Limitele și posibilitățile ecumenismului: o abordare ortodoxă

466
0
Distribuie:

În funcție de nivelul separării dintre credincioși, avem de-a face cu trei modalități corespunzătoare de depășire a acestei separări, așadar cu trei tipuri de ecumenism. Astfel, există separarea dintre credincioși, dintre mărturisirile de credință și dintre Biserici. Deși aceste diferențe sunt solidare, ele nu se suprapun total. Chiar și în cadrul aceleiași Biserici, apariția unui punct sensibil (precum a fost în Biserica Ortodoxă reforma calendarului din 1923) poate determina separarea unui grup critic de restul comunității, dar care continuă să afirme aceeași credință cu Biserica din care s-a desprins (cum s-a întâmplat în lumea ortodoxă cu ortodocșii stiliști). După cum o demonstrează și existența fericită a revistei Convergențe, separarea dintre credincioși de diferite confesiuni a fost depășită deja și nu mi se pare că ar fi nevoie de vreun efort organizat instituțional pentru recunoașterea reciprocă a creștinilor de diverse confesiuni.

În funcție de nivelul separării dintre credincioși, avem de-a face cu trei modalități corespunzătoare de depășire a acestei separări, așadar cu trei tipuri de ecumenism.

Reușita acestei apropieri i-a făcut însă pe cei mai mulți să spere că diferențele dintre mărturisirile de credință și dintre Biserici vor fi depășite la fel de ușor. Naivitatea acestei așteptări este în mare parte vinovată pentru dezamăgirea care i-a urmat. În ciuda faptului că majoritatea creștinilor apreciază ecumenismul ca pe un lucru bun, el întârzie totuși, în ciuda unui start promițător, să conducă la unitatea dorită. Motivul nu ține neapărat de insuficienta implicare a creștinilor în acest proiect, ci mai degrabă de o înțelegere particulară a ecumenismului determinată atât de învățătura fiecărei tradiții creștine cu privire la natura și misiunea Bisericii, cât și de viziunea mai cuprinzătoare despre lume a fiecărei confesiuni în parte. După cum afirma un colaborator într-un text dedicat acestei teme,

„[…] ecumenismul ar presupune, în esență, o viziune protestantă. De exemplu, nu cred că poate exista ortodox ecumenic în sensul acesta (deocamdată), niciun ortodox serios nu ar recunoaște aceste teze, dată fiind învățătura actuală a bisericii ortodoxe.”

Doi credincioși din cadrul aceleiași confesiuni pot vorbi despre ecumenism fără să-și imagineze că celălalt poate avea în minte o formă diferită prin scopuri și mijloace.

Este util prin urmare să recunoaștem că orice abordare a ecumenismului pune în joc înțelegeri diferite ale acestuia. În dialogul dintre un protestant, un catolic și un ortodox se întâlnesc cel puțin trei viziuni cu privire la ce înseamnă ecumenismul. Iar dacă este adevărat că nu există doar un singur nivel al separării pe care dorim să o depășim, atunci dificultatea este mult amplificată. Mai mult: doi credincioși din cadrul aceleiași confesiuni pot vorbi despre ecumenism fără să-și imagineze că celălalt poate avea în minte o formă diferită prin scopuri și mijloace. În plus, așa cum există tradiție și tradiționalism, tot astfel există un ecumenism onest, practicat de creștini ecumenici ca dorință sau aspirație legitimă de refacere a unității creștinilor, și un ecumenism corupt prin care creștini ecumeniști exercită o presiune de natură ideologică de subordonare a adevărului de credință obiectivelor unei unități pur omenești.

Din perspectivă ortodoxă, ecumenismul nu poate contribui nici la refacerea unității credinței, nici la refacerea unității Bisericii, întrucât acestea sunt realizate dintotdeauna în și prin Biserica Ortodoxă (vezi Cristian Sonea, “The Open Sobornicity”– an Ecumenical Theme in the Theology of Fr. Dumitru Stăniloae” Roczniki Teologiczne, nr. 63 (7), 2016, p. 134). Pentru ortodox, atât credința, cât și Biserica, sunt dăruite și transmise neștirbit doar în Biserica Ortodoxă. După cum sublinia părintele Schmemann,

„Biserica Ortodoxă susține că a păstrat în mod neschimbat și pe deplin credința și tradițiile «date sfinților, o dată pentru totdeauna» (Iuda 1, 3). Confruntată cu separările tragice dintre creștini, ea afirmă că singura cale spre reunire stă în restaurarea acelei unități a credinței care este singura capabilă să o facă pe fiecare biserică să le vadă pe toate celelalte biserici ca pe aceeași Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică.”[1]

Din perspectivă ortodoxă, ecumenismul nu poate contribui nici la refacerea unității credinței, nici la refacerea unității Bisericii, întrucât acestea sunt realizate dintotdeauna în și prin Biserica Ortodoxă.

A ignora premisele teologice ale perspectivei ortodoxe asupra ecumenismului, expediind-o ca pe o formă de fundamentalism blocat în ignoranță, frică sau complex de superioritate înseamnă a pretinde că nu există decât o singură formă legitimă de ecumenism, una care realizează în același timp unitatea credincioșilor, a mărturisirilor de credință și a Bisericilor. Acest tip de ecumenism utopic, fundamentalist și dogmatic în ciuda aparentei sale deschideri, este întemeiat pe o premisă care presupune caracterul deopotrivă plenar și particular al fiecărei tradiții creștine, cărora nu le-ar mai lipsi decât recunoașterea reciprocă „în ciuda diferențelor” și în numele lucrurilor pe care le au în comun: Scriptura în relația catolicilor și ortodocșilor cu bisericile reformate, viața liturgică, experiența sacramentală și continuitatea apostolică în relația dintre catolici, ortodocși și greco-catolici. Dincolo de faptul că o astfel de abordare invalidează din capul locului poziția ortodoxă amintită mai sus, ea reprezintă un atac direct la adresa conștiinței unei identități creștine realizată tocmai prin asumarea unei credințe percepută dintotdeauna ca integrală, dar care acum trebuie denunțată ca particulară, insuficientă și limitată în raport cu idealul ecumenist care i-ar asigura împlinirea promisă și cerută de Hristos Tatălui (Ioan 17, 11). În această interpretare, dacă nu ești ecumenic (și, ca ortodox, cel puțin acest tip de ecumenism este impracticabil), înseamnă că nu poți fi decât hater.

Este greu de spus ce este mai regretabil în această situație: culpabilizarea credincioșilor reticenți față de un ecumenism dispus să valideze, ori la fel de bine să anuleze toate diferențele doctrinale, sau ușurința cu care, „de dragul unei mentalități prefăcute exterioare și diplomatice schimbătoare, care ascunde elemente de oportunitate și folos personal”, unii teologi ortodocși cedează în fața unui șantaj deghizat în promisiune?

Este un fapt curios că argumentele în favoarea unității cu orice preț subordonează acestui ideal elementele definitorii ale celor trei mari tradiții creștine.

Această formă de ecumenism entuziast practicată astăzi seamănă cu unele manifestări ideologice actuale și trebuie denunțată ca o formă de presiune culturală care, sub pretextul generos al unității, pare să urmărească mai degrabă relativizarea propriilor adevăruri de credință, atașamentul tradițional fiind descris ca o captivitate dogmatică abuzivă constituită de o serie de prejudecăți determinate mai degrabă cultural și social decât teologic fiind, prin urmare, receptate în mod greșit ca adevăruri veritabile. Poate că este o exagerare să-l compar cu mișcări precum MeToo sau BLM, deși prezentarea diferențelor confesionale ca piedici în dialogul ecumenic sau atitudinea favorabilă a unor teologi ecumeniști față de feminism și alte teme problematice mă face să mă întreb dacă nu cumva acest tip de ecumenism nu va ajunge în curând să fie cuprins într-o abreviere mai cuprinzătoare urmată de semnul „+”. În orice caz, este un fapt curios că argumentele în favoarea unității cu orice preț subordonează acestui ideal elementele definitorii ale celor trei mari tradiții creștine, fidelitatea față de propria învățătură de credință fiind privită fie ca un simptom clar al unei grave maladii spirituale, fie ca o limitare inevitabilă determinată de pretenții teologice scandaloase, precum conștiința plinătății credinței, mărturisită (sper!) de fiecare credincios, indiferent de  confesiunea creștină căreia îi aparține.

Se pare că mântuirea este mai ușor de realizat decât unitatea.

Se pare că mântuirea este mai ușor de realizat decât unitatea. Desprinderile succesive din Biserica Universală s-au făcut și în vederea realizării siguranței mântuirii pentru fiecare credincios în parte. Oricât de valoroasă era unitatea, mântuirea era mai urgentă și mai importantă. Poate că înțelegerea actuală tot mai răspândită a mântuirii în termenii realizării de sine și a valorificării propriului potențial a readus în discuție problema unității, care, spre deosebire de mântuire, nu poate fi realizată doar nemijlocit între individ și Dumnezeu sau, în cazul formelor secularizate ale creștinismului, de individul singur. Dar dacă separările din istoria creștinismului au sacrificat unitatea de dragul mântuirii, ecumenismul rău pare dispus să sacrifice, sau cel puțin să subordoneze mântuirea de dragul unității. A evita în perspectivă ecumenică să vorbești despre mântuire și adevăr, sau a o face doar în mod formal, printr-o mențiune grăbită, convențională, înainte de a trece la lucrurile serioase precum „depășirea diferențelor”, este de natură să trezească rezerve îndreptățite printre cei care nu sunt dispuși să abordeze în mod separat adevărul, unitatea și mântuirea.

Este recunoscută și afirmată public condiția cu care această unire a credinței poate fi păstrată: în stare de jertfă, de dăruire reciprocă a noastră lui Hristos.

Ectenia de dinaintea Rugăciunii Domnești (numită și Ectenia Darurilor) din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se încheie prin cererea: „Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Unirea (sau „unitatea” în versiunea mai nouă a Liturghierelor) cerută lui Dumnezeu nu se referă desigur la unitatea ecumenică sau ecumenistă, ci la întărirea în credință și la păzirea de căderea în erezie. Dar este important de remarcat că această cerere (care apare și în cadrul slujbei Cununiei) legată de păstrarea comună a credinței este exprimată în stare de rugăciune comună a întregii Bisericii într-o așteptare cu încredere și nădejde care pune istoria într-o tensiune eshatologică.

Unirea credinței, plinătatea credinței la care se referea părintele Schmemann în pasajul citat de mai sus, este un dar la fel de mare precum credința însăși. Este un dar oferit Bisericii prin Duhul Sfânt și pe care Biserica îl oferă mai departe fiecărui nou membru al ei. În același timp, este recunoscută și afirmată public condiția cu care această unire a credinței poate fi păstrată: în stare de jertfă, de dăruire reciprocă a noastră lui Hristos.

Ortodoxia practică ecumenismul în plan liturgic, adică în cadrul unei experiențe de viață înnoită în Hristos.

Cu siguranță, nu aceasta este unirea pe care cei mai mulți credincioși o au în vedere atunci când vorbesc despre unitatea creștinilor. Dar înainte de a contesta capacitatea ecumenică a ortodoxiei, ar fi necesar să înțelegem că odată ce pretindem că nu există decât un singur ecumenism legitim – protestant, catolic sau ortodox – riscăm să ne subminăm propria poziție. Cât de ecumenic mai este ecumenismul cuiva care susține că singurul ecumenism valid este doar cel practicat de propria sa tradiție creștină? Nu ajungem astfel să transformăm ecumenismul în dogma noastră care desființează toate dogmele celorlalți?

Ortodoxia practică ecumenismul în plan liturgic, adică în cadrul unei experiențe de viață înnoită în Hristos. Spre deosebire de tendința ecumenismului actual, care adresează apelul la unitate mai degrabă conducătorilor Bisericilor, Ortodoxia îi cere Tatălui unitatea credinței, evocând cererea adresată de Hristos la Ioan 17, 11. Întreaga obște adunată la liturghie rostește imediat după această cerere rugăciunea Tatăl nostru. Unitatea creștinilor se realizează prin recunoașterea noastră ca fii și fiice ai Tatălui. Ei sunt una nu în sensul unei recunoașteri reciproce, ci în sensul în care-și aparțin unii altora: „să fie una precum suntem și Noi”.

Sigur că, în măsura în care susțin că Ortodoxia reprezintă singura Biserică veritabilă, ortodocșii nu pot practica ecumenismul așa cum este el înțeles în afara ortodoxiei. Problema este că un astfel de ecumenism care preia și amplifică presiunea seculară, orientând-o în direcția accelerării unificării Bisericilor, nu poate realiza o unitate reală. Spre deosebire de agenda ecumenistă, sarcina ortodocșilor este infinit mai grea, dar cel puțin poate realiza singura unitate care-i este inaccesibilă lumii. După cum spunea părintele Schmemann,

„Dacă credința noastră este, după cum am susținut dintotdeauna, adevărata credință, nu a sosit oare vremea să arătăm – nouă înșine, în primul rând – cum lucrează ea în viață, în acea tensiune veșnică dintre transcendența totală, absolută și cu adevărat apofatică a lui Dumnezeu și prezența Lui reală și minunată în această lumea creată, căzută și mântuită?”[2]

Vezi și alte articole din grupajul Ecumenism și dialog interconfesional

(Image by falco from Pixabay)

[1] „The Orthodox Church claims to have preserved unaltered and full the faith and the traditions «once delivered unto the saints». In face of the tragic divisions among Christians, she affirms that the only way to reunion is the restoration of that unity of faith which alone enables each church to see all other churches as the same and One, Holy, Catholic, and Apostolic Church.” Alexander Schmemann, „Ecclesiological notes”, https://www.schmemann.org/byhim/ecclesiological-notes.html

[2] „If ours is, as we always claim, the true faith, has not the time come to show – to ourselves in the first place – how it works in life, in that eternal tension between the total, absolute and truly apophatic transcendence of God and His real and wonderful presence in this created, fallen and redeemed world?” Alexander Schmemann, „The Ecumenical Agony” în Church, World, Mission. Reflections on Orthodoxy in the West, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1979, p. 208.

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Distribuie:
Gheorghe Fedorovici

Lasa un comentariu