Istvan (nu) vrea să învețe românește

Există o nemulțumire a majoritarilor români că minoritarii nu le vorbesc limba. Căci, de vreme ce locuiesc aici, ar trebui să știe limba oficială a țării. Și n-ai cum să-i contrazici. Așa că am fost foarte curios când am avut ocazia să aflu cum învață un minoritar maghiar limba română.
Istvan* e un băiat de clasa a V-a. Nici genial, nici prost. Evident, e maghiar. Și, iarăși evident, are printre materii și limba și literatura română. E normal să fie așa, că n-ar avea decât de câștigat pe termen lung dacă ar putea interacționa lejer cu populația majoritară. Iar părinții lui sunt de acord.
Rostul suprem e «examenul» și toate mințile luminate se opresc în loc – prin birouri ministeriale – atunci când apare acest cuvânt în raza intelectuală.
Ghinionul lui Istvan e că a crescut dincolo de graniță, fiindcă acolo au găsit părinții locuri de muncă mai bune pentru o perioadă. De câțiva ani, au revenit însă, iar Istvan e acum la o școală unde poate învăța românește. Și, judecând după numărul de ore alocat săptămânal acestui efort, lucrurile ar trebui să meargă strună. Dar nu prea merg.
Manualul, deși făcut de etnici maghiari, în colaborare de profesori români și maghiari, are prea puține chestiuni intuitive, însă e conceput respectabil din punct de vedere academic. Adică, textul narativ e text narativ, cu definiție, cu trăsături, cu tot tacâmul. Nu care cumva copiii maghiari să riște să fie atrași de o poveste simplă, într-un limbaj accesibil (contemporan, nu arhaic!). Nu, ei trebuie puși să învețe definiții pe care și cei care vorbesc româna ca limbă maternă nu le înțeleg. Iar dacă totuși le-ar înțelege, nu le văd rostul. Dar rostul suprem e examenul și toate mințile luminate se opresc în loc – prin birouri ministeriale – atunci când apare acest cuvânt în raza intelectuală.
Comunicarea, în loc să fie în primul rând practicată, este neapărat explicată, după celebra schemă abstractă. Căci este știut că un individ devine mai eficient în comunicare când cunoaște fiecare termen pe de rost și când ține minte schema. E o pierdere că nu învață și despre raportul arbitrar – ușor de observat de către oricine– dintre semnificat și semnificant și alte lucruri esențiale la această vârstă.
Comunicarea, în loc să fie în primul rând practicată, este neapărat explicată, după celebra schemă abstractă.
Gramatica românească pentru maghiari nu se limitează la recunoașterea și fixarea temeinică a părților de vorbire și de propoziție – cu denumirile lor abstracte –, ci prevede și exerciții de analiză gramaticală, executate mecanic într-un limbaj complet străin și irelevant pentru un utilizator începător al limbii române. Nu pare, deci, suficient ca un copil să fie capabil să stabilească în propoziție subiectul, predicatul, atributul și complementul, respectiv să deosebească un verb de un substantiv sau adjectiv, ci trebuie să știe neapărat din clasa a V-a și gradele de comparație – deși nu are idee ce înseamnă „grad”, „comparație”, „superlativ”, „relativ” sau „absolut”.
Pentru ca lucrurile să fie și mai absurde, nu există o corelație între manualele de română și maghiară, astfel că unele noțiuni gramaticale sunt predate la română înainte ca elevul să aibă noțiunea corespondentă în maghiară. De pildă, învață prepoziția românească înainte să știe să identifice și să denumească noțiunea în ungurește.
Deoarece programa este foarte încărcată (de exemplu, se predă inclusiv pronumele relativ-interogativ, pe care destui vorbitori care pretind că au româna ca limbă maternă nu le știu folosi), nu este timp pentru aprofundare, pentru reluarea unor elemente de bază: topica standard (care diferă de maghiară), genurile, construcția timpurilor și modurilor verbale. Trebuie trecut prin toată materia și neapărat prin toate definițiile teoretice.
Pentru ca lucrurile să fie și mai absurde, nu există o corelație între manualele de română și maghiară, astfel că unele noțiuni gramaticale sunt predate la română înainte ca elevul să aibă noțiunea corespondentă în maghiară.
Conținuturile din programa de limba română – pentru clasele de români – cu stupiditățile ei proverbiale păstrate și perpetuate cu încăpățânare de către „factorii decidenți” (pentru care pare mai important să definești eul liric decât să înțelegi un text poetic) se revarsă cu generozitate și în manualul pentru clasele cu predare în maghiară. Am ales câteva mostre de definiții cu titlu de ilustrație.
În ciuda faptului că atuurile înșirate până aici ar trebui să-l facă pe orice minoritar să învețe limba română cu plăcere și fără prea mare efort, paradoxal, acest lucru nu se întâmplă și în cazul lui Istvan. Pentru el este o corvoadă zilnică pe care o îndeplinește conștiincios, dar fără prea mare folos. Nu e deloc entuziasmat când trebuie să vorbească limba română, așa cum te-ai putea aștepta. Sper că ați simțit ironia de până aici.
Istvan are încă 2 frați mai mici în școală. Iar ei au început același proces fascinant de asimilare a limbii populației majoritare. Nici la ei situația nu e mult mai roză, dar măcar sunt mai mici, au mai puțin de lucru și materialul nu e atât de complex.
Astfel că Johanna, mama lor, se descurcă mai ușor cu cei mici, dar cu Istvan trebuie să petreacă mai mult timp – probabil și pentru că el asimilează ceva mai lent informația, fără să fie însă un caz special. Mama este singura persoană care înțelege lecțiile și încearcă să le facă accesibile, să le traducă în termeni cunoscuți. Fiindcă, până și indicațiile de muncă sunt formulate cât mai academic și mai sofisticat cu putință.
Majoritarii români nu sunt deosebit de binevoitori sau înțelegători cu minoritarii care vorbesc stâlcit.
Cum ritmul este unul alert, pentru ca programa – ce pare un fel de materie sacră – să nu sufere și să nu rămână în deficit, nu e timp de formare a unor automatisme, nici de însușirea, prin reluare repetată, a unui vocabular de bază, care să aibă legătură în primul rând cu obiecte și cu acțiuni frecvente. Așa că, dacă Johanna dorește să îi ajute – și nu prea are de ales –, trebuie să conceapă astfel de exerciții sau să știe în fiecare moment care sunt cuvintele care le-au fost și care nu le-au fost explicate copiilor. Ca să poată construi sistematic, adăugând strat cu strat noi cunoștințe.
Mama lui Istvan știe bine românește, fiindcă a fost o elevă bună, cu note mari și a dat bacul din literatura română. Dar are totuși un fel de reținere, o teamă, să vorbească românește: știe că, dacă greșește un cuvânt, este imediat identificată după accent și adesea privită cu reproș sau dojană – când nu chiar cu dispreț. Majoritarii români nu sunt deosebit de binevoitori sau înțelegători cu minoritarii care vorbesc stâlcit. Spre deosebire de oamenii cu care vorbește în engleză, unde greșeala nu e sancționată, ci cel mult corijată. Dar nici Johanna nu generalizează.
Ba mai știe și că destui maghiari refuză să învețe românește din cine știe ce motive. Că există naționaliști maghiari și naționaliști români. Că avem o istorie de conflict peste care mulți nu pot trece. Dar e limpede pentru orice maghiar care gândește în alți termeni decât cei ai confruntării, că necunoașterea limbii majoritarilor îl văduvește de multe lucruri. Îl face să fie mai puțin informat, mai închis în universul problemelor specifice etniei și, în ultimă instanță, mai ușor de manipulat. Iar asta convine politicienilor.
Naționaliștilor din ambele părți, le convin enclavele care nu comunică între ele. Iar dacă sunt ținute în tensiune, cu atât mai bine.
De altfel, atât politicienii maghiari, cât și cei români i-au cam lăsat de izbeliște pe etnicii unguri. Primii din obișnuința de a avea voturi sigure, cei din urmă dintr-un fel de indiferență față de problemele lor, probabil. Sau poate dintr-un troc pragmatic transpartinic și transetnic. N-avem de unde ști. Cert e că naționaliștilor din ambele părți, le convin enclavele care nu comunică între ele. Iar dacă sunt ținute în tensiune, cu atât mai bine.
Un lucru care ne unește însă este că împărtășim aceeași teamă, ori de câte ori se schimbă guvernul sau regimul politic: nici noi, majoritarii, nici minoritarii care locuiesc alături de noi nu știm ce schimbare ne mai lovește când ne așteptăm mai puțin. După atâtea schimbări, s-a permanentizat instabilitatea ca normă și ambient.
Putem, evident, urca – maghiari și români deopotrivă – cu istoriile sângeroase destul de mult în istorie. Și ne putem revendica întâietatea asupra meleagurilor pe care trăim. Dar toate astea n-ar trebui să ne împiedice să interacționăm și să dialogăm constructiv, reconciliant. Fără să ascundem răul făcut fie de unii, fie de alții, fără să încercăm să echilibrăm cantitățile de sânge vărsat.
Deși mulți din jurul lui îl îndeamnă, Istvan nu prea își dorește să învețe românește. Iar asta nu se datorează nici faptului că românii au pus opinca pe Parlamentul de la Budapesta, nici faptului că ungurii i-au tras pe roată pe Horea și Cloșca. Problemele lui Istvan sunt mult mai prozaice, iar ceea ce îl împiedică este un amestec de incompetență, proastă sincronizare, dezorganizare, prejudecăți, sentiment al deșertăciunii, descurajare, lipsă de metodă – toate reflectate în felul în care i se predă limba română. Adică tocmai reflecția metehnelor societății românești în sfera școlii.
Chiar dacă Istvan ar ajunge să dorească și să înțeleagă că e bine să fie un cetățean care vorbește fluent limba țării în care se simte acasă, sistemul public de învățământ nu doar că nu-l ajută, dar îl descurajează sistematic, obligându-l să se simtă permanent copleșit și depășit de o misiune mult peste puterile sale și ale familiei. În condițiile în care asimilarea unei limbi ar trebui să fie, totuși, un exercițiu conceput cât mai accesibil, nu doar pentru cei care vor să devină experți în gramatică.
Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”
(Notă: în imagine, nu e Daniel. Image by Patrice Audet from Pixabay)
*De fapt, îl cheamă Daniel, dar nu-i așa că un nume-clișeu stârnește mai mult interes?
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU
Asa cum poti invata franceza, engleza sau germana si italiana pentru ca vrei si crezi ca iti va prinde bine, asa poti invata si limba romana daca vrei. Daca nu vrei si mai mult, nu-i prea ai la inima pe cei alaturi de care traiesti, n-ai sa inveti, apoi ai sa zici ca nu te integrezi decat in mica ta comunitate, ai sa dai vina pe invatamant, pe ce o fi numai pe dorinta ta de a (nu) invata limba tarii in care te-ai nascut NU. Nu trebuie sa inveti in 2 zile, dar intr-o viata parca se poate .. daca vei.
Avand in vedere ca sunt numeroase comunitati de maghiari care refuza sa invete limba romana fara a mai fi plecati, etc. e un trend in RO sa sari peste limba statului, fara a discuta de exceptii, nu astea fac regula si nu 99% din cei ce nu stiu limba romana sunt descrisi in articol.
Mai este un aspect, oar ecum invata romanii din ardeal maghiara fara sa o faca la scoala si fara a avea parinti sau rude maghiari?
Înțeleg ce spuneți, dar nu cred că are legătură cu textul de față. Am precizat de la bun început că e normal să înveți limba țării în care locuiești. Și că discutăm despre niște oameni care nu își pun problema să evite asta. Tocmai de aceea își bat capul atât de mult.
Faptul că există comunități care nu vor nu are legătură directă cu ce am spus aici. Și, dacă citiți cu atenție, apare o trimitere și la acele cazuri.
Problema aici e alta: cum să facem ca acest demers să fie mai ușor, adică să facilităm oricărui străin o învățare cât mai rapidă a limbii române. Ar trebui să fim primii interesați de așa ceva, să deschidem cât mai multora posibilitatea asimilării facile a limbii. Și pentru asta nu trebuie să chinuim copiii cu noțiuni gramaticale care dau bătăi de cap multor (majorității) copiilor români.
Așadar, problema ar putea fi rezumată așa: n-am putea deschide piața pentru niște cursuri de limba română care să fie mai dinamice, mai conectate cu limba vie, mai ușor de parcurs?
Restul chestiunilor fac parte dintr-o altă discuție care, după cum spuneam, nu ne interesează aici. Acele discuții pot fi purtate în alte locuri sau cu alte ocazii.