De ce nu m-a fermecat Isus al lui G. Liiceanu

În urmă cu mai mulți ani întrebam dacă există în România un intelectual public ateu sau agnostic care să-și articuleze ideile coerent și tranșant așa cum fac de ani de zile în Occident intelectuali ca R. Dawkins, B. Ehrman, S. Pinker, Peter Atkins, A. Rosenberg, Lawrence M. Krauss, D. Dennett sau P. Singer. Sigur că existau diferiți atei marginali, jurnaliști supărați și atei de Social Media, dar nu cunoșteam vreun ateu sau agnostic de anvergură care să-și asume convingerile și să le arunce pe piața ideilor românești. Ei, uite că a apărut cartea domnului Liiceanu, Isus al meu, care pare a fi un soi de „coming out” (vorba prietenului Cosmin Vaman) pentru toți cei care poate aveau alte așteptări de la domnia sa.

Isus al domnului Liiceanu este o capodoperă. Este o minunată piesă de muzeu. Poate fi admirat, dar este complet inert. Nu are viață și, ce este mai grav, nu transformă vieți.

Trebuie să mărturisesc în primul rând că fac parte din admiratorii domnului Liiceanu, chiar dacă a fost ani de zile expus unui tir neobosit de zoaie publice. Am preferat să citesc scrierile domniei sale și să cred mai degrabă mărturia Monicăi Lovinescu, de exemplu, decât să dau crezare tuturor bârfelor de mahala. Sigur că nu acord domnului Liiceanu încredere absolută și, din câte am reușit să observ, filosoful Gabriel Liiceanu nu a fost scutit de păcatul elitei intelectuale: vanitatea. Cu toate astea Jurnalul de la Păltiniș a constituit, ca pentru mulți alții, una din cărțile formatoare ale tinereții mele. Editorul Gabriel Liiceanu a „moșit” apariția unor cărți fundamentale pe care la începutul anilor 2000 le-am devorat.

Așa că nu mă supără deloc apariția unui volum care se apropie de cea mai importantă persoană istorică care a trăit vreodată. Este dreptul domniei sale să-l înțeleagă pe Isus așa cum o face. Personal, cred că titlul este unul onest. Nu este un Isus care ne este impus tuturor. Este „Isus-ul” lui G. Liiceanu. Cu siguranță nu este Isus al meu și, cu siguranță, nu este Isus al tradiției creștine. Mă bucur că domnul Liiceanu se apropie de o temă atât de importantă și o aduce în sfera popularității sale, chiar dacă o face de pe poziția agnosticului sau a liber cugetătorului. Cred că oricine îl critică pe filosof că scrie o carte care nu se potrivește cu convingerile asumate de dogma creștină nu înțelege mai nimic despre cultura dialogului. Dar asta nu înseamnă că volumul nu poate fi amendat sau că nu ne putem apropia cu spirit critic de el. Este bine că el există, așa cum ne bucurăm și de cărțile lui F. Nietzsche sau E. Cioran, dar putem să ne exprimăm dezacordul cu concluziile sau cu o parte a conținutului lor.

În tradiția lui Denis Diderot, domnul Liiceanu se plânge că Dumnezeul invizibil nu și-a coborât harul și asupra domniei sale. Altfel spus, ar fi crezut dacă ar fi existat ceva mai multe temeiuri de crezare.

Domnul Liiceanu este suficient de experimentat încât să se asigure încă de la început că toți cei care îi vor critica scrierea de pe o poziție teologică să fie repudiați ca habotnici sau instalați în certitudini. Singurul cititor satisfăcut de carte va fi cel care este pătruns de o interogativitate continuă. Căutătorul. Cel care „trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere”. În tradiția lui Denis Diderot, domnul Liiceanu se plânge că Dumnezeul invizibil nu și-a coborât harul și asupra domniei sale. Altfel spus, ar fi crezut dacă ar fi existat ceva mai multe temeiuri de crezare. Cea mai mare problemă a religiilor și, evident, a creștinismului este ceea ce G. Liiceanu numește „obnubilarea mitologică”. Adică saltul de la admirarea unui mit la credința în acel mit. Mă miră faptul că domnul Liiceanu pune semnul egal între mit și basm. Pentru domnia sa, toate conciliile care au fixat niște doctrine ce se aflau de multă vreme în biserică nu sunt altceva decât lupte sterile și detalii mitologice. Mă uimește cum de alege doar acele exemple care să facă să pară că Biserica primară a fost întemeiată doar pe crime și excentricități. Cum de lipsesc martirajul și actele de iubire socială ale primilor creștini?

Dar poate că citatul care m-a tulburat cel mai tare, care mi se pare că îl plasează pe domnul Liiceanu în rândul ateismului militant, este acest fragment care aduce aminte de critica lui Ludwig Feuerbach adusă ideii de Dumnezeu. Divinitatea nu ar fi altceva decât un vis al sufletului uman; decât proiecția celor mai adânci așteptări ale omului.

Toate religiile au supraîncărcat transcendentul. Și asta pentru că el nu are limită, poate fi încărcat oricât și despre el se poate spune orice. Este o mină explorabilă la nesfârșit. De aceea, vânzarea transcendentului a devenit cel mai înfloritor business din lume. Poate fi vândut sub formă de speranță, de consolare, de loc al virtuții, ca seducător sau înfricoșător, ca opus al vremelniciei, ca loc al ispășirii sau răsplății. S-ar putea ca transcendentul este produsul cu cea mai mare căutare. Iar negustorii de transcendent, de la preoții egipteni și până la arhiereii tuturor Bisericilor de azi, vând marfa asta în cele mai somptuoase monumente ale lumii: temple, catedrale, moschei…

 Mă uimește cum de alege doar acele exemple care să facă să pară că Biserica primară a fost întemeiată doar pe crime și excentricități. Cum de lipsesc martirajul și actele de iubire socială ale primilor creștini?

Un text de un cinism total. Mă întreb dacă domnul Liiceanu nu își dă seama că tocmai asta face și domnia sa. Vinde tot pe bulevardul transcendentului. Profită de momentul prielnic în care oamenii sunt confuzi și derutați de o pandemie aiuritoare și propune pe taraba ideilor un manual al căutătorului etern. Cel care se mulțumește cu „Misterul” este omul slab și leneș intelectual. Astăzi doar „măgarul lui Buridan” trebuie idealizat. Cei care încă mai cred în transcendent și transcendental (mulțumim pentru distincție) sunt fie niște impostori ridicoli, fie niște sărmani încremeniți în proiect.

Repet, cartea este scrisă seducător, cum sunt scrise multe din cărțile domnului Liiceanu, iar opinia mea critică nu are în vedere să descurajeze pe cineva să citească volumul, ci doar își propune să sublinieze că argumentele unui ateism de secol XIX reîncălzit nu sunt convingătoare și că demersul nu pare a fi unul în întregime onest (ca de pildă, în cazul selecției evenimentelor istorice pe care o practică).

Îmi este limpede că domnul Liiceanu este atras de Isus. De personajul istoric, de arhetipul moral, de cel care propune umanității o cheie prin care poate să-și depășească animalitatea. În finalul celui de-al doilea capitol ne spune că prin ce a scris a reușit să-l salveze pe Fiu, sacrificându-l pe Tată. De altfel, domnul Liiceanu are un respect deosebit față de Marcion care a propus un creștinism mult mai rațional, dar a fost respins de creștinii dogmatici. Dumnezeul Vechiului Testament i se pare ridicol de uman, mult mai apropiat de zeii greci, un general de oști care și l-a luat pe Moise ca aghiotant, un Dumnezeu greu de iubit.

Marcionismul are o coerență care-i lipsește creștinismului dogmatic. El e frumos ca o teoremă frumoasă. Ce sens ar avea să-ți trimiți Fiul la moarte ca să repare ce Tu însuți ai făcut de la bun început prost? În creștinismul dogmatic, Dumnezeu este pus în situația absurdă de a fi făcut ceva greșit pentru a avea apoi ce repara.

Îmi este limpede că domnul Liiceanu este atras de Isus. De personajul istoric, de arhetipul moral, de cel care propune umanității o cheie prin care poate să-și depășească animalitatea

Imaginea lui Dumnezeu atârnă prea urât de chipul perfect al Lui Isus. Din acest motiv Noul Testament reușește, în opinia lui G. Liiceanu, să-l exileze pe Dumnezeu la periferie. Noul Testament se scutură de antropomorfism și ne livrează un Om care crede despre sine că este divin. Dumnezeu devine doar o anexă.

Asta este impresia pe care mi-o lasă lectura cărții. Filosoful are toată admirația pentru Isus pentru că prin viața trăită de El „reprezintă cea mai vastă structură de ființă ce ni s-a propus vreodată”. Dar nu este divin. Și nu pentru că ar fi impostor sau lunatic, ci pentru că „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, el a devenit ceea ce pretindea”. În felul ăsta Isus îl „naște” pe Dumnezeu Tatăl. Liiceanu este sedus de acest Isus. Isus este marele seducător. Dar termenul nu trebuie privit peiorativ. Sensul primar al cuvântului este de a trage pe cineva deoparte. Lucrarea de mântuire a lui Isus este a efortul de-a muta omenirea din ipostaza ei căzută spre o umanitate mult mai luminoasă moral.

A coborî la condiția celui sedus, a împărtăși cu el locul pe care  (grație Lui Isus) cel sedus îl va părăsi ca să-l urmeze, a-i demonstra cum se moare în lumea cărnii și cum se înviează în lumea spiritului – în aceasta constă atopia cristică.

Isus al domnului Liiceanu este o capodoperă. Este o minunată piesă de muzeu. Poate fi admirat, dar este complet inert. Nu are viață și, ce este mai grav, nu transformă vieți. Admir sinceritatea filosofului, dar nu pot să nu observ că se apropie de o himeră, de o iluzie. Isus al domnului Liiceanu nu există și nu a existat. Este Isus-ul filosofilor și al acelei părți din elita intelectuală care nu poate să-și imagineze extraordinarul, misterul și divinul.

Cred că domnul Liiceanu greșește, dar spun în final o rugăciune. Mă rog ca cel care s-a apropiat de intelectualul Saul din Tars să se apropie și de scriitorul Jurnalului de la Păltiniș. Iar la apusul vieții să spună și domnia sa alături de apostolul Pavel chiar dacă în cuvinte altfel meșteșugite: Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.

Gabriel Liiceanu, Isus al meu, București, Humanitas, 2020.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU