Introducere la o teologie politică sau „dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”

12 October 2019

Trăim în lume. Lumea este creată de Dumnezeu și este guvernată de Providența divină. Cu toate acestea, există o libertate individuală a omului care poate merge pe calea cea bună sau nu, o decizie care, la scara existenței umane efemere, generează în cei „slabi” iluzia puterii fără de Dumnezeu. Jocul – mai mult sau mai puțin – democratic al alternanței „puterii”, în sensul de kratos pe care îl experimentează omul în virtutea necesității organizării sociale a omenirii, a generat – și va genera – fantasme, „monștri” sau reacții „normale”, viabile, în ceea ce numim generic „istoria neamului omenesc”.

Nimic nu este nou sub soare… În Noul Testament avem un răspuns revelat de Cel ce deține autoritatea absolută, măcar pentru creștini:

…au venit și I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, căci nu cauți la fața oamenilor și înveți pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir Cezarului sau nu? Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut fățărnicia și le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un ban ca să-l văd.” I-au adus un ban, și Isus i-a întrebat: „Chipul acesta și cuvintele scrise pe el, ale cui sunt?” „Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci, Isus le-a zis: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. (Marcu 12, 14-17)

Omul, ființă socială, are nevoie de o organizare, de reguli care normeze relațiile dintre indivizi în scopul acceptării unui sistem normativ funcțional în care fiecare să se integreze și să se simtă parte integrantă a lumii în care trăiește.

Acest răspuns al lui Isus ne revelează fără echivoc raportul dintre religie și putere valabil pentru toate epocile istorice. Omul, ființă socială, are nevoie de o organizare, de reguli care normeze relațiile dintre indivizi în scopul acceptării unui sistem normativ funcțional în care fiecare să se integreze și să se simtă parte integrantă a lumii în care trăiește. Dacă Emile Durkheim considera că „religia își găsește originea în forțele sociale prezente în orice comunitate” (vezi Les Formes élémentaires de la vie religieuse), altfel spus religia este „inventată”, fiind ulterioară apariției omului, Mircea Eliade constata că „omul este homo religiosus”, altfel spus se manifestă ca om numai din momentul în care experimentează sacrul și trăiește într-o lume care își revelează o dimensiune superioară pe care „numai” omul o poate percepe ca atare, pentru că religia (pentru el „experiența sacrului”) este principalul factor antropogenetic.

Indiferent de argumentarea filosofică a originii religiei, oamenii au căutat să-și întărească autoritatea politică amestecând umanul cu divinul, au căutat în soliditatea puterii de guvernare a creației pe care o deține în mod absolut Dumnezeu măcar un „mandat” care să justifice autoritatea conducerii destinelor istorice ale semenilor lor „numai” pentru un grup de „aleși” în defavoarea altora. În religiile lumii, găsim codificate normele sociale care reflectă efemerul unor forme de organizare socială specifice unui anume timp istoric. Oamenii au căutat să stabilească o prioritate între slujirea „Cezarului sau a lui Dumnezeu”, au fost mai atrași de puterea „imediatului” în detrimentul adevărului transcendent și imuabil care pare „îndepărtat” la scara unei existențe efemere… Evident, ideal ar fi ca omul să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, însă acest lucru se va întâmpla numai în Împărăția lui Dumnezeu – „viața veacului care va veni”. Și până atunci?

Indiferent de argumentarea filosofică a originii religiei, oamenii au căutat să-și întărească autoritatea politică amestecând umanul cu divinul…

Până atunci trăim în istorie. Istoria, dimensiunea actuală a lumii pe care o experimentăm, ne limitează în spațiu și timp, ne marchează cu o serie de condiționări existențiale și ne pune la orizontul ființării fiecărui individ certitudinea unui sfârșit care ne trimite spre meditarea „lucrurilor de pe urmă” – eshatonul. Lumea are două dimensiuni – materială și spirituală – care nu pot fi separate așa cum nu putem separa cele două fețe ale unei monede. Viața omului istoric este marcată de unica realitate în care se reflectă cele două aspecte inseparabile și constitutiv esențiale lumii noastre. Există frământări legate de ceea ce ține de acest permanent hic et nunc – „acum și aici” – al istoriei și preocupări legate de metaistoria care le reunește pe toate într-un continuu plin de sens. Fiecare aspect este necesar, atât ingrata condiționare a omului istoric față de impozitele și legile – înțelepte sau nu – date de „Cezari” plini de autoritate politică, cât și ceea ce ține de autoritatea absolută și trans-istorică a lui Dumnezeu. Omul este o ființă materială, cu o viață biologică, în egală măsură fiind și o ființă spirituală, capabilă de a transmite un mesaj cultural sau de a avea o viață religioasă. Omul plenar, creat de Dumnezeu trup și suflet, experimentează aceste două aspecte și își găsește o cale de afirmare a tot ceea ce este constitutiv sieși, în caz contrar fiind fie o ființă biologică cu o manifestare socială asemenea altor animale ce trăiesc în grup, fie un fals idealist total detașat de lume printr-o percepție schizoidă a realității.

Și în concretul istoriei acest lucru nu este ușor… În lupta pentru putere, politicul, chiar dacă propune o serie de valori universal valabile, ajuns în postura exercitării autorității repetă inevitabil greșelile pe care toți „Cezarii” lumii acesteia le-au repetat, fie că vorbim despre David sau Solomon, fie că este vorba despre jocul de putere al democrațiilor parlamentare. Este una din consecințele condiției umanității decăzute din starea dreptății originare care guverna într-o Grădină a Edenului în armonie cu Dumnezeu creatorul.

În lupta pentru putere, politicul, chiar dacă propune o serie de valori universal valabile, ajuns în postura exercitării autorității repetă inevitabil greșelile pe care toți «Cezarii» lumii acesteia le-au repetat…

În concluzie, creștinul este un „cetățean al cetății”! Trebuie să-și exercite îndatoririle „cetății” și să participe activ la viața publică a timpului său. Altfel nu este vrednic de demnitatea sa dată de chipul și asemănarea cu Dumnezeu care se întrezărește în viața noastră mai ales prin marele dar al libertății. Omul contemporan este chemat să mandateze puterea politică celor ce propun acele valori și aspirații în care se regăsește. Dar trebuie să fie realist și să nu-și pună speranța în „înțelepciunea fiilor lumii acesteia”. Plinătatea și desăvârșirea lumii acesteia nu-i aici. Înțelegând sensul istoriei trecătoare putem să contribuim la edificarea unei lumi care-și va atinge finalitatea ei devenind o Împărăție a lui Dumnezeu. Așadar, „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”