Jurnal de teologie urbană (II) Dimineața devreme

Distribuie:

Deschid ochii imediat după ce Corina trage draperiile. Ridic telefonul de pe noptieră și țin apăsat butonul de pornire, situat undeva la mijloc, pe latura lui îngustă. Când vibrează, îmi retrag degetul, îl reașez pe noptieră și dau plapuma la o parte, dezvelindu-mi gleznele. În clipa în care le mișc, o durere ca un șarpe metalic le invadează și se întinde, lung și flexibil, prin șira spinării până sub ceafă. Încerc să scap de ea, mișcându-mi labele picioarelor circular, cu gambele suspendate dincolo de dunga patului. Ieri am jucat fotbal pe terenul sintetic din Făget. Am alergat fără pauze timp de aproape o oră și jumătate. Chiar dacă mi-am zvârlit cu putere picioarele în lateral, atunci când, fiind în apărare, încercam să opresc atacurile echipei adverse, tendoanele situate în interiorul coapselor îmi sunt, de astă dată, intacte. Cu o săptămână în urmă, nu erau. Le forțasem. Acum, deși am executat aceleași mișcări, durerile au întârziat să apară. Ieri, am fost pleznit de o minge chiar sub omoplatul stâng. Și fiindcă mingea a fost umedă, a durut. Dar a fost o durere interesantă și gălăgioasă. O durere, aș spune, eliberatoare. Într-adevăr, libertatea poate fi destul de dureroasă. Căci libertatea nu este ceea ce credem noi că este, ci, dimpotrivă, este ceea ce suntem siguri că nu este.

Într-adevăr, libertatea poate fi destul de dureroasă. Căci libertatea nu este ceea ce credem noi că este, ci, dimpotrivă, este ceea ce suntem siguri că nu este.

Am crezut în libertate. Dar am crezut într-o libertate statutară, într-o libertate care se obține și se trăiește, într-o libertate pentru care merită să lupți. Libertatea ca o etichetă pe care o rupi de pe țesătura sacrosantă a unei ideologii salutare, și pe care ți-o poți lipi pe frunte dacă vrei. Ei bine, da, am crezut că pot fi eliberat prin intermediul unui concept. Dar ea, libertatea, nu statutară, nu conceptuală, ci libertatea pur-și-simplu, s-a dovedit a fi mult mai greu de găsit. Poate pentru că e prea accesibilă. La fel ca Dumnezeu. Omniprezența divină ține de ambele perspective, atât de cea negativă, cât și de cea pozitivă. Pentru că nu se vede, Dumnezeu nu poate fi decât peste tot. Cum libertatea se face de negăsit fiind mereu la un deget distanță de noi.

Razele soarelui se izbesc fundamental de cărțile zidite pe marginea mesei de sticlă din fața ferestrei. De fiecare dată când mă trezesc, văd cum, între mine și soare, între mine și lumina care mă ține în viață, se interpun aceste cărți. Văd în obstrucția lor o modalitate livrescă de a înțelege libertatea. Materia primă a cărților, cea care mă ține într-o continuă tensiune intelectuală, mă ține, de fapt, legat de idei personalizate, de perspective limitate, de vieți individualizate. Cărțile sunt gratiile mele. Îmi asum asta. Dar cred că fiecare dintre noi are ceva care seamănă cu gratiile unei închisori. Este acel lucru care îți dă senzația că faci ceea ce vrei. Sau ceea ce poți. Însă, în Marea istorie, în care am intrat recent prin crucea lui Isus Cristos, libertatea nu înseamnă a face ceea ce dorești, ci a NU face ceea ce dorești, simțind în acest NU o dureroasă (și gălăgioasă) eliberare.

Cărțile sunt gratiile mele. Îmi asum asta. Dar cred că fiecare dintre noi are ceva care seamănă cu gratiile unei închisori.

Cu aproximativ un an în urmă, purtam săptămânal, faţă către faţă, un dialog cu un tânăr deținut. Avea șase clase şi stătea în spatele gratiilor de aproape zece ani. Mai bine de douăzeci de ani îl aşteptau spre a-şi ispăşi pedeapsa. De fiecare dată când îl întâlneam, simțeam că se liberează. Şi, influenţat de acest sentiment, îi strângeam mâna cu o neînţeleasă bucurie. L-am descoperit în împrejurări pe care n-aş putea să le numesc întâmplătoare. Părea să mă fi așteptat de multă vreme. La prima întâlnire oficială, în sala de mese rece a penitenciarului, i-am cerut să-și scrie viața. Şi nu a stat pe gânduri. În timpul celei de-a doua întâlniri, mi-a înmânat un set de foi. Incredibil, se folosise de metoda celor două planuri, urmărind, în paralel, două linii temporale distincte: copilăria şi puşcăria. L-am rugat să continue, şi a făcut-o cu entuziasm. Apoi, în mintea mea s-a născut ideea de a purcede la scrierea unei cărţi (o idee cu care mă întâlnesc deseori, fără a ajunge la un rezultat imediat concret), urmărind două vieţi: cea consemnată de prietenul meu deținut şi o alta imaginată de mine. Îi găsisem şi titlul: colegi de celulă. Mi-am dat seama atunci că el, tânărul deținut, în celula pe care o împărțea cu încă cineva, era un suflet închis într-un trup căruia îi era interzis trupescul. Cu toate că, din pricina unei libertăţi foarte limitate, dar necesare socializării, existau situaţii în care trupul își reprimea, pentru un timp, trupescul.

În Marea istorie, alegerile pe care le faci nu sunt decât reziduurile încercărilor tale de a supune voinţei proprii un plan care, el însuşi, îţi cuprinde voinţa. Semeni cu un peşte care încearcă, obsesiv, să înghită o balenă.

În ceea ce mă priveşte, sunt prizonier cu totul trupului meu. Trăiesc într-o societate liberă, s-ar zice. O societate care mă îndeamnă, prin elocvenţa ei, să mă supun firii, şi care, pentru a-şi împlini acest deziderat, se străduieşte pentru a mă robi mie însumi. Spun că sunt liber fiindcă fac ceea ce vreau. De fapt, sunt prizonierul propriei mele voinţe, ea însăşi supusă unor slăbiciuni pe care numai societatea le poate satisface. Această libertate stă suspendată ca de un fir poliamidic. Muşti şi te trezeşti, scuturându-te ca un peşte, într-un mediu fatal. În Marea istorie, alegerile pe care le faci nu sunt decât reziduurile încercărilor tale de a supune voinţei proprii un plan care, el însuşi, îţi cuprinde voinţa. Semeni cu un peşte care încearcă, obsesiv, să înghită o balenă. Iar dacă balena, la început, neînţelegându-ţi intenţiile, va intra în jocul tău, la final, poate chiar fără să vrea, te va înghiţi cu totul. Vei sfârşi astfel în colţii propriilor tale intenţii, fără să-ţi dai seama că ceea ce ai vrut să controlezi este, de fapt, chiar sursa controlului tău. Încerci să înţelegi Marea istorie folosindu-ţi micimea minţii, folosindu-ţi trupul găunos, ce meştereşte continuu, visceral, întru satisfacerea proprie, ca pe o prismă ce poate fi distrusă de chiar lumina pe care încerci să o controlezi.

Mereu mi-am spus că a fi liber are legătură cu a fi lucid. Că luciditatea condiţionează libertatea, măsurând-o. Dar oare ce măsoară libertatea cu-adevărat? Ce te face să te simţi eliberat, adică plin de o viaţă adevărată, care nu îţi aparţine, care nu se supune voinţei tale? Căci voinţa ta, oricum ai lua-o, nu te eliberează, nu îţi dă viaţă.

Beţivul, după o noapte de orgie bahică, este cel mai lucid dintre lucizi. Dependenţa lui este satisfăcută din afară. Iar în luciditate, el intră într-un ciudat război cu sine însuşi. Curvarul, chiar dacă este dependent de carnea lui, adică de ceva ce vine din el însuşi, are parte de acelaşi război interior. Şi totuşi, luciditatea celui dintâi este mai lucidă decât a celui din urmă. Căci beţivul, atunci când se priveşte în oglindă, îşi urăşte trupul. În timp ce curvarul, sub amintirea drăgălășeniilor senzuale, şi-l iubeşte. Amândoi sunt prizonieri, cu deosebirea că cel dintâi o recunoaşte, iar cel din urmă o încurajează, ignorându-şi starea cu desăvârşire.

Luciditatea, această înţelegere a ceea ce eşti, nu este libertate, ci dovada nevoii, grozav de nesatisfăcute, de a fi liber.

Luciditatea, această înţelegere a ceea ce eşti, nu este libertate, ci dovada nevoii, grozav de nesatisfăcute, de a fi liber. Este coşmarul abscons, mişcarea în ralanti din subsidiarul setei de liberare. Luciditatea, în ciuda efectului ei aparent salubru, te preface în monstru. Din pricina lucidităţii, te supui nevoii de a supravieţui, când tu trebuie să trăieşti. Din pricina ei pui bancnotă peste bancnotă spre a-ţi îndestula ziua de mâine. Din pricina ei judeci oameni spre a-ţi asigura securitatea zilei de mâine. Din pricina ei voinţa ta îţi limitează trupul spre a-l osândi chiar nevoilor sale. Zilnic ne sacrificăm lucidităţii, voind să ne păstrăm intacţi în faţa micii istorii care ne macină vieţile. Zilnic ne sacrificăm lucidităţii întru conservare, întru supravieţuire. Iar dacă nu o facem, simţim că ne-am trădat, ajungând, fără să înţelegem de ce, la ură. Ne urâm pentru că nu suntem suficient de lucizi pentru a pune capăt tendinţelor noastre suicidale. De cealaltă parte, când ne iubim prea mult trupul, când îl îndopăm cu prea multe plăceri, ajungem să transformăm ura într-un sentiment care se dovedeşte a fi, paradoxal, ura în completitudinea ei, adică narcisismul. Căutăm să găsim, în chiar trupul nostru, nu doar plăcerea, ci chiar sursa plăcerii. Devenim robii robiei noastre. Sursa păcatului nostru. Demoni, pe scurt.

Atunci când nu e mâncat de boală, un trup este robit de obezitate (de el însuşi) sau se iroseşte în bulimie (se dizolvă în acumularea irosirii). Poartă pe el doi ochi palizi, încheieturi dureroase, iar atunci când umblă, pare că şchiopătează şi se împiedică la tot pasul. În timp ce un trup liber pare că străluceşte. Pare că ar avea altă voinţă. Pare că nu mai este el însuşi.

Ar fi împărţit peşti apostolii, dacă s-ar fi lăsat pradă lucidităţii?

 

Ne urâm pentru că nu suntem suficient de lucizi pentru a pune capăt tendinţelor noastre suicidale.

Se pare, deci, că libertatea e atunci când trupul tău acţionează după altă voinţă. O voinţă care nu te robeşte, ci te eliberează. O voinţă care te obligă, paradoxal, la a NU face ceea ce vrei. O închisoare a închisorii tale, o închisoare a trupului tău. Atunci, privindu-te în oglindă, te iubeşti, grăsimile tale ard sau carnea se reface, căci înţelegi că nu mai iubeşti o bucată de carne robită voinţei din ea, ci un trup eliberat de o voinţă din afara lui. Pare atât de îngrozitor! Cum să te abandonezi cuiva despre care nu ştii prea mult? Dar când bei, nu faci acelaşi lucru? Sau când curveşti, nu te laşi în mâinile unei dorinţe care vine dintr-un trup ce nu-ţi mai aparţine?

Atunci când te iubeşti nu pentru că eşti rezultatul a ceea ce vrei, ci rezultatul a ceea ce vrea Cel care te-a creat pentru Sine, ajungi la o libertate despovărată de luciditate, locul ei fiind luat de dragoste. Ce este dragostea dacă nu o substituire a voinţei proprii cu voinţa care îţi vrea binele? Şi cum îţi vrea binele Cel care te-a creat pentru Sine şi pentru toţi ceilalţi, ei înşişi rod al dragostei Sale? Nu în cel mai înalt grad posibil? Oare nu aşa se explică acea pace de neînţeles, care te ia din lume, anulându-ţi voinţa, şi te redă lumii cu o voinţă nouă, omnipotentă şi imposibil de explicat? Fiindcă, dintr-odată, fără a mai căuta să înţelegi ceva, aşa cum îţi cere luciditatea, fără a mai simţi nevoia de a explica neexplicatul, nu mai eşti în război cu tine însuţi. Ci voinţa ta, care se războia cu tine, a fost înlocuită cu altceva, cu o voinţă care nu mai are de a face cu ceea ce crezi tu că e bine pentru tine. Cu o voinţă care îţi ia luciditatea şi îţi oferă imensa nevoie de a te da tuturor cu şi ca iubire.

(Photo by Vladislav Klapin on Unsplash)

Distribuie:
Dorin-Gabriel Mureșan

Lasa un comentariu