individualitatea noastră reprezintă o provocare și o invitație particularizată din partea lui Dumnezeu Provocarea stă în aceea că un individ, prin modul în care prelucrează de-a lungul vieții materialul unicității primite, poate deveni fie o icoană a bunătății dumnezeiești, un veritabil dar de sus dăruit umanității în ansamblu, fie un blestem singular pentru cei din jur, și aceasta nu din pricina lui Dumnezeu, ci din cauza asentimentului liber al individului dat propriei perversități.

(Photo by Rupert Britton on Unsplash)