Jurnal de teologie urbană (I)

Distribuie:

De la mica la Marea istorie

Inspir și expir într-o lume pe care o definesc, mereu, în timp și spațiu, în istorie și printre obiecte. Inspir și expir după un ritm constant, recurent și recesiv, un ritm care, dincolo de consecvența sa fonică, dă seama de o anume ciclicitate după care viețuiesc, ieșind din mine și întorcându-mă la mine, ieșind din casă și întorcându-mă acasă, ieșind din Dumnezeu și întorcându-mă la Dumnezeu. Recurența bătăilor inimii, care îmi ordonează respirația, ritmând-o, este dovada faptului că sunt o ființă, prin constituție, deprinsă cu ritualul. În timp ce, prin recesiv, înțeleg starea de ascuns a inimii; nu atât faptul că, deși o aud, o subînțeleg, făcând-o ne-mai-auzită, cât mai ales misterul ei, capacitatea ei de a ascunde ceva, de ordinul sacrului.

Inspir și expir într-un moment istoric pe care nu îl pot surprinde cu-adevărat, fiindcă, în același moment, alte ființe inspiră și expiră, după un ritm anume, altul decât ritmul meu; alte ființe gândesc și trăiesc momentul istoric, fiecare în felul său, care nu este (și nici nu aș vrea să fie) felul meu. La o privire puțin atentă, spațiul în care inspir și expir pare dezordonat, de nu chiar haotic, deși, pe de altă parte, dacă opresc privirea într-un loc și o focalizez asupra acelui loc, observ că haosul este generat de o regulă exactă (logică), regula simplă a cauzalității.

Inima pare a fi singurul organ autonom din corpul meu, organul care se mișcă cu de la sine putere

Timp de mai bine de treizeci de ani, ritmul vieții mele a urmat, îndeaproape, ritmul mereu pierdut, mereu de găsit, mereu de apucat al unei lumi ce părea să se golească de sens, producându-și istoria prin fuga de propria sa istorie. Timp de mai bine de treizeci de ani, mișcările corpului meu s-au supus, benevol și umilitor, cauzalității, adică acelei logici după care se manifestă, într-un du-te-vino halucinant, firescul. Timp de mai bine de treizeci de ani, inima mea a bătut din cauza unei inerții datorate pierderii sensului, a bătut mereu pentru ceva ce s-a sfârșit, pentru ceva lăsat în urmă. A bătut parcă pentru a-și asculta (și înțelege) ecoul. Nu a bătut pentru mine, ci pentru a lăsa în istorie și în spațiul ei de manifestare resturi din mine.

Dar bătăile inimii mele au rămas aceleași, recurente și recesive. Un ritm percutant de viață care, ca un tic tac subînțeles, ascundea viața de mine. Și totuși, inima, acest boț de carne electrificată, îmi aducea aminte uneori, atunci când mă întorceam la mine, că trăiesc fără să vreau, că produc istorie fără să vreau, că pun în mișcare obiectele fără să vreau, că, în esență, deși pare că vreau să fac ceea ce fac, în fapt, acționez întocmai ca un resort sub presiunea continuă și invariabilă a greutății lumii.

Inima pare a fi singurul organ autonom din corpul meu, organul care se mișcă cu de la sine putere, după un ritm pe care eu pot doar să-l influențez, nu și să îl produc. Deunăzi, le spuneam copiilor mei că mișcarea obiectelor este generată întotdeauna de o altă mișcare, la rândul ei generată de o altă mișcare. Mereu o altă mișcare, niciodată aceeași. Vânturile sunt produsul revoluției Pământului, fiind influențate de condițiile climaterice, mașinile sunt puse în mișcare de combustibil, el însuși un rezultat al mișcării (descompunerii) corpurilor în interiorul Pământului, electricitatea, cea care pune în mișcare tehnologia, este la rândul ei un produs al mișcării naturale, mișcare generată, în cele din urmă, de mișcarea întregului Univers. Pare că doar inima își găsește energia în ea însăși, ca un perpetuum mobile mișcat inițial de o mână nevăzută. În afara câmpului gravitațional, inima continuă să bată. O prefigurare a faptului că viața din noi nu are legătură cu materialul din care suntem făcuți.

Viața, prin ritmul ei, generat de mișcarea întregului univers, pare ritualul în absolut.

Un nou început va fi inițiat întotdeauna de aici, din miezul electric al acestui organ ce trăiește, bătăios, în afara voinței mele. „Ritmul condiționează continuitatea necesară oricărei acțiuni, transformării ei ulterioare, propagării sale în zona psihică și în cea spirituală a ființei” (Luc Benoist), pentru că „la început a fost ritmul” (Hans von Bulow). Inima, prin bătăile ei ritmate, exprimă dimensiunea ritualică a vieții. Dacă mitul este povestea care dă sens, ritualul este cel care pune în scenă sensul însuși. „Formal, riturile sunt identice cu miturile, cu diferența că gesturile intervin în locul cuvintelor” (A. Codoban).

Viața, prin ritmul ei, generat de mișcarea întregului univers, pare ritualul în absolut. Pare chiar gestul lui Dumnezeu. Degetul Lui arătător semnalând viața. Inima, în starea ei recurentă și recesivă, este cea care ascunde constant (ritmat) ceva, fie că e spre sacru, fie că e spre profan. Ritmul ei este închis, ciclic (mereu același), așa cum Marea istorie nu poate fi decât ciclică. Așa cum Dumnezeu se manifestă ciclic, de la El Însuși spre El Însuși. Ciclicitatea, ca recurență, este acel SUNT. Acea identitate indelebilă, imposibilul disoluției, imposibilul substituției, imposibilul contradicției, imposibilul morții. Dumnezeu se justifică (nu s-a justificat sau se va justifica) prin El Însuși. Inima este, dacă o auzi, gestul constant al Celui care te ține în viață, dovada concretă că totul depinde de Cineva, de o mișcare nevăzută care pune în mișcare o mișcare ce nu se poate justifica decât prin ea însăși.

Apocalipsa este a doua bătaie a inimii lui Dumnezeu. Noul început trebuie să fie apocaliptic.

Noul început, așa cum îl văd eu, este întotdeauna sfârșitul sfârșirii. Baudrillard discută ideea de sfârșit pretinzând că azi, din pricina exploziei industriale, totul este spre consum, spre nesfârșire, spre nefinalizare și chiar (și mai ales) spre ne-finalitate. Apocalipsa este sfârșitul sfârșirii întrucât închide, ciclic, o existență condamnată la nesfârșitul sfârșirii. Apocalipsa este a doua bătaie a inimii lui Dumnezeu. Noul început trebuie să fie apocaliptic. Nu este moarte spre neantizare, ci viață spre resemnificare. Dacă până acum am trăit cu scopul de a supraviețui, după noul început trăiesc cu scopul de a sfârși sfârșirea, de a sfârși supraviețuirea. Trăiesc spre a transforma istoria în ceva ciclic, în infinite începuturi. Inima mea începe să bată deodată cu inima lui Dumnezeu. De la Început către Sfârșitul ce coincide cu un nou Început. Și, în răstimpul cuprins între aceste bătăi, creez Marea istorie. Devin degetul lui Dumnezeu, degetul care arată spre viață, arătând spre mine însumi, cu o mișcare largă și circulară desfășurată în cavoul lumii. Devin, pe de-a-ntregul, inima lui Dumnezeu.

Dacă existența, mica mea istorie, m-a ținut în lume, noul început (pentru mine fulgerător și spectaculos, pe scurt: electric) este semnul ieșirii mele din lume, este un fel de reintegrare în esență. De la nevoia de a produce fapte în istorie, am ajuns la nevoia de a fi istoria însăși. De la a fi un simplu individ care influențează bătăile inimii istoriei, am ajuns să fiu chiar inima istoriei. Nu a unei istorii oarecare, ci a istoriei Celui care produce istoria.

În ce privește spațiul, el nu se mai supune micii istorii. Dacă până acum am trăit într-o lume fragmentată de mica mea istorie, de-acum trăiesc într-un spațiu eliberat de scoriile condiției mele umane. Dintr-un spațiu acaparat de profan, și pe suprafața căruia doar clădirile bisericilor mai vorbesc despre o realitate obiectivă, am ajuns într-un spațiu complet resacralizat. Dintr-un spațiu al obiectelor care se mișcă haotic, fără un ritm anume, am ajuns într-un spațiu al inimilor ce bat constant și unanim pentru Cineva. Am mutat privirea de la evazivul mișcării obiectelor, la fermitatea bătăilor inimii.

Dacă până acum am trăit cu scopul de a supraviețui, după noul început trăiesc cu scopul de a sfârși sfârșirea

Fără să-mi dau seama, am trecut la o deconstruire a istoriei mele personale, în chiar sensul acela filosofic, de reparcurgere a ei în sens invers, treptat și distructiv, nu identificându-l pe Dumnezeu cu Ființa rece, intangibilă, omnipotentă dar indiferentă, care m-a abandonat cauzalității, ci înțelegând că tot ce am făcut a fost doar o prefațare, pe cât de complexă, pe atât de coerentă, a noului început. Și, dacă prefața este închisă între copertele cărții pe care o slujește, în mod asemănător, prefața noului început se integrează impecabil în mai largul ritual în absolut al vieții acum frânte în două.

Noul început se produce pe fondul acelui tremendum pe care ți-o dă vederea miraculosului („Mai întâi o rătăcire și o perindare anevoioasă și anumite drumuri periculoase și fără rezultat în beznă. Apoi, chiar înaintea consacrării, toate grozăviile, fiori și tremur, sudoare și o uimire speriată…” – Plutarh), și care funcționează spre fascinans (Rudolf Otto), o înțelegere în absolut, o înțelegere în adânc; este ca o deschidere a ochilor spre lumină, este ieșirea din cămăruța ta întunecată, fără ferestre, unde ai dospit ani de zile, făcându-ți culcuș în propria mizerie.

Noul început pândește peste tot în istorie, ascuns printre lucruri și oameni. Condiția pentru a-l găsi stă în curajul de a-l căuta. El poate lua tot atâtea forme câte inimi există și bat. Noul început, ca sfârșit al sfârșirii, dă un înțeles nou morții. Cel care l-a experimentat, a înțeles deja că nașterea și moartea sunt limitele identice ale unui parcurs circular, închis, sunt marginile unei mici istorii care, prin noul început, a fost asimilată, semnificativ, de Marea istorie, de Dumnezeu Însuși.

(sursă imagine: Photo by Joris Visser on Unsplash)

Distribuie:
Dorin-Gabriel Mureșan

Lasa un comentariu