Lăsați-o in pace!

Slujirea publică în Biserica secolului XXI este eminamente masculinizată. Îmi veți spune că așa e, de la apostoli încoace, și așa va fi până la venirea Domnului. Iar eu, încercând să fiu deschis spre dialog, mă voi feri să vă bruschez, pentru că, în zilele noastre, indiferent de cum pui problema rolului femeilor sau bărbaților în Biserică, vei găsi justițiari, cuprinși de o fervoare uimitoare, care vor dori să te pună la punct. Dacă voi spune că femeile nu trebuie să caute funcțiile de conducere în Biserică, amazoanele egalitariste – care sunt destule prin bisericile noastre – vor sări iritate și se vor grăbi să mă acuze de discriminare. Dacă voi spune că femeile trebuie să se implice în slujirea publică a Bisericii și să-și facă auzit glasul, voi avea de-a face cu bărbații furioși, care au ajuns că creadă că Biserica este ultima fortăreață necucerită de mișcarea feministă. Îmi pot închipui ce reacție vom avea din partea celor ce cred că Biserica este ultimul bastion neafectat de feminism, când voi încerca să le spun că nu e nicio problemă dacă în Biserică se vor implica și femei evlavioase. Biserica nu va avea nimic de pierdut dacă se va scutura puțin de haina masculinității și îi va permite și femeii să își facă auzit glasul.
Biserica nu va avea nimic de pierdut dacă se va scutura puțin de haina masculinității și îi va permite și femeii să își facă auzit glasul.
Bărbatul monopolizează slujirea publică în Biserica și o face citând zeci de versete, apelând la canoane vechi de secole, la logica masculină și mai ales la argumentul exclusivist al întâietății: noi am fost creați primii, noi suntem „capul” femeii, noi am primit autoritatea de a conduce Biserica! Dar, cred eu, dacă limităm discuția despre implicarea femeii în Biserică doar la subiectul complex al conducerii Bisericii – și din păcate aici ne blocăm atunci când discutăm această problemă – riscăm să nu mai vorbim deloc despre rolul de slujire al femeii în Biserică. De teamă să nu fie dat jos de pe tronul conducerii Bisericii, bărbatul îndepărtează femeia din slujirea publică și îi restrânge atât de mult prerogativele încât, paradoxal, în multe biserici ea a ajuns fără niciun rol. Însă o slujire eminamente masculinizată nu este un ideal pe care Biserica lui Hristos să îl caute și nici să îl promoveze. Sunt convins că orice cercetător atent al Scripturii va observa că Însuși Domnul Isus Hristos implică femeia în slujirea Bisericii Sale. Și Isus Hristos nu doar că (re)integrează femeia în viața și misiunea Bisericii Sale, dar le poruncește bărbaților din anturajul Său să lase femeia să slujească și să îi aprecieze slujirea.
Există un pasaj în Evanghelia după Marcu 14: 1 – 11 care ar putea să ne lămurească cu privire la rolul femeii în Biserică, asta dacă nu cumva îl considerăm doar un pasaj descriptiv. Dacă el, în schimb, este și un pasaj normativ – și eu cred că este! – atunci provocările pe care textul ni le ridică ar trebui să ne dea serios de gândit. Pasajul nu oferă, neapărat, răspunsuri punctuale la întrebarea: „care e rolul femeii în Biserică?”. Scopul lui Hristos – în textul amintit – nu e să listeze rolurile concrete ale femeii în slujirea Bisericii Sale, dar textul ne oferă un cadru călăuzitor cu ajutorul căruia putem construi argumente care să ofere răspunsuri la întrebarea: „care este rolul femeii în Biserica?”
De teamă să nu fie dat jos de pe tronul conducerii Bisericii, bărbatul îndepărtează femeia din slujirea publică și îi restrânge atât de mult prerogativele încât, paradoxal, în multe biserici ea a ajuns fără niciun rol.
Iată, așadar, ce descoperim în textul amintit mai sus: în casa lui Simon leprosul, o femeie – Apostolul Ioan ne spune că era vorba de Maria, sora lui Lazăr și a Martei, dar Matei și Marcu nu îi dau numele – a venit și a spart un vas de mir de nard curat, foarte scump. Ioan menționează că era vorba cam de „un litru de mir de nard curat, de mare preț…” (Ioan 12:3) Valoarea acelui mir nu este relevantă pentru discuția noastră. Vom reține că „era foarte scump” (v. 3), iar amănuntul acesta îi face pe bărbații din anturajul lui Isus – mai ales pe Iuda Iscarioteanul – să se revolte și să cârtească. Dintr-odată, logica mercantilă și rigidă a bărbatului invidios își face simțită prezența și “… le era foarte necaz pe femeia aceasta” (v. 5). Gândirea pragmatică, de tip contabil, care își caută – vezi Doamne! – justificarea în binele săracilor (cu toate că Ioan ține să specifice că nu era așa) îi determină să vadă în gestul femeii o risipă inutilă, un gest lipsit de înțelepciune și echilibru.
Probabil că femeia nu ar fi putut explica logica gestului său și nu ar fi putut spune de ce irosise un parfum care valora salariul unui om pe un an de zile. Ea nici nu dorea – de ce să dorească? – să explice gestul care, în ochii Mântuitorului cel puțin, era un gest de închinare autentică, de adorare sinceră și de iubire profundă. Probabil că singura justificare pe care ar fi putut s-o ofere ar fi fost tipic feminină, profund euforică, dar de netolerat pentru logica bărbatului: „așa am simțit!” Și, în toată povestea asta, în acel cadru îmbâcsit de tensiuni masculine răutăcioase, Isus îi ia partea femeii: „Lăsăți-o în pace; de ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine” (v. 6). Ca să își întărească spusele – dar și ca să îi pună la punct pe bărbații revoltați – Isus le spune că gestul femeii va fi amintit în toată lumea atunci când se va predica Evanghelia. Spre pomenirea ei (v. 9). Ea – femeia de o generozitate risipitoare – va fi ca un ghimpe în coastele slujirii publice masculinizate și ne va reaminti, iar și iar, că Dumnezeu nu dorește doar să facem diverse lucruri pentru El, ci El vrea să facem lucruri frumoase și să le facem din toată inima. Lucrurile plăcute lui Dumnezeu nu pot izvorî decât dintr-o inimă frumoasă, unde credința se împletește cu euforia și iubirea cu sacrificiul.
Lucrurile plăcute lui Dumnezeu nu pot izvorî decât dintr-o inimă frumoasă, unde credința se împletește cu euforia și iubirea cu sacrificiul.
Biserica nu are nevoie doar de gândire analitică, de pragmatism, de lege și ordine, de fermitatea bărbătească. Biserica are nevoie și de acțiuni care să sfideze logica, de instincte autentice ale credinței, cum ar fi bucuria de a închina Domnului – fără să faci calcule – tot ce ai mai prețios. Se pare că, în multe cazuri, femeia e mai predispusă spre acțiuni pline de credință decât e bărbatul. Filtrând și analizând prea mult informațiile pe care le primește, bărbatul își complică atât de mult viața – sper să nu forțez nota! – încât ajunge incapabil să mai creadă și să acționeze spre slava lui Dumnezeu. Deși în Scriptură slujirea și iubirea jertfelnică nu e neapărat o chestiune de gen – și bărbații și femeile dau dovadă de jertfire autentică – cred că doar o inima de femeie sfântă ar fi putut spune: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale” (Luca 1: 38). Fecioara Maria cunoștea foarte bine riscurile pe care și le asuma – uciderea cu pietre era, de regulă, pedeapsa prescrisă fecioarelor care rămâneau însărcinate fără să fie căsătorite – și, cu toate acestea, ea acționează printr-o credință uimitoare, care sfidează raționalul, pentru că așa simte ea că trebuie să facă. Acesta îi era destinul pe care ea și l-a asumat prin credință și iubire, în ciuda tuturor raționamentelor împotrivitoare.
Pe de cealaltă parte, Iosif, analitic, pragmatic, contabil amator, își propune să o lase pe ascuns. Gestul lui era oarecum explicabil și pleca dintr-o bunătate naturală „…nu dorea să o facă de rușine înaintea lumii” (Matei 1:19). Iosif acționează într-un mod firesc, potrivit naturii umane, dar el nu poate acționa prin credință. Logica firii lui masculine nu îi permitea să accepte minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu în pântecul logodnicei sale. E nevoie de intervenția îngerului care să îi vorbească și să îi supună voința. Iosif o ia pe Maria la el pentru că așa „îi poruncise îngerul Domnului” (Matei 1:24). Deși nu știm exact ce s-a întâmplat în mintea lui Iosif, el acceptă să fie numit tatăl pământesc al lui Hristos, pentru că e constrâns să se supună poruncii, nu neapărat din convingere sau, chiar mai mult, din iubire de Dumnezeu. Fecioara Maria, în schimb, devine mama lui Hristos pentru că alege, împotriva firii, să facă voia lui Dumnezeu din iubire.
Forța iubirii jertfitoare trebuie să curgă prin Biserica lui Hristos. Din această pricină, niciun slujitor al Bisericii – indiferent de specificul ei – nu are dreptul să oprească vreo femeie să facă ceva frumos pentru Domnul ei.
Aici nu mai e vorba doar de supunere oarbă, aici e vorba de iubire jertfitoare. Doar cea care îl iubește pe Dumnezeu mai presus de firea umană i se poate supune în toate, chiar dacă ar costa-o propria viață. Iată de ce Biserica are nevoie de o infuzie de femei pline de iubire jertfitoare, care să renunțe la tot ce au pentru a face lucruri frumoase pentru Hristos. Doar o femeie că Maica Tereza ar fi putut face lucrarea inegalabilă de slujire din India. Fără a se teme de riscurile la care avea să se expună, Maica Tereza s-a aruncat în marea suferinței și a sărăciei pentru a o îndulci cu iubirea inimii ei. Forța iubirii jertfitoare trebuie să curgă prin Biserica lui Hristos. Din această pricină, niciun slujitor al Bisericii – indiferent de specificul ei – nu are dreptul să oprească vreo femeie să facă ceva frumos pentru Domnul ei.
Deși femeia la care se referă Marcu acționează aparent intuitiv, Hristos ne cere să o lăsăm în pace. Dacă ea vrea să facă ce simte pentru Domnul, de ce să îi punem noi piedici? Ea a făcut – spune Hristos – tot „ce a putut” (v. 8). Cred că amănuntul acesta este decisiv pentru a încropi un răspuns de bază la întrebarea: „ce trebuie să facă femeia în Biserică?” Femeia trebuie să facă în Biserică tot ce poate pentru Domnul ei! Pentru că atunci când faci din toată inima tot ce poți pentru Domnul tău, slujirea ta devine – fără ca tu să știi – o slujire profetică. Instinctiv, pentru că așa simte, femeia din textul nostru comite în plan pământesc – prin dăruire deplină – „infracțiunea” de risipă. Cel puțin așa au considerat martorii oculari gestul femeii, la o examinare foarte atentă. Hristos, fără să țină cont de părerile lor, enunță concluzii diferite pe care bărbații, transformați ad-hoc într-un fel de judecători, nu cred că le-au înțeles. Ceea ce a făcut femeia a fost o profeție în plină desfășurare. Ea prevestește moartea Lui, anticipează finalul și îi pregătește – fără să știe – trupul pentru îngropare. Prin femeia aceasta, care îl iubea din toată inima pe Hristos, Duhul profețește fără cuvinte. Dar sunt ochii noștri deschiși pentru a vedea tainele lui Dumnezeu în slujirea care izvorăște din inimi jertfitoare? Este, oare, Biserica deschisă pentru a lăsa ca frumosul slujirii feminine să însoțească predicarea Evangheliei până va veni Domnul?
Nu vreau să spun că femeile se jertfesc mai mult decât bărbații pentru Dumnezeu. Nu cred, în general, că este așa și nici nu dorim să alimentăm o competiție periculoasă între bărbați și femei. Nu este cazul! Recomand doar ca Biserica – cu toate riscurile pe care le implică recomandarea mea – să devină altar și pentru femeile care vor să își jertfească public iubirea sinceră pentru Domnul Isus Hristos. Biserica trebuie să le lase în pace (adică să nu le stea în cale) și chiar să le încurajeze pe femeile care vor să facă lucruri frumoase pentru Domnul Isus Hristos, mai ales pe cele care jertfesc tot ce pot pentru Împărăția lui Dumnezeu. Nu de alta, dar, prin astfel de slujiri profetice, Dumnezeu ne poate vorbi mult mai clar și mai profund decât prin zeci de predici ritualiste care nu fac altceva decât să ne tulbure, adesea, pacea minții și a inimii.
Vezi toate articolele din grupajul „Rolul femeii în biserică”
(Imagine: Isus în casa lui Simon, de Dieric Bouts, sursa)
Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație. CUI: 37579166 NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017 LEI: RO21INGB0000999906900531 EUR: RO98INGB0000999906931543 SWIFT : INGBROBUSusține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.
0730020283
*Menționează "Donație Convergențe"
Plată cu OP
ASOCIAȚIA DECENU.EU