Iubirea de Dumnezeu cu toată inima

Am discutat în articolul precedent despre destinatarul revelației și am ajuns la concluzia că destinatarul acesta este sinele, nu egoul; omul lăuntric, nu omul exterior. Dar ce este sinele, în raport cu inima, cugetul și puterea, cele trei facultăți a căror exercitare întru iubirea de Dumnezeu reprezintă ascultarea poruncilor și condiționează moștenirea vieții veșnice? Care este relația dintre cel dintâi și acestea din urmă? Putem spune, drept răspuns, că sinele este sufletul, iar inima, cugetul și puterea sunt componentele sale. Astfel, atunci când iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul și cu toată puterea, putem spune că-l iubim cu tot sufletul. În esența și adâncul sufletului, se află însă și duhul, adică, facultatea prin care sufletul ia contact cu universul spiritual. Prin această legătură, sinele poate primi o formă divină, dacă îmbracă chipul lui Hristos, sau poate lua forma lumii, dacă se contopește cu egoul. În felul acesta, el poate deveni fie un templu al neprihănirii, fie un locaș al păcatului. Acum că am văzut aceste lucruri, putem încerca să aprofundăm înțelegerea primeia dintre cele trei facultăți ale sinelui, adică, inima.

Inima este temelia și rădăcina sinelui. În esența ei, ea este simțire, iar activitatea simțirii este ceea ce numim viață.

Inima este temelia și rădăcina sinelui. În esența ei, ea este simțire, iar activitatea simțirii este ceea ce numim viață. A trăi înseamnă a simți; și suntem vii în măsura și în sensurile în care simțim. Datorită acestui fapt, viețile oamenilor diferă calitativ și cantitativ între ele. Nu toți simțim aceleași lucruri, iar pe acelea pe care le simțim nu le simțim în aceeași măsură, astfel încât perimetrul vieții fiecăruia este unic.

În Scriptură, inima este prezentată ca o realitate dinamică. Ea se poate bucura și se poate umple de dorințe. În ea se află iubirea de frați, dar și pacea. Tot ea poate fi plină de mulțumire și se poate înviora, dar se poate umple și de întristare; poate fi zdrobită sau plină de durere.¹ Inima își asumă forma divină a chipului lui Hristos, atunci când vede frumusețea sau slava lui Dumnezeu, o frumusețe care, în urma contemplării cu inima, devine frumusețea inimii noastre. O inimă astfel formată lucrează după principiul bucuriei, nu după principiul plăcerii. După cum găsim în Scriptură, ea este „smerită”, „aleasă”, „ascultătoare”, plină de „râvnă”, iertătoare și generoasă. Cu o astfel de inimă și numai cu ea putem slăvi cu adevărat pe Dumnezeu.² Inima lumească, pe de altă parte, ascultă de principiul plăcerii și este „rea și necredinciosă”, „deprinsă la lăcomie”, „netăiată împrejur”, adică, păgână, și împotrivitoare față de Duhul Sfânt.³ În consecință, inima este fie locașul virtuților, fie sălașul viciilor, de unde îndemnul Scripturii: „ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare”⁴.

Inima își primește forma păcătoasă sau neprihănită de la cuvântul pe care-l primește în lăuntrul ei și care devine astfel obiectul iubirii sale.

Inima își primește forma păcătoasă sau neprihănită de la cuvântul pe care-l primește în lăuntrul ei și care devine astfel obiectul iubirii sale. Un exemplu de felul acesta este ispravnicul necredincios, care „zice în inima lui: «Stăpânul meu zăbovește să vină».” Consecința acestui cuvânt, pe care inima lui îl acceptă, este imediată. Astfel, spune Scriptura, el „începe să bată pe slugi și pe slujnice, să mănânce, să bea și să se îmbete”⁵. Dacă stăpânul lipsește, sluga necredincioasă îi ia locul, deși continuă să se poarte ca o slugă. Lipsa credinței atrage după sine desființarea moralității. Un alt exemplu este cel oferit de Anania și Safira. Inima lor a acceptat frumusețea falsă a unui cuvânt mincinos. Astfel, „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?»”⁶ Prin cuvântul viclean pe care l-au acceptat în inima lor, oamenii aceștia nu l-au iubit pe Dumnezeu cu toată inima, iar inima lor a luat forma cuvântului pe care l-a acceptat. Avem însă și versetul care zice: „Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!”⁷ Aceasta este o inimă îndrăgostită de frumusețea lui Dumnezeu; este inima miresei lui Hristos. Când o inimă trece de la neforma păcatului la forma neprihănirii, se spune despre ea că s-a convertit. Începutul și temelia vieții duhovnicești se află în această convertire a inimii, care este o lucrare de formare a inimii de către Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

La temelia credinței, se află așadar întoarcerea inimii spre frumusețea lui Dumnezeu și dorința ei de a se asemăna cu el.

Forma chipului lui Hristos, pe care inima o primește prin Cuvântul lui Dumnezeu, se numește credința din inimă. La temelia credinței, se află așadar întoarcerea inimii spre frumusețea lui Dumnezeu și dorința ei de a se asemăna cu el. Credința se întemeiază pe dragoste, iar dragostea se întemeiază pe frumusețe. Nu putem reduce credința la convingeri, deși le presupune. Astfel, există o mare diferență între credință și crezare. Credința este forma omului lăuntric, în primul rând a inimii; este orientarea generală a vieții cuiva și aspirația lui cea mai adâncă. Adevărata credință se vede din ceea ce faci, nu din ceea ce spui, iar dacă nu înțelegi acest lucru, tu însuți ești principala victimă a unei astfel de confuzii. Crezarea este un act al omului exterior, pentru că ea nu implică transformarea omului lăuntric și pentru că are ca obiecte ale sale produsele gândirii omenești. Credința, în schimb, ține de ceea ce ești în inima ta și abia apoi de ceea ce crezi cu mintea. Definiția credinței din Epistola către Evrei nu trebuie să ne determine să credem că credința este o simplă crezare.⁸ Viața oamenilor credinței, prezentată în același capitol, demonstrează din plin lucrul acesta. Credința e forma pe care Cuvântul lui Dumnezeu o dă inimii omului, după cum aflăm din gura apostolului care zice: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Și cuvântul acesta este Cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.”⁹ Crezarea, deși necesară, nu este și suficientă, după cum ne atrage atenția apostolul Iacov, atunci când zice: „Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară!”¹⁰

Această credința din inimă este condiția mântuirii și a neprihănirii. Despre ea ni se spune că: „Dacă mărturisești… cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”¹¹ Credinței din inimă i se face promisiunea mântuirii, nu credinței cu mintea sau crezării, deși nu poate exista o credință cu inima care să nu producă și o credință cu mintea. Mintea nu poate însă călători spre Dumnezeu decât în barca inimii transformate. Importanța mântuitoare a credinței din inimă stă în faptul că ea ne aduce lumina mântuitoare a neprihănirii. Nu există mântuire fără transformarea inimii; pot exista doar iluzii teologice.

Credința se întemeiază pe dragoste, iar dragostea se întemeiază pe frumusețe. Nu putem reduce credința la convingeri, deși le presupune.

Aceeași credința din inimă este și condiția primirii Duhul Sfânt. Hristos însuși afirmă că: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”¹². Primirea Cuvântului în inimă dă inimii forma lui divină. Această formă a inimii este credința care dă naștere neprihănirii care duce la mântuire. Neprihănirea condiționează apoi primirea Duhului Sfânt. Prin traversarea acestui proces al schimbării inimii, omul devine creștin. Urmărind această evoluție, cei care-i primesc pe alții în biserică știu momentul în care trebuie să facă lucrul acesta. Credința din inimă este semnul pregătirii pentru primirea botezului. Iată de ce „Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”¹³

În inimă, se află apoi cheile vorbirii și ale minții, pentru că forma inimii dictează natura discursului și orientarea gândirii. Din această cauză, Isus le-a spus fariseilor: „Pui de năpârci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura.”¹⁴ Forma rea a inimii împiedică forma bună a vorbirii. Dacă cineva vorbește răutăți, acesta e rodul inimii lui și semnul formei acesteia. Undeva, în adâncul acestei inimi, se află acceptat un cuvânt al răutății. Cine vorbește, dar mai ales cine predică, își oferă inima spre contemplare publică, după cum aflăm din versetul care spune că: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.”¹⁵ Forma inimii naște și orientează orice gând, pentru că gândirea este o consecință a simțirii. Inima îți poate deschide mintea sau ți-o poate închide. Din pricina ei poți înțelege anumite lucruri și nu le poți înțelege pe altele. Din această cauză omul firesc nu poate înțelege omul duhovnicesc, deși cel duhovnicesc poate să judece toate lucrurile.

Importanța mântuitoare a credinței din inimă stă în faptul că ea ne aduce lumina mântuitoare a neprihănirii. Nu există mântuire fără transformarea inimii; pot exista doar iluzii teologice.

Tot din această cauză, apostolul Pavel le spune efesenilor: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți”¹⁶. Duhul de înțelepciune operează asupra ochilor inimii, pentru că înțelepciunea divină ține de deschiderea lor de către Dumnezeu. Tot asupra ochilor inimii operează și duhul de întunecare a minții, după cuvintele apostolului care zice: „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat”¹⁷. Când mintea își imaginează că este independentă de forma inimii, lucrul acesta este deja dovada întunecării ei. Faptul este afirmat explicit de apostolul Pavel, atunci când ne îndeamnă: „să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor”¹⁸. Semnul păgânătății cuiva stă tocmai în convingerea autonomiei minții și în neînțelegerea faptului că abstracțiunea nu este calea spre adevăr. Adevărul este o componentă a vieții, nu un aspect al facultăților noastre calculative. Prin ele însele, gândurile sunt deșarte, deoarece sensurile și valoarea lor depind nemijlocit de experiențele inimii, pe care le împachetează.

Forma inimii naște și orientează orice gând, pentru că gândirea este o consecință a simțirii.

Din pricina importanței pe care o are pentru gândire și pentru viață în general, inima poate fi considerată cârma vieții. De modul așezării ei depinde ceea ce devenim. Inima este organul cu care percepem valoarea; și unde vedem valoarea, acolo ni se duce inima; iar unde merge inima, acolo mergem și noi, după cum aflăm din Evanghelia după Luca: „Căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”¹⁹. Iată de ce Scriptura ne îndeamnă cu înțelepciune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”²⁰. Păzește-ți simțirea mai multe decât orice, pentru că frumusețea care o va cuceri te va cuceri.

Învățătura biblică privitoare la formarea divină a inimii ne dă apoi cheia educației autentice. Un prim adevăr pe care nu trebuie niciodată să-l uităm este faptul că educația este mai întâi a inimii și abia apoi a minții, ocupându-se abia în al treilea rând de formare profesională. Aceasta este o ordine pe care școala de azi a reușit să o inverseze, ocupându-se în primul rând de formarea profesională, apoi de educația minții necesară formării profesionale, iar de educația inimii, care este o educație a simțirii, nu se mai ocupă cu seriozitate aproape nimeni. Pentru a înțelege mai bine rațiunile educației, trebuie să pricepem că lipsa de educație constă din prețuirea egoului în exces față de prețuirea sinelui, a lucrurilor din lume mai mult decât a celor spirituale. În esența ei, ignoranța este de natură axiologică, este nepriceperea și dezinteresul față de faptul că prețuirea lucrurilor din lume se face în detrimentul lucrurilor sufletești. Omul needucat este controlat de latura exterioară a existenței lui; este o făptură a percepției, indiferent de mulțimea cunoștințelor de care dispune. Tragedia lui nu stă atât în faptul că nu cunoaște adevărul, ci mai degrabă în impresia că-l cunoaște, lucrul acesta făcând din lipsa de educație o specie a îngâmfării nu o specie a umilinței. În sensul acesta, Scriptura ne spune că: „Dacă vezi un om care se crede înțelept, poți să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el”²¹.

Când mintea își imaginează că este independentă de forma inimii, lucrul acesta este deja dovada întunecării ei.

Lipsa de educație este un blocaj al inimii și al minții, care nu poate fi depășit prin eforturi teoretice, ci numai prin influența nemijlocită a omului educat, pentru că educația reală are loc prin contagiune, de la suflet la suflet. Iată de ce apostolul Pavel îi îndemna pe creștinii din Filipi: „Urmați-mă pe mine, fraților, și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi”²². Același principiu al învățării prin contagiune îl găsim și în Cartea Proverbelor, unde ni se spune că: „Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău”²³. Așadar, numai un om educat poate educa, iar dacă educatorul împărtășește sistemul valoric al celui needucat, educația se transformă într-o rătăcire a sufletelor. Mântuitorul ne informează, în acest sens, că: „Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său, nici robul mai presus de domnul său²⁴, o constatare pe care ar trebui să o luăm ca pe un semnal de alarmă.

Educația are un caracter metanoic. Ea presupune înlocuirea valorilor trupești, necesare în timpul copilăriei, cu sistemul valorilor spirituale, necesar maturizării omului, după cuvintele apostolului Pavel: „când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”²⁵. Educația metanoică nu e consecința unui efort de voință, ci mai degrabă rezultatul unui act de iluminare a minții și a sufletului. Educația este o artă și, ca orice artă, presupune exercițiu, talent și inspirație, mai ales atunci când artistul însuși este lucrarea pe care o oferă privitorilor. Educația este, apoi, o activitate spirituală, al cărei scop ultim este înțelegerea transcendenței. Un astfel de om este cu adevărat intelectual, pentru că numai el poate flămânzi și altfel decât trupește. Înțelegem în felul acesta că orice criză a culturii este o criză a educației metanoice, pentru că intelectualul adevărat nu este un manipulator de concepte, ci un înțelept care trăiește din virtute și adevăr. El privește cu durere și milă la sclavii care susțin cu trudă și sânge o civilizație de hârtie creponată. El nu-și găsește satisfacția în laudele oamenilor, ci în lauda care vine de la Dumnezeu, pentru că este mai bine să fii un om simplu, trecut prin metanoia educației, decât să fi împăratul întregului vacarm pământesc, lipsit fiind de ea. Numai educația ne eliberează de halucinațiile vieții și de impactul halucinatorilor, motiv pentru care nici credincioșii și nici ateii nu sunt educați, ci doar înțelepții.

Educația este mai întâi a inimii și abia apoi a minții, ocupându-se abia în al treilea rând de formare profesională.

Încheiem această discuție referitoare la iubirea de Dumnezeu cu inima, oprindu-ne asupra Pildei Semănătorului²⁶, al cărei subiect este fertilitatea inimii, față de sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Se găsesc descrise în ea șase stări fundamentale, trei negative și trei pozitive. Sămânța căzută lângă drum, ne spune Scriptura, este omul cu inima împietrită și, în consecință, cu mintea opacă. Între această inimă și Cuvântul lui Dumnezeu nu există puncte de contact. Un astfel de om este analfabet din punct de vedere spiritual. Sămânța căzută pe pământ pietros este omul cu inima instabilă și gândirea superficială, omul entuziasmului inițial și al focului de paie. Sămânța căzută între spini este inima lipită de lucrurile lumii și mintea lipsită de orizont duhovnicesc. Este falimentarul convins că câștigă. Acestea trei stări ale inimii rezumă efectul Cuvântului asupra omului căzut în egoul său, la diverse niveluri de adâncime. Sunt formele omului care urmează principiul plăcerii. Pământul cel bun, pe de altă parte, este inima care nu uită Cuvântul lui Dumnezeu, care nu e copleșită de interesele lumii și în care Cuvântul nu încolțește imediat. Această inimă își are și ea nivelurile ei de adâncime și de productivitate.

Cine vorbește, dar mai ales cine predică, își oferă inima spre contemplare publică.

„Sămânța care a căzut pe pământ bun”, ne spune Scriptura, „sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac rod în răbdare.”²⁷ Inima bună este inima înclinată spre facerea voii lui Dumnezeu. Curată este inima eliberată de duritatea drumului, de pietrele și spinii lumii. Această inimă aduce rod pentru împărăția lui Dumnezeu în răbdare. Suferința și răbdarea sunt cele care lucrează împreună la desțelenirea ogorului inimii, pentru că prin rană pătrunde lumina în om, după cum afirma poetul persan Rumi. Din această cauză, apostolul ne îndeamnă în Scriptură: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu duceți lipsă de nimic”²⁸. S-a pus de multe ori întrebarea privitoare la cauza pentru care pământul cel bun din pilda lui Isus este roditor. Ei bine, pământul acesta este cel curățit de pietre și de spini, este pământul desțelenit de Dumnezeu cu plugul suferinței, de care, în final, nu este cruțat nimeni. Așadar, după cuvintele profetului Ieremia, să nu uităm că: „așa vorbește Domnul către oamenii din Iuda și din Ierusalim: «Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini! Tăiați-vă împrejur pentru Domnul, tăiați-vă împrejur inimile, oamenii lui Iuda și locuitori ai Ierusalimului»”²⁹.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

RON

EUR

USD

Alege suma

50

100

200

Donează

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU