Lucruri ce nu se învață la școală

Distribuie:

Îl citesc pe domnul Baconschi încă de la începutul anilor 2000, pe când eram student al facultății de filosofie, București. Nu-mi scăpa niciun număr al „Dilemei”, iar rubrica Din polul plus, semnată la acea vreme de domnia-sa, era printre preferatele mele. Mă simțeam parte a unei comunități alese, cea a cititorilor „de dileme”. Nu oricine citea pe atunci „Dilema” sau „Revista 22”. Sigur că mă și visam într-un viitor colaborator al elitistei reviste. În fiecare miercuri fugeam la buticul de la pasajul Universității să-mi iau doza de dileme intelectuale.

Venind dintr-un mediu evanghelic și obișnuit cu literatură moralist rețetară, scurtele reflecții teologice de o mare finețe mi se păreau dintr-o altă lume. Singura somitate intelectuală (cu legături evanghelice) la care puteam face referire pe atunci era C.S. Lewis a cărui claritate în exprimare o găseam și la teologul meu „dilematic”.

L-am redescoperit pe Teodor Baconschi, după ce a ieșit (dezabuzat) din politică, ca un gânditor vibrant, scriitor prolific, un gânditor creștin profund. Pentru că sunt interesat de faptul religios și de apologetică, mi-au atras atenția în special eseurile care au legătură cu trăirea creștină, cu exprimarea ei publică și cu înțelegerea adâncă a omului. Domnul Baconschi este doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor al Universității Paris IV – Sorbonne și absolvent post-doctoral al New Europe College (București).

Părinții sunt arhitecți. Nu sunt nici patroni, nici stăpâni. Sunt ghizi vremelnici pentru sufletele copiilor lor

Ultima carte scrisă de domnul Baconschi este Averea bunei educații apărută la editura Univers, 2019. Despre această carte vreau să scriu și să conving pe cât mai mulți să o citească. Să o citească deopotrivă părinți, bunici, educatori, pastori, preoți și oricine este angajat în actul de formare. Scriu această cronică în special cu gândul la publicul evanghelic (dar nu numai) care a fost expus, din nefericire, aproape doar la cărți de parenting a căror singură preocupare pare să fi fost modul în care reușesc părinții să-și extindă în copii propriile convingeri.

Sigur, pentru „păstorirea inimii” copiilor noștri aceste cărți sunt esențiale, dar mă tem că pentru formarea unui copil este nevoie de mult mai mult. Păcatul acestor cărți este că „modelează” în părinți așteptarea falsă că anumite practici și tehnici utilizate la timp și cu consecvență vor produce în mod necesar copii remarcabili. Această abordare mecanicistă asupra naturii umane își poate arăta falimentul în anii când răul, ca să zic așa, va fi fost făcut. În cuvintele autorului, „rețetarul funcționează în gastronomie și farmacie, nu și în domeniul modelării omului”.

Iar tocmai despre modelarea omului este cartea de față. Volumul este un veritabil manual de anti-parenting pentru că nu urmărește să ofere sfaturi moraliste, pași matematici sau garanții bombastice. Întrebarea la care răspunde sistematic prin fiecare capitol este cum se formează un OM? Cum poți produce în copil calitățile necesare pentru a face față unei lumi tot mai complexe și complicate? Ce trebuie și ce pot face părinții?

Nu suntem niciodată părinții și copiii pe care-i sperăm. (T. Baconschi)

Pentru ca omul să apară, nu e suficientă nașterea sa naturală, prin expulzarea în afara pântecului matern a unui făt ajuns «la termen». E nevoie de construirea dedicată și delicată a unui spațiu al umanității sale. Părinții sunt, fie că o știu, fie că nu, arhitecții acestei construcții, echivalente cu o a doua concepție.”

Așadar, părinții sunt arhitecți. Nu sunt nici patroni, nici stăpâni. Sunt ghizi vremelnici pentru sufletele copiilor lor. Sunt semănătorii despre care vorbește Isus în Matei 13. „Părintele acționează ca «semănătorul» din parabola omonimă. Nu de el depinde «solul» pe care vor cădea semințele cunoașterii, dar cine i-ar putea răscumpăra vina de a nu le fi semănat deloc?” Iar ca arhitecți și semănători, părinții fac planuri, afânează pământul pe care vor cădea semințele, se roagă și așteaptă să crească. Ultraprotectivitatea sufocă, iar relaxarea distruge.

Cartea abordează în fiecare capitol aspecte din procesul de formare intelectuală, spirituală și culturală ale copilului. Tonul este cald, părintesc, plin de har și de umor. Sigur că nu o să iau fiecare capitol în parte, am speranța că cititorii acestei scurte cronici vor cumpăra cartea și se vor convinge singuri, dar nu ascund faptul că, deși toată cartea este savuros de captivantă, am câteva capitole preferate. Prezint mai jos câteva idei culese din aceste capitole.

 Degeaba ai de partea ta internetul, dacă te porți în câmpul cunoașterii cu inadecvarea ridicolă a unei găini pătrunse accidental într-o catedrală. (T. Baconschi)

În „Educ, deci mă educ” este accentuată, printre altele, importanța tratării copilului ca partener „normal” de discuție, nu ca un „homunculus”, o miniatură de om care trebuie „upgradat” mecanic cu date și informații. În acest context, tratarea copilului cu diminutive nu este doar comică, dar fundamental greșită. Este grăitor exemplul autorului de mai jos.

Mă aflam odată, prin adolescență, pe o plajă românească, unde o bunică robustă, în costum de baie alb, își instruia nepotul cu următorul îndemn de un imens comic involuntar. Florinel, stai copăcel cu poponelul pe colăcel.”

Am impresia că România este bântuită, printre altele, nu doar de copii, ci de adulți care dintr-o politețe forțată „diminutivează” fiecare cuvânt. „V-am adus chitănțuca”, îmi spunea de curând o „domnișorică” la tejghea după ce i-am plătit cu „bănuții” necesari.

În „Era ignoranței” se găsește citatul meu preferat care m-a dus cu gândul la un politician feminin important de la noi ce a apărut (parcă) din neant: „Degeaba ai de partea ta internetul, dacă te porți în câmpul cunoașterii cu inadecvarea ridicolă a unei găini pătrunse accidental într-o catedrală”. Din acest motiv copiii nu trebuie expuși iresponsabil la tehnologie fără să-și fi dezvoltat un gust al culturii, un minim spirit critic. Iar aici puterea exemplului este hotărâtoare. Degeaba le spunem că e bine să citească „dacă nu îi ducem de mână în librării. Dacă nu căutăm librăriile în orașele unde facem turism, dacă nu le arătăm acasă sau în lume, obiectul numit bibliotecă”.

Copiii trebuie duși la muzee, să poată „citi” o pictură sau o sculptură, să le poată încadra stilistic sau temporal. „Oriunde, în viață, omul educat va face dovada bunei sale așezări în cultură prin capacitatea de a recunoaște contextul unei opere, fie ea privită direct, fie evocată într-un dialog, la o cină, sau citată într-o carte, film, fotografie etc.”

Cartea este un veritabil ghid de bune maniere pentru părinți sau educatori preocupați sincer de fenomenul educației.

Nu este evitată nici problema sexualității la care, ca societate, să recunoaștem, suntem încă deficitari în a oferi o minimă educație. Cum este tratată pornografia? Sigur că este „o pacoste, pentru că tratează sexualitatea ca interacțiune mecanică, obiectivând josnic atât condiția femeii (prima ei victimă), cât și partea tainică a iubirii dintre două persoane. Ea poate genera dependență și deformează – printr-o aplatizare animalică – aura misterioasă, vibrantă și euforică a cunoașterii senzuale”.

Penultimul capitol al cărții se numește „Cum arată bătrânețea unui părinte fericit?” Vă las să descoperiți, dar vă spun doar atât: „Nu suntem niciodată părinții și copiii pe care-i sperăm”.

Cartea este un veritabil ghid de bune maniere pentru părinți sau educatori preocupați sincer de fenomenul educației. Mai adaug în final motivația autorului pentru care a scris această carte în speranța că tot mai mulți părinți o vor citi și vor fi motivați să devină „părinți arhitecți”.

„Am scris această carte cu gândul de a recapitula, într-o formă pe cât posibil plăcută și judicios rânduită, esențialul a ceea ce m-am străduit să plantez, mai bine de două decenii, în propriii mei copii – cea mai frumoasă izbândă a biografiei mele și cel mai de seamă dar al familiei noastre.”

 

 

Teodor Baconschi, Averea bunei educații, București, Univers, 2019.

Distribuie:
Lucian Bălănescu

Lasa un comentariu