La școală, în Spania – o perspectivă românească

Distribuie:

Valori însușite, valori mărturisite

Povestea integrării în școala spaniolă relatată din perspectiva unor diasporeni români care locuiesc în Barcelona.

Decizia de a ne muta în Barcelona a presupus o cântărire atentă a posibilităților copiilor noștri de a se adapta la sistemul educațional spaniol și de a învăța în paralel și din mers două limbi: spaniola și catalana (prima fiind limba țării și cea vorbită în general pe stradă, a doua fiind limba în care se predă în școli și universități). Dar optimismul pentru ceea ce eu, la vârsta lor, aș fi privit ca o misiune imposibilă (am deprins foarte greu și cu mare efort orice limbă străină pe care am ajuns s-o vorbesc) era hrănit de determinarea Dorei și a lui Natan de a plăti prețul schimbării pe care au înțeles că trebuie s-o facem. Așa că am pornit la drum, încercând să ne pregătim copiii pentru următoarea destinație a vieții noastre de pribegi și călători pe acest pământ (petrecuserăm șapte ani în România după alții zece în Yakutsk, Siberia).

Întâlnirea cu școala a urmat un scenariu cu totul diferit de cel imaginat de noi și acum, după trei ani, putem inventaria câteva diferențe care ne-au surprins atunci, iar ele țin atât de sistem, cât și de mentalitate, valori și cultură. Așa că am discutat cu copiii mei și ne-am amintit momentele care au devenit puncte de reper pentru înțelegerea noului context, conștientizarea felului în care obișnuiam să privim unele lucruri și schimbările pe care a trebuit să le facem.

Școala, căminul nostru

Ziua întâlnirii cu școala din Spania la care a fost înscris Natan în clasa a VI-a e una despre care vorbim adesea celor din jurul nostru. Pentru că am aflat multe lucruri într-un timp foarte scurt.

Din primele zile ale clasei întâi (în România), Natan a învățat că este prețuit de ceilalți în funcție de notele pe care le obține la școală, iar valoarea colegilor era, de asemenea, dependendă de rezultatele școlare.

Mai presus de toate, întâlnirea cu directoarea școlii a alungat toate temerile mele privind adaptarea fiului nostru deosebit de timid între oameni complet străini și a căror limbă nu o cunoștea: ea ne-a întâmpinat la poartă, ne-a pupat pe toți pe rând (după cum se obișnuiește pe aici), apoi a petrecut următoarea oră prezentându-ne școala (clădire, grădină, cantină, panouri cu realizări și proiecte), copiii, profesorii și ofertele extrașcolare. Nu părea deloc grăbită și aștepta răbdătoare să ni se traducă spusele ei.

Se gândise că ne vom simți mai puțin străini dacă vom fi întâmpinați de un compatriot, așa că a căutat unul între sutele de elevi înscriși în instituția dânsei. Nu ne-a găsit niciun român în școală dar, pentru că în formularul de înscriere specificaserăm că Natan vorbește limba rusă, ne-a făcut cunoștință cu un copil emigrant din Rusia. Pentru că notaserăm că suntem baptiști, ne-a dus să ne prezinte profesoarei de muzică, o doamnă baptistă. Pentru că fiul meu cunoaște limba engleză, ne-a prezentat profesorii de engleză care, mai târziu, aveau să-i pregătească unele fișe (mai ales la matematică) în limba engleză, ușurându-i astfel eforturile de a înțelege și participa la ore.

Îmbrăcată mai modest decât noi, zâmbitoare, caldă, ne-a făcut să ne simțim mai mult decât bineveniți în instituția pe care dânsa o conducea și care avea să preia sarcina integrării lui Natan și pregătirii lui pentru absolvirea ciclului primar peste numai câteva luni.

Niciun cuvânt despre anticiparea unei perioade dificile pentru copilul meu, prea puțin interes pentru notele obținute până atunci în România, niciun îndemn privind implicarea noastră în procesul de adaptare și educație. Doar întrebări despre felul în care ne-ar putea ajuta, inclusiv oferta aplicării pentru o bursă socială. În traducere, numele școlii ar însemna: Școala, căminul nostru. Tare potrivit pentru climatul pe care se străduiau să îl creeze acolo!

Fără teme

Primind chiar după prima zi a participării la ore un manual de limba catalană pregătit special pentru el, cu numele tipărit pe copertă, Natan a început să învețe cuvintele din dreptul imaginilor încercând să treacă prin cât mai multe lecții. Avea să afle că nimeni nu se aștepta așa ceva. I s-a spus că va învăța cu profesoara la școală, nu va trebui să vină pregătit de acasă. Așa că fiul meu, obișnuit ca școala să-i ocupe tot timpul, s-a trezit că nu mai are teme (decât foarte rar), nimic de recuperat și nici măcar de studiat. Și timp liber berechet!

Poate veți zice că, în aceste condiții, sigur nu a reușit mare lucru în următoarele luni și chiar a pierdut pe plan intelectual. Adevărul e că acum, după trei ani, are cea mai mare medie din clasă, vorbește fluent cinci limbi (franceza e a șasea, una din limbile străine pe care le învață la școală), participă la concursuri, își face cu ușurință și chiar cu plăcere temele ce constau în proiecte, prezentări, machete, compuneri și lucrări complexe. Și are suficient timp liber pentru muzică, sport, lecturi și un program conceput de el pentru fiecare zi și care reflectă interesele și înclinațiile pe care și le descoperă prin tot ce face la școală.

Valoarea notelor

Din primele zile ale clasei întâi (în România), Natan a învățat că este prețuit de ceilalți în funcție de notele pe care le obține la școală, iar valoarea colegilor era, de asemenea, dependendă de rezultatele școlare. Așa că toate eforturi lui s-au concentrat asupra performanței școlare. Odată ajuns în Spania, a fost surprins să descopere că cei din jurul lui nu sunt antrenați într-o permanentă competiție pentru cine e mai bun.

Colegii dintr-o clasă nu se împart în buni, pluton de mijloc și slabi la învățătură. Toți sunt buni la ceva, deși unii sunt mai ambițioși, mai interesați sau mai harnici decât alții.

Notele nu sunt citite în auzul tuturor și nici nu e politicos să te arăți interesat de rezultatele celorlalți. Mediile se primesc într-un plic închis pe care elevii îl prezintă părinților. Niciun clasament, niciun premiu, decât pentru concursuri pe diferite domenii și numai pentru cei interesați participe.

Colegii dintr-o clasă nu se împart în buni, pluton de mijloc și slabi la învățătură. Toți sunt buni la ceva, deși unii sunt mai ambițioși, mai interesați sau mai harnici decât alții. În orice caz, ei nu sunt prețuiți după performanțe, ci după felul în care se relaționează unii la ceilalți.

Chiar și notele reflectă nu doar cunoștințele, ci și comportamentul și progresul înregistrat (vă las să judecați singuri dacă este de drept, util sau motivator). Nu există notă separată pentru purtare. Cât despre cel care nu va acorda respectul cuvenit celor din jur, va fi trimis la bibliotecă să se liniștească și să mediteze, iar după mai multe abateri de acest fel se va lua legătura cu părinții și va fi suspendat din școală pentru câteva zile.

Colaborare, nu competiție

Pentru Natan, piatra de încercare a constituit-o munca în echipă, care presupunea pregătirea temelor de casă sau de clasă și prezentarea unui rezultat final cu participarea tuturor. Metoda aceasta de învățare și examinare nu se folosește doar ocazional, ci este cea la care se apelează cel mai frecvent.

Dar pentru un copil învățat că cei din jur îi sunt rivali și datoria lui ca elev este să îi depășească și să ia notă maximă la toate materiile, a fost destul de greu să-i accepte în echipă atât pe cei buni (care vin cu idei diferite de ale lui), cât și pe cei slabi (care trag grupul în jos, neachitându-se de sarcina ce le revine).

A trebuit să învețe că, ajutându-i pe alții și prețuind darul fiecăruia, nu ai decât de câștigat. A trebuit să învețe că relațiile sunt întotdeauna mai importante decât notele, că trebuie să te sacrifici pentru binele tuturor, că trebuie să ai răbdare cu ceilalți și să înțelegi că deprinderea de a lucra în echipă e ceva mai de folos decât oricâte aplauze ai primi pentru succesul individual. Am discutat mult despre aceste lucruri acasă, descoperind că nu am asimilat suficient (noi toți) valorile pe care în teorie le mărturisim.

Credințe

Acum zece ani, după prima zi la grădinița din România, Dora, fiica mea, a venit acasă foarte bucuroasă cu o veste care pe ea a entuziasmat-o peste măsură: Toți sunt creștini, am recitat împreună înainte de masă rugăciunea Tatăl nostru! După întâlnirea cu școala din Spania, îmi venea mie să fac anunțul acesta: Toți sunt creștini, am fost primiți ca într-o familie, toți sunt frații mei!

[Natan] a trebuit să învețe că, ajutându-i pe alții și prețuind darul fiecăruia, nu ai decât de câștigat.

L-am întrebat zilele astea pe Natan dacă are copii creștini în clasă, și mi-a răspuns că nu. Neîncrezătoare, i-am cerut să-mi explice de ce e atât de sigur. Printre altele, mi-a spus că unul din profesori a întrebat dacă știe cineva povestea lui Adam și a Evei. Au ridicat mâna el și încă trei fete. Tot emigrante, ca el. Doar că fetele sunt musulmane.

Încurajat și apreciat de cei din jur, Natan s-a integrat destul de repede în sistemul de învățământ spaniol, care l-a ajutat nu doar să-și descopere talente și daruri ce ar fi rămas ascunse, ci și să se relaționeze corect la cei din jur, să-i prețuiască pe oameni și să colaboreze în făurirea unui proiect comun.

Acum avem alte discuții acasă: Cum ar trebui noi, creștinii, să-L mărturisim pe Cristos celor care nu-L cunosc? Și asta într-o lume în care creștinismul a ajuns să fie asociat cu abuzurile din perioada dictaturii de dreapta a istoriei recente a Spaniei, derapajele capitalismului american, obscurantismul și mai presus de toate intoleranța. Și răspunsul nu-i chiar așa de ușor de găsit!

Vezi toată seria de articole pe tema „Școala care ne (de)formează copiii”

Image by Walkerssk from Pixabay

Distribuie:
Dana Sisoeva

Lasa un comentariu