„Lumea TREBUIE să aibă valori creștine!”

Share:

Cam așa se sfârșea prezentarea unui eveniment public de anvergură de la sfârșitul anului trecut. O exprimare nuanțată ulterior, însă numai pe rețelele sociale.

Doar fiindcă (eu cred că) știu ce e bine într-o privință nu e de ajuns ca alții să-mi și urmeze ideile.

„Mama, tata tot mă convinge”, „Tata, bunicu’ tot mă avertizează” sau „Tata, mama tot mă forțează” sunt mai nou câteva expresii cu care Thomas, băiețelul meu, ne-a obișnuit la final de 2022. Uneori, e strict o reacție naturală pentru că nu are chef de ceva sau nu e în toane bune și pot deduce lucrul acesta relativ ușor. Alteori însă, e clar că nu înțelege. Nu înțelege procesul meu mental, îi lipsesc multe informații și nu percepe importanța sau urgența chestiunii în cauză. Devine limpede în astfel de situații faptul că ideile din lumea mea nu sunt pe înțelesul lui. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte din nou de faptul că doar fiindcă (eu cred că) știu ce e bine într-o privință nu e de ajuns ca alții să-mi și urmeze ideile. Mai mult, legitimitatea (faptul că arăți respect, corectitudine și că ești demn de încredere – lucruri care, de altfel, au implicații mai adânci) cu care mi-am exprimat punctul de vedere pare să fi fost determinantă pentru răspunsul final.

Mi-a revenit în minte recent cartea The Slavery of Death a lui Richard Beck. Isus este prezentat ca fiind cel venit să distrugă autoritatea celui care deține puterea asupra morții, adică a diavolului. De asemenea, El a venit și pentru a-i elibera pe cei care au fost ținuți în sclavie de frica lor de moarte. Oare ce înseamnă să fim robi fricii de moarte toată viața? Și de ce această frică este descrisă ca fiind puterea diavolului? Autorul pare să răstoarne cu susul în jos o anumită înțelegere destul de uzuală, susținând că frica de moarte introduce pentru noi astăzi păcatul, și nu invers. Cu alte cuvinte, deși pentru Adam și Eva păcatul a precedat moartea, după cădere, frica de moarte produce răul cel mai mare. (Practic, pe acest subiect tradiția ortodoxă răsăriteană este mai mult despre teodicee decât despre soteriologie)(1).

Slaba capacitate de a iubi, de a sacrifica sau de a tolera o nedreptate par să fie legate adânc într-o rădăcină unică, o frică mai mult sau mai puțin percepută de fiecare dintre noi.

Dacă așa stau lucrurile, slaba capacitate de a iubi, de a sacrifica sau de a tolera o nedreptate par să fie legate adânc într-o rădăcină unică, o frică mai mult sau mai puțin percepută de fiecare dintre noi. Dragostea și chiar speranța sunt în opoziție directă cu condiția noastră nu neapărat de ființe păcătoase, cât mai ales de ființe născute în sclavia morții.

Unii teologii cataloghează etapa din istorie în care ne aflăm ca fiind una de reînnoire personală, comunitară sau culturală. Între venirea și revenirea lui Cristos este posibilă răscumpărarea, dar nu desăvârșirea. Cu alte cuvinte, Împărăția lui Dumnezeu s-a inaugurat deja, dar încă nu s-a instalat pe deplin. Mai mult decât atât, privind lucrurile și dintr-un alt unghi, poate că, deși suntem răscumpărați individual, ne dăm seama repede că, de fapt, nu dominăm ideologic, social sau cultural societatea. Noi trăim mai degrabă ca exilați într-o lume pe care nu o controlăm. Excepție fac doar câteva perioade din istorie când credința în Dumnezeu pare să fi fost dominantă, generând în acest timp o atitudine triumfalistă a popoarelor credincioase față de celelalte popoare.

Deși suntem răscumpărați individual, ne dăm seama repede că, de fapt, nu dominăm ideologic, social sau cultural societatea. Noi trăim mai degrabă ca exilați într-o lume pe care nu o controlăm.

Totuși, de cele mai multe ori, creștinilor le-a fost serios contestată identitatea, iar ei trebuiau să pună umărul la prosperitatea unor culturi și civilizații străine de propriile lor valori, dacă doreau să trăiască în pace și să fie fericiți. Din Ieremia 29:5-7 aș putea deduce că fuga, evadarea sau ascunderea, la fel și dominarea sau cucerirea nu sunt opțiuni nici acum, în timpul nostru. Dacă nu acceptăm și nu înțelegem asta, atunci există riscul ca o versiune escapistă sau opresivă a realității „deja” să zădărnicească speranța autentică ce se leagă de realitatea incomplet instaurată a lui „nu încă”. Nevoia de a face ‘un colț de rai’ aici și acum poate fi validă, dar poate fi în același timp foarte ușor neînțeleasă, neconvingătoare sau chiar agasantă pentru cei din afara sferei noastre când acest demers al nostru le influențează cursul vieții. La fel ca în dialogul dintre mine și băiețelul meu.

Posibil ca legătura dintre frică și demersul în forță din societatea civilă amintit la început să nu fie evidentă sau demnă de luat în seamă. Dar nu putem face abstracție de nesiguranța, rușinea, invidia, dorința de putere și vinovăția ce ne însoțesc existența, iar grijile și temerile noastre cresc când ne comparăm cu alții din jur (1). Și atunci aș continua corelația cu o întrebare: oare nu cumva anxietatea activează și alimentează sistemele culture hero?

Nu văd o problemă dacă cineva vrea să lupte pentru dreptate socială și religioasă, din contră, însă ar trebui, poate, avute în vedere și măsura în care acest demers specific vizează un bine mai larg acceptat, respectiv atitudinea cu care este urmărit obiectivul: dacă este vorba mai degrabă despre a propune sau despre a impune. (Lucrăm adesea după un scenariu de tipul: în societate există problema X – morală de obicei, că acolo ne inflamăm – suntem creștini, iar revelația e clară deci soluția este Y, nu trebuie decât executat planul.)

E foarte improbabil ca binele comun să aibă nevoie de o etichetă confesională, deși nu poate fi dezbrăcat complet de ceea ce numim spiritual, nici de religios.

E foarte improbabil ca binele comun să aibă nevoie de o etichetă confesională, deși nu poate fi dezbrăcat complet de ceea ce numim spiritual, nici de religios. Totuși, ca antidot la tentația de a privi spațiul public exclusiv ca locul interacțiunii cu niște neregenerați spiritual, aș supune reflecției următoarea idee: oamenii din jurul nostru, datorită chipului lui Dumnezeu din ei, nu sunt atât de răi pe cât ar putea fi, și în același timp, recunoașterea faptului că noi, creștini fiind, datorită păcatului (sau fricii, în cheia acestui text), nu putem fi așa de buni pe cât ne-ar putea face credința noastră (2). Undeva în acest spațiu cred că ar merita să ne zbatem, mai mult decât la periferia celor 2 extreme care ne conduc fie la fuga din lume, fie la convingerea că numai o nouă creștinătate este soluția.

Aș vrea să concluzionez mai degrabă retoric: cum ar fi dacă ne-am crește capacitatea de a trăi cu înțelegerea faptului că, în calitate de creștini, ne ducem viața mai ales ca ‘exilați’ din Ierusalim decât în Ierusalim? Cum ar fi dacă am acorda manierei în care prezentăm și întrupăm un anumit scop cel puțin la fel de multă atenție precum obiectivului final urmărit? Câte proiecte, demersuri sau exemple din societatea civilă cunoașteți care să se fi remarcat pintr-o conduită și retorică a ‘dragostei care alungă frica’?

(Photo by Ben White on Unsplash)

[1] The Slavery of Death, Richard Beck

[2] Center Church, Tim Keller

Susține revista Convergențe!
Vrem să lărgim echipa și să tipărim cele mai bune materiale.

Alege moneda

Alege suma

Doneaza prin Revolut

0730020283

Memorează numărul în agenda telefonului tău iar apoi folosește aplicația Revolut pentru a face o donație.
*Menționează "Donație Convergențe"

Plată cu OP

ASOCIAȚIA DECENU.EU

CUI: 37579166

NR. ÎNREG: 15/A/10.03.2017

LEI: RO21INGB0000999906900531

EUR: RO98INGB0000999906931543

SWIFT : INGBROBU

Share:

Leave a reply