La ce ne (mai) folosește fața lipită de ecran?

Provocări pastorale în epoca inteligenței artificiale
Zilele trecute intrasem într-o librărie (singura, din nefericire) din Fălticeni pentru a-mi achiziționa ultimele noutăți în materie de știință, domeniu în care sunt încă un novice. Navigasem pe internet anterior și găsisem în format PDF câteva pagini, selecționate de cei de la Humanitas, pcare-mi permitau să arunc o privire în interiorul cărților respective ca să îmi dau seama dacă merită investiția. Știu, e oarecum nepotrivit să te întrebi, înainte de a investi în cărți, dacă merită efortul deoarece, după cum spunea un text publicitar livresc „fiecare carte e un univers care merită descoperit”. Totuși, pentru că editurile publică și „balast”, e bine să trecem prin sita intelectuală și să delimităm clar ce merită lecturat și ce nu.
Max Tegmark e de părere că una dintre întrebările actuale și deopotrivă fundamentale are în vedere ce e de făcut pentru ca, în viitorul apropiat, să putem profita de beneficiile viitoarei inteligențe artificiale evitând riscurile.
Cunoșteam deja pe unul dintre autori, Frans de Waal (doctor în zoologie și etologie la Utrecht, autor inclus de americanii de la Times în lista celor mai influenți 100 de oameni din lume) pentru că citisem o carte de-a sa, apărută mai demult și la noi, intitulată Bonobo și ateul. Da, pentru că astfel de lucrări pe mine, ca preot, mă fac să înțeleg anumite justificări venite din partea „rațiunii științifice” care se încăpățâneză să se ancoreze în realitatea obiectivă, senzorială, palpabilă. Mărturisesc că acest volum era obiectivul meu secund.
De fapt, eram acolo pentru un volum pe care îl așteptam tradus de multă vreme. E vorba despre cartea lui Max Tegmark, fizician, profesor la MIT (Massachusetts Institute of Technology), universitate care e pe primul loc la nivel mondial în domenii ca: economie, chimie, electronică, mecanică, fizică, astronomie și chiar statistică. Asta spune suficient de multe despre pregătirea pe care o are profesorul Tegmark. Volumul despre care vorbeam este intitulat Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale. Acum poate vă veți întreba ce legătură au cele două cărți, una cu alta, și ambele cu provocările pastorale actuale, despre care mi-am propus să vorbesc aici. Chiar dacă pare ciudat, eu cred că am găsit firul roșu.
Frans de Waal, de pildă, folosindu-se de cercetările din ultimele decenii descoperă că primatele își pot face planuri de viitor și că se pot folosi de unelte, că delfinii sunt capabili să se strige pe nume!, că unele specii de păsări au o memorie vizuală uimitoare și, prin urmare, s-ar putea cu ușurință recunoaște atunci când se privesc în oglindă etc.
E fantastic să ne gândim la faptul că una dintre cele mai spectaculoase evoluții, de la Big Bang încoace, este tocmai aceea că o materie mută și neînsuflețită a devenit inteligentă. Există riscuri foarte mari, știu.
Pe de altă parte, profesorul Max Tegmark e de părere că una dintre întrebările actuale și deopotrivă fundamentale are în vedere ce e de făcut pentru ca, în viitorul apropiat, să putem profita de beneficiile viitoarei inteligențe artificiale evitând riscurile. Și, pe când îl citeam cu nesaț pe Tegmark, brusc, îmi veni în minte o maximă, devenită pentru unii fizicieni adevărată apoftegmă, opinia celebrului fizician, laureat al premiului Nobel pentru fizică, Richard Feynman, potrivit căruia „este o bucurie să regăsești lucruri vechi într-o perspectivă nouă”. Aici m-am oprit, gândindu-mă că o astfel de afirmație, venită din „câmpul cuantelor” ar putea fi valabilă și pentru teologie.
Suntem astăzi martorii direcți ai fenomenelor sociale care, vrând nevrând, se petrec sub privirile noastre. Să ne imaginăm că suntem într-un mijloc de transport în comun, oprit la un semafor pe un bulevard plin ochi de cafenele, șaormerii, berării, oricum, locuri în care oamenii socializează. Dacă ne uităm pe geam cu interes, ce vedem? Mai mult, dacă am fi întrebați despre ce se petrece în astfel de locuri, care ar fi imaginea clasică pe care o schițează mintea noastră într-o fracțiune de secundă? Nu cumva e aceea a unor persoane care, imediat ce se așează confortabil la masă, scot imediat smartphone-ul pentru „a intra pe atotprezentul Facebook”?
În situația de mai sus, chestiunea veche – pentru a-l cita pe Feynman – este aceea că oamenii au socializat întotdeauna (asemeni unor animale, ar completa de Waal). Problema e că realitatea cotidiană schimbă macazul și o ia pe o traiectorie diferită: nu mai pare să fie importantă comunicarea face to face, ci aceea face to screen. Desigur, această virtualitate a fost numită „realitate virtuală” ceea ce, în cuvintele profesorului Tegmark, e uluitor! E fantastic să ne gândim la faptul că una dintre cele mai spectaculoase evoluții, de la Big Bang încoace, este tocmai aceea că o materie mută și neînsuflețită a devenit inteligentă. Există riscuri foarte mari, știu. Dar, deopotrivă, există șansa extraordinară de a face misiune, de a evangheliza prin intermediul acestei materii și de a avea rezultate considerabile în viitorul apropiat.
Clerici sau simpli teologi, oameni de litere sau/și creștini practicanți, avem datoria de a pune în practică evanghelizarea, folosindu-ne de tehnica modernă…
Suntem obișnuiți să ne plângem că astăzi tinerii au calități care, paradoxal, sunt defecte și ale căror descrieri scrise încep printr-o negație. Acești „rebeli ai modernității” nu citesc sau, dacă o fac, au multe lacune; ei nu (mai) gândesc așa cum trebuie, nu știu să folosească timpul așa cum am făcut-o noi (da, inclusiv eu, până în 2006, când am primit de la părinți primul computer), nu se roagă, nu sunt implicați în viața socială – și aici e punctul central –, decât dacă sunt mișcați de către cineva care le-o cere, nu prin scrisoarea primită prin poștă, scrisă cu stiloul în cel mai elegant mod (un astfel de text ar sta ignorat luni în șir în căsuța poștală), ci dacă citesc ceva însoțit de câteva emoticoane și de o imagine sugestivă pe Facebook, Instagram, Twitter etc.
Acum, focalizarea se mută spre noi cei care (mai) citim clasicii, mai frecventăm Septuaginta, textele patristice și ideile inovatoare ale științei moderne pentru a-i vorbi contemporanului în termenii pe care-i înțelege fără a avea parte de alte detalii care ar sufoca duhul și ar rămâne doar litera într-o îngrijorătoare izolare. Deci, noi, clasiciștii, literații, oamenii de cultură, preoții, predicatorii, noi cei care avem datoria de a fi open minded, ce facem pentru a îndrepta toate erorile pe care le-a oferit tinerei generații un sistem educațional gândit într-un mod greșit? Aș sugera o mediere între cele două concepții despre lume, cea religioasă și cea științifică, elemente ce au condus gândirea occidentală într-o stare de confuzie.
…în viitor, controlul propriului creier va fi cel mai important drept al omului.
Asfel, avem parte de tipologii de misionari moderni diferiți: unii, adevărați manihei moderni, respingând tehnica prin niște motivații care, în ochii tinerilor devin derizorii; alții, la fel de mulți, deși admit unele beneficii ale inteligenței artificiale, preferă să le dea o importanță sub limita actualității în care suntem ancorați, gândindu-se că printr-un astfel de demers vor fi „salvați” cel puțin o parte dintre acești tineri. Viziunea aceasta preferă să dea atenție părții, ceea ce nu e neapărat rău, dar scapă din vedere întregul, ceea ce, iarăși, e greșit pentru că produce dezechilibre ideologice. Și dacă acestea apar, putem spune, la fel ca poetul persan Hafiz (1325-1389): „Sufletul tău sa înecat cu mult timp în urmă în apele unei mări întinse, în vreme ce tu te prefăceai însetat”.
Clerici sau simpli teologi, oameni de litere sau/și creștini practicanți, avem datoria de a pune în practică evanghelizarea, folosindu-ne de tehnica modernă, de rețelele sociale, cu atât mai mult cu cât, în zorii creștinismului, apostolul Pavel avertiza pe corineteni, și implicit pe noi, pentru că Scriptura nu își pierde valabilitatea, deoarece este un text revelat: „Vai mie, dacă nu predic Evanghelia” (I Cor 9, 16). Dacă avem acea conștiință că întreaga Biserică se află in statu missionis, dacă ne gândim că Biserica Romano Catolică, prin papa Ioan Paul al II-lea a vorbit lumii printr-o enciclică, Redemptoris missio, citită la majoritatea amvoanelor din bisericile catolice, astăzi e mult mai simplu să te așezi confortabil la birou, să îți verifici conexiune wi-fi, apoi să accesezi platforma Facebook pentru a fi, în mod virtual, tocmai acolo unde sunt lipite fețele internauților moderni, preocupați de informațiile de tip „breaking news”, primite pe smartphon-urile pe care le au la îndemână. Mă gândesc aici și la un text mai vechi, pe care nu îmi amintesc unde l-am citit, în care un cardinal, Hyacinthe Thiandoum prevedea posibilitatea ca „Lumea Veche” să fie evanghelizată de misionari de culoare. Nu cumva de aici putem înțelege că avem dovada vitalității în continuă renaștere a Bisericii?
«Homo tehnicus» în sine nu e periculos decât în potență. El are libertatea de a se folosi de bine sau de rău. El poate în continuare crea sau distruge.
În spațiul ortodox, elementară, dacă nu chiar fundamentală (și nu mi se pare că exagerez) este contribuția arhiepiscopului Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii, cel care și-a concentrat eforturile pe ceea ce numim „zel misionar” și care afirmase că noile condiții locale și globale de viață, ritmul marilor orașe, relaționarea globală a lumii și mijloacele de comunicare în masă, strânsa interdependență dintre orașe și națiuni au schimbat de mult condițiile pe care se sprijineau diferite modele de organizare bisericească. Aici parcă se aude aievea vocea eruditului George Steiner care, în 1990, a susținut la Universitatea din Glasgow celebrele Conferințe Gifford, axate pe studiul teologiei naturale.
El afirma că toate construcțiile omenești sunt combinatorii. Dacă îi dăm dreptate, atunci putem spune că din combinația textelor clasice, updatate în virtualitatea informatică actuală, vom avea, fie și pe termen lung rezultate pozitive ca urmare a unei cateheze adaptate nevoilor? Cred că răspunsul e afirmativ. Sunt adeptul acestei combinații pentru că o văd eficientă.
Spațiile virtuale sunt provocarea lansată de știință, pe care teologia ar trebui să o accepte și să se folosească de tehnica modernă (cu tot ceea ce presupune ea) cel puțin cu aceeași eficiență cu care autorii textelor neotestamentare utilizau papirusuri pentru a da naștere textelor, devenite fundamentale, ale creștinismului.
Dar, obiectiv vorbind, mai sunt cel puțin două chestiuni care ar putea fi ameliorate prin tehnică: inerția și pasivitatea omului modern în fața adevăratelor valori. Și aici, sunt de părere că, din interacțiunea omului cu tehnica, nu e musai să se nască un hibrid. Se poate reveni, dacă e voință, la vechile valori care au creionat și, mult mai târziu, au devenit parte din cultura Europei creștine sau, privind la modul general, al lumii evanghelizate.
Există șansa extraordinară de a face misiune, de a evangheliza prin intermediul acestei materii și de a avea rezultate considerabile în viitorul apropiat.
Totuși, ca să ducem problema mai departe, ce ne facem dacă, de exemplu, peste câțiva ani, previziunile lui Ray Kurzweil, care afirmase că Google va răspunde înainte de a-i fi puse întrebările, că prin aceasta, platforma respectivă, ne va cunoaște mai bine decât ar fi capabil/(ă) partenerul/partenera de viață? Iată pericolele care pornesc de la ceea ce se numește generic neurotehnologii, gândite pentru a fi capabile să răstoarne ordinea socială.
Șansa, potrivit analizelor tematice făcute de chirurgul urolog Lorent Alexandre, director al „NBIC Finance” și interesat de transumanism, este aceea că încă mai avem forța de a controla propriul creier și, implicit, de a orienta libertatea, acest concept teologic fundamental, pe traiectoria corectă a moralismului, evident (și) cu sprijinul informațiilor din mediul virtual. De aceea, spunea același Lorent Alexandre, în viitor, controlul propriului creier va fi cel mai important drept al omului. Și, așa stând lucrurile, în același gând cu Jacob Bronowski, putem afirma că omul nu este unic pentru că reușește să se îndeletnicească cu știința și cu arta deopotrivă, ci este unic tocmai pentru că elementele acestea sunt dovada cea mai vie a plasticității minții sale.
Sunt, iată, chestiuni care ne oferă și alte perspective, față de cele tradiționale cu care ne-am obișnuit. Homo tehnicus în sine nu e periculos decât în potență. El are libertatea de a se folosi de bine sau de rău. El poate în continuare crea sau distruge. El poate să-i spună un „nu” categoric lui Dumnezeu, dar, în același timp el trebuie în permanență informat. Lipsa de informație este probabil cea mai dificilă maladie a minților contemporanilor. Suntem însă pregătiți logistic și spiritual să facem față noii provocări misionare?
Vezi și alte articole pe tema „Cu fața lipită de ecrane”
(Image by Gerd Altmann from Pixabay)
Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.


0730020283
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU
CUI: 37579166
NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017
LEI: RO21INGB0000999906900531
EUR: RO98INGB0000999906931543
SWIFT : INGBROBU